sâmbătă, 26 iulie 2014

/ MUNTE/ Versantul Albișoarelor, 13 iulie 2014 (II)


...Este vorba de coborîș, care a urmat după cele descrise aici:

Mai exact, ajunsesem la Crucea Caraiman pe la Verdeață - Valea Albă - Albișorica - Albișoara Răsucită.

Aș vrea însă, înainte, să fac o precizare.
Prin lume circulă nenumărate mărturii cum se simte montaniardul acolo, pe coclauri. Mai ales pășirea vîrfurilor pare să încurajeze poezirea, precum următoarea de pildă:

"Drumetule ajuns pe varf de munte, ramai acolo cateva minute singur, in liniste si vei simti un duş interior binefacator, un fluid enigmatic si inviorator ce trece prin tine intre cer si pamant si invers." (opinia mea, mai detaliată, aici.)

 Nu spun, mi-a plăcut locul, am privit cu simpatie chiar și oamenii ajunși peste Platou aici...







... dar mai multe îmi erau grijile, decît extazul. 
În primul rînd ora.
Un 2,30 după-amiaza.


În sine nu era groaznic, dar, pentru a cita pe careva, deseori venim la munte pentru astupare goluri interioare. În consecință, ne proiectăm atingerea unor guri de rai, cît mai dificile și cît mai numeroase.
Așa am făcut și eu. Lăcomia a bătut nițel rațiunea... Și-am plănuit, pe lîngă obligatoria (pentru umplut măcar nițel gol interior) a Albișoarei Gemenelor-partea de sus de tot, și coborîrea Feței Înalte, inevitabil urmată de Albișoara Turnului.
Gură de rai era o ștampilă decurgînd nu neapărat din dificultate, cît din perioada de timp scursă de cînd nu mai fusesem pe acolo. 

Într-un clasament invers, cu doar trei săptămîni parcursesem partea mediană a Albișoarei Gemenelor, în sine unul dintre cele mai frumoase locuri de pe acolo.

Nu ai cum să mergi însă chiar ca acceleratul, pentru a-ți respecta graficul! Cum naiba să nu caști ochii la minunățiile (măcar în virtutea criteriilor, simțirii personale...) din jur?!

Brîuri în partea superioară a Albișoarei Crucii.






Brîuri imediat sub Cruce, în zona Văii Spălăturii:




În centru, pintenul Văii Spălăturii, iar mai jos de el Țancul Uriașului. În ultim plan, dreapta-sus imagine, creasta dintre Vîlcelul de sub Portiță și bazinul Spumoasei.



Crucea începe să rămînă deasupra noastră:




Fotografie doar în căutarea tensiunii, prin văgăuna Văii Spălăturii...




În partea opusă a crestei, reperăm după un timp un colț (de fapt capătul dinspre noi al unei coame, ea însăși una din faimoasele Gemene) ce marchează separația dintre bazinele Vîlcelului Cantuniari - care s-a insinuat între timp sub noi - și al Albișoarei Gemenelor.


Aruncînd ca apucații ochi ba spre dreapta, ba spre stînga, ne apropiem de nivelul Pintenului Văii Spălăturii.




 Pînă acolo însă, Creasta Picăturii marchează ieșirea pe linia ei a Brîului de sub Streașină, după un ultim parcurs foarte expus.


(Tot de acolo, spre Cruce:)



Brîul cu pricina se ramifică, imediat sub Creastă, cel superior răzbind la o șeuță....


 Acolo este și capătul, din direcție opusă, a bazinului Albișoarei Gemenelor, reprezentată de Firul ei secundat, cel care a și însoțit Creasta Picăturii, paralel și spre nord, de la Șaua Gemenelor pînă aici.




Un a doua ramificație a Brîului de sub Streașină iese un pic mai jos:



Pe partea Gemenelor, există acolo un brîuleț piatră:














De aici, se coboară copaia dintre Gemene (a doua este chiar parte a Crestei Picăturii (ele fiind gemene doar pentru privitorul de la Verdeața Văii Albe!).
Nu vă speriați, doar obiectivul foto a generat (intenționat) asemenea aer de sfîrșit de lume...




Uite și Geamăna sudică. În aval de ea, Șaua Gemenelor.



Între Geamăna sudică și copaie (iată cum arată privind-o de jos:




..) își face loc la un moment dat un horn, afluent al bazinului Văii Seci.



 Să-l prezentăm și pe narator:



 Vedere asupra Hornului Gemenelor dinspre Șaua omonimă:



 Din Șa, pauză generoasă de privit în jur, mai ales spre Valea Seacă:

 





 De acolo, și zoom-ări:

Spre o zonă aflată imediat sub noi...:


dar și spre:
 Vîlcelul Uriașului:



...partea de jos a Văii Seci:



... Țancul Uriașului:



O hartă:



Apoi, se trece la treabă.
Brîul spre talvegul Principalului Albișoarei Gemenelor, care a luat naștere chiar sub Șa.





Cum niște suflete alese au scos pitonul de rapel bătut aici, am folosit pentru ancorarea corzii un jneapăn din dreapta, cum te uiți la vale.

O privire îndărăt, apoi identificat alt cui, care va ajuta la depășirea aceea ce s-ar putea numi Hornul de sus.





Iată hornul, din amonte:
(În graba expunerii, mai să uit a spune că mi-e tare drag locul, cel puțin cînd meditez asupra lui din fotoliul de acasă...)


 Pe acolo, la jumătatea Hornului, descopăr un piton ca de jucărie... Nici ăn glumă nu m-aș ancora de el!



La nivelul pitonului, unde de 'oț îmi permit o haltă, îmi zîmbesc două gălbenele, iar spre aval mi se descopăeră un alt unghi asupra locurilor.





Teoretic zona e ca oricare alta, paitră seacă și teribil de înclinată - dar posedă mare trecere la sloiul meu de inimă...
Apropo de mutra mea, nu știu dacă să rîd ori să plîng: că au trecut deceniile, ori că am apucat atiția nenumărați ani pe aici?






Ies la un loc mai lărguț (ca orice prăpastie care se respectă...). Din stînga, cum privesc la vale, Secundarul coboară vertical zeci de metri (ce pașnic era la obîrșie...) și se unește cu Principalul. De bucurie, ultimul sărbătorește evenimentul cu o mică dar dură omului săritoare.
Bafta ,ea, că e în coborîș.
Chit că, și așa, neplăcutul sentiment că alde pitonul de rapel ar putea ceda nu ocolește pe nimeni.


Pînă la acel obstacol mai e ceva, inclusiv coborîrea cu grijă a unei mici zone înclinate.
Mă repet: loc superb. Mie.



În urmă:



... la nivelul fotografului:



Pregătire de rapel.

Cam din același unghi, dar mai favorabil, spre verdeața aferentă Brîului Hornurilor - cingătoare ce taie acest versant al Caraimanului.



De sub săritoare (nu are un nume... Eventual Aia tare, de sus...), cobor cu frînghia precum cățelușul, după mine. O voi strînge în apropiatul Brîul al Hornurilor. Unde las pe altădată o trecere în muchia spre zona Hornurilor.



Vorbeam că mai fusesem de foarte curînd pe aici. Pentru a risipi inevitabila plictiseală, instinctul s-a reorientat, spre a depista și admira așa-zise fleacuri. Precum un brîu din preajmă...



... dar mai ales florile, stînculițele, nimicurile.







Am mai reperat că de deasupra săritorii 1 (din șase) cum urci, pe poate emrge pe mal, pe ierboasa Țițeica - inventată de mine acum, ca toponimic -, la nivelul unde ultima reatinge firul afîndu-se săritoarea cu fereastră. Miraculos pentru amărășteni, de aici se poate sui pe malul opus.
Este drept că, în lipsa unor date mai ample, pot doar intui pe unde au umblat Țițeicii și Ion Cantuniari la tura lor din 1929 pe aici...








O săritoare depășită anterior, cu fereastră mai mică:




În aval de Răspîntie (adică de trecerea de pe o față de pe alta, pentru neamatorii de săritori):



Interesul pentru vegetația, pentru micile amănunte ale loxcului dă roade. Nu e vorbă goală din parte-mi. Ce-i drept, nu e precum secundele, cel mult minutele cînd fericirea, extazul pică de sus - după regula i-aș spune normală...
Un lucru ce merge teribil la inimă este lumina picînd pe malurile ceva mai domoale de sub canion, a unui soare încă puternic pe cer, într-o zi lungă, nu departe de solstițiul estival. Are un ceva tare plăcut, dacă nu cumva simțiți că vă țin acum la povești...







Mă apropii de ieșirea inferioară a canionului. Cu timpul stau binișor. Mărturisesc faptul că acum doi ani am efectuat același drum de retragere foarte stresat. Habar n-am de ce, dar așa fu... Mă străduiam să am două reazeme de rapel, barim la săritorile mai fioroase... De data asta, o dulce iresponsabilitate (de care e plină cimitirele?) m-a făcut să nu grijesc prea tare problema... Abia la unele pitoane le-am încărcat cu greutatea-mi, pentru o verificare fugară... Asta e firea omului, pas de te pune cu ea... Odată leu, odată iepure.











Dedesubt, e adîncul unei săritori. La o adică, e și ea un suflet!... Mai exact, dacă îi dai atenție, prinde viață. Chit că apoi te despați mai greuț de noul amic. Nu-i exagerare.
 


Între platforma fotografului și pietrișul din stînga sînt totuși vreo 7-8 metri...



În săritoarea ce a urmat.



























(Ha.
O mutră a aceluiași de la prima tură în zonă, la final articol...:)


Și ieșim la liman! Adică lăsăm în urmă pereții abrupți ai canionului, pătrunzînd în ceea ce aș numi Poiana (fie și alpină) a văii.





Cu timpul stăteam binișor, chit că nu era de lungit. Cu ochii după lucruri frumuoase, ca un hedonist înrăit ce ne aflăm, am reperat un brăduț. Se chinuia să trăiască. Abia acum, la jumătate de iulie, dădea ace verzi. Se vedea că boala îl afectase și anul rtecut, cînd nu apucase a clădi peste vară prea mult.



Pe porțiunea următoare nu am mai luat poze. E vorba de muchia dintre albișoară și vecinul Vîlcel al lui Cantuniari. Printr-o bizarerie poate, ambele își împart aceeași mare deschidere a locului, cea încadrată (dacă nu vă plictisesc cu detaliile de muchiile spre A. Hornurilor, respectiv A. Crucii.
Acolo lupți cu jnepeni, pe o pantă deloc mică și avînd suplimentar un sentiment nu chiar plăcut al (cam) hăului din stînga, respectiv al celui nevăzut, nelaîndemînă, dar de a cărui existență știi - a celui de la capătul inferior al muchiei. Așa-i sufletul nostru, se sperie și la fără frecvență...
Mi s-a părut că m-am moșmondit un pic, altminteri din motive întemeiate: nu mai dansez ca la 25 de ani, după cum nu țineam să obosesc excesiv. Vîrsta înaintată are însă avantajul experienței, poate și al rezistenței suplimentare la stres, așa că am mers frumos. Pe undeva, trebuie traversat la stînga. Nu am ratat locul, traversînd (cu chilul de ace de jneapăn prin haine) în Cantuniari.


Ca hedonist ce mă aflu, mi-am reproșat pe aici că trec precum rața prin apă.
Așa că m-am oprit. Să scot ace și pietricele. Să privesc ceas. Și, a se ierta păcatul, să încerc a mă simți bine.
Treaba asta cu simțitul bine se poate rezolva iute și în cantități mulțumitoare. Mai ales că ceasul se dovedi a sta bine (m-am și mirat c-am făcut doar un sfert de ceas de la ieșirea din canion!).
În situații d-astea, opresc motoarele, opresc gîndurile și încerc a simți locurile. Cu ochii încetișoooor rotind prin jur. Și totodată secunde bune - cu ceea ce s-ar numi suflet deschis - oprind la tot felul de fleacuri de pe acolo.
Rămîn ca dumneavoastră să mă credeți ori ba, pentruașa fantasmagorie. Simt nevoia să repet că nu faci poze precum cele de mai jos de ochii lumii. Pur și simplu chiar ai sorbit acele nimicuri, acele părți ale realității.
Realitatea fiind minunăția atît de dragă a abruptului, în astă zi însorită de vară.








Pauza dură vreo 7-8 minute.
Am urmat ultima bucățică a vîlcelului...

 
 ... pînă la unirea sa cu Albișoara Crucii (iată mai jos cum arată aceasta din urmă în amonte de confluență).


 În aval (mult timp nemaifiind de trai pe acolo, căci urmează o mare ruptură, aceea de la unirea cu surata Gemenelor):


 Înainte de atinge confluența cu alde Crucii, aveam în minte (pe baza unor observații și rumegări anterioare) să aleg un alt drum de retragere spre Albă, mai exact la vreo 10-15 metri deasupra celui deja noutate a anului trecut...
Păi. Albișoara fiind jos aiurea, cîndva am purces s-o ocolesc pe coama aflată în nordul ei. Mmm, nu era al naibii de simplu prin păduricea deasă de arbuști, dar te rezolvai... probșeme erau mai ales la coborîre, cînd puteai să ieși iute deasupra unor hăuri laterale. Așa că, după ceva observații în timp, la nivelul confluenței cu alde Cantuniari am decis să traversez pînă în șiștoaca ce se face în amonte pe Albă. S-a dovedit ok. Dar diavolul / zeul optimizării lucrurilor a zis că e loc de mai bine. Ceva mai sus e posibil să fie mai puțină desime a vegetației.
Așa și fu, descopăr în astă înserare de iulie...


Mai fu o observație a zilei...
Pare că pe muchia urmată de mine pînă în Cantuniari se mai poate coborî o vreme, poate ok, scăpînd astfel de traversare în vîlcel plus praguri nu totdeauna amabile ale acestuia. 


Mica problemă îi c-ai senzația proastă a hăului din aval...

În rest, mulțumesc cu respect pentru răbdarea dumneavoastră, de a fi aascultat nesfîrșita litanie a unui nesociabil, care defulează și el altfel de fructele ticăloasei sensibilități personale...

PS

Pozele... istorice promise.

26 iunie 1983.
În echipă, Toni Luțaș și răposatul Sandu Pizanti (1941-1989).























































































































4 comentarii:

  1. Mulțam.
    Vezi eventual și completarea!

    RăspundețiȘtergere
  2. Frumos si salbatic peisaj - abruptul de Bucegi. Primul munte care m-a "vrajit" in copilarie. Frumos si salbatic - acest blog - am reusit sa gasesc una din cele mai adunate colectii de imagini, descrieri si istorie pentru zona asta, care are ceva de spus. Pentru mine, ca pentru multi altii, care poate nu am avea niciodata acces la multe documente / carti / fotografii - e o resursa de pret. Si (cred ca) stiu ce parere aveti despre cunostintele accesibile doar unora, informatii adunate in timp si cu ceva eforturi, si sunt de acord in cea mai mare parte. Sunt oameni care nu au ce cauta in anumite locuri, nu le-ar aprecia, sau si mai rau si-ar mai lasa si amprenta pe acolo. Dar pentru cei ce iubesc muntele, cred ca asa, cate un indiciu, o indrumare, merita scapate ici-colo. Desi am tot umblat si eu prin Bucegi, nu pot sa nu imi povoace imaginatia, curiozitatea si chiar invidia relatari de aici. Si inca ceva de apreciat - nu avem parte de o descriere seaca, in termeni tehnici, a vreunui perete / escalade, cum sunt destule - pe ideea- "am bifat-o si pe asta".
    Numai bine!
    Claudiu

    RăspundețiȘtergere
  3. Mulțumesc mult pentru vorbele tare frumoase, Claudiu!

    RăspundețiȘtergere