joi, 17 iulie 2014

/ MUNTE / Zona lui Rafail, sfîrșit de iunie 2014


30 iunie 2014.
Bucegi.



Planuri au fost ceva mai mari, în această zi frumoasă.
Fiind o persoană foarte schimbătoare însă, ele au diferit de la un ceas la altul, de la un semnal al sănătății interioare la altul.

Nu știu însă dacă asemenea modificări sînt de blamat... Dincolo de respectul pentru semnalele interiorului nostru, nici un drum de abrupt nu este de tratat cu lejeritate... Dacă ceva sufletesc îți dă de știre că nu e ok o trecere pe cutare segment envizajat, sănătos este - zic eu - să nu insiști. Va fi cazul, spre seară, al ideii de a coborî Seaca. Ceva mi-a spus să stau cuminte. Să mă mulțumesc cu reușitele zilei.

Nu știu dacă-s prăpăstios ori doar matematic. Fără îndoială voi părea întîia formulă. Dar sînt zeci de ani de cînd umblu prin aste locuri totuși dificile și - sfidînd un pic teoria probabilităților - nu au fost probleme serioase. Poate mi-i instinct de conservare exacerbat, dar vreau să evit riscurile inutile. În rest, hălădui de zor. dar ceva îmi zice să nu întrec măsura volumului. Ceea calitativă se înțelege că-i întotdeauna în funcțiune - nu intri în zone unde poți da de pasaje la limită.

Am simțit nevoia să fac precizările astea.
Ceva asemănător a privit și tura-mi precedentă, prin Vîlcelul Cantuniari.
Legat de tot, meditam azi, pe cînd gîndeam să scriu despre vreo turîă și pe siteul carpati.org.

O situație aiurea.
Acolo-s doar tineri. Și vin eu cu considerații de3 acest gen. E nițel ca nuca în perete.
Asta în condițiile în care eu nu pot să scriu ca ei, dar mi-aș dori totuși să arăt ce (pasămite) performanțe ori simțiri am. Că așa e sufletul.
Pînă una-alta e de găsit o formulă pentru a scrie acolo...
Trec peste faptul c-am un caracter dificil și una-două mă încontrez. Îmi recunosc astă deloc hibă...

Revin.
Planul inițial viza un contact cu Spălătura Văii Seci. Mai exact cu Valea Spălăturii. Mă  atrage teribil, în ultimele luni - uneori căscînd ochii ca ăia mici la niște poze din vechime, de cînd am pășit pe acolo, cu Marius Sevac.

Azi, în primă fază, am gîndit un mers în urcuș (mai exact pe Jepi și Brîul Portiței) la Brîu Rafail, iar de acolo încercat să traversez spre locul dorit. Și pe care l-am visat și-l visez cu ochii maaari, în baza unor necesități sufletești pe care nu le-am explorat. Știu doar că mă încălzesc precum de un amor mare la ideea acelor locuri.
Nu mă fălesc aici cu cine știe ce poezie, cine știe ce finețe aleasă. E, și gata.
Am postat ieri un ceva pe Facebook și s-a întîmplat să trezesc interesul dlui Neculai Constantin Munteanu. Care a dat like, rîndurilor mele.
Și mă uitam cum, fără să-mi pierd acum capul, îmi aminteam cu plăcere nemaipomenită de vremurile, cînd la ora 7 a serii dădeam drumul radioului și ascultam „Actualitatea românească”, la „Europa Liberă”.
Îi sînt și azi profund recunoscător realizatorului, dar cred că un mesaj de apreciere ar fi sobru. Și nu pentru că nu-s tulburat și azi.
Deci protecte tură.



Pe poteca Văii Jepilor, picioarele mergeau minunat, ceea ce a dus la modificare en haut de planuri, cu ajuns la Cruce, și coborît ori pe Hornuri (pentru a  revedea zona superioară a acestor), ori pe Valea Spălăturii.
M-a ajuns însă oboseala, așa că am lăsat-o mai moale. Cel mult, mi-am zis că dacă, la intersecția Brîul Portiței - Valea Spumoasă mă ia vreun dor de suit pe ultima la Șaua Mortului, să merg pe acolo...
Nu m-a luat.


Altminteri, vreme bună.
În șaua Pintenului Spumoasei, zăcut în iarbă un pic.










Cum ochii erau pe împrejurimi, iar de curînd citisem relatări ale altora (mai exact Mugur a dus pe aici niște novici, desfăcîndu-se ochilor între altele harta arhitectului pomenit), mi-am dat de unul singur cu părerea: continuă să nu mi se pară nepotrivite toponimicele lui Dan Oprescu, e vorba de „Brîul Ascuns” (paralel cu al Portiței, imediat mai sus) și „Vîlcelul Polițelor. Îmi tot acum ideea, ca să nu creadă lumea că am ce am cu Dan, să-i dăm chiar numele acestuia, unui brîu care altminteri nu e ascuns deloc...
Eu găsesc ciudățică și împărțirea Brîul Mic de Jos și de Sus. - pe care Adi Costache o ia în serios. Asta în condțiile în care importanța lor nu e cîtuși de puțin egală - cum ar decurge din ”clasificare”. Parcă și mintea (a mea barim) are dificultăți de adoptare: nu spun să recurgem la șochisme precum ale lui Haret, cu Valea Dracilor și altele, dar parcă e de dat nume plăcute de preluat...




Legat de Vîlcelul Polițelor, căruia eu îi spun Cuminte, simt nevoia să o mai spun o dată că Dan luase în calcul două polițe, mai exact ceea ce apare astfel văzut dinspre Șaua Mare. Mi-a arătat o fotografie în acest sens (de unde bănuiala mea că ideea nu i-a venit pe teren, ci în fața pozei). Mărturisesc cu jenă a nu ști exact ce e aia poliță, parcă e vorba de un ceva înierbat aninat în perete abrupt. Dar nu sînt sigur, nu am verificat. Cert este că el numea astfel Pintenul Spumoasei (unde șed eu la soare în imaginile de mai sus), respectiv muchia Spumoasă-Cuminte în dreptul brîului numit de el Ascuns (eu, în scrise personale, îl numeam al Babelor, după cei doi bolovani nas-în-nas pe de acolo).
Mica problemă este că întîiul pintem nu are treabă cu valea în chestiune, a Polițelor - căci desparte Spumoasa de Vîlcelul Țițeica.


Un dezacord aș avea și în privința Vîlcelului Dracilor, cel care coboară de sub vîrful caraiman imediat la NE de cabana Caraiman / Șaua Mică a Caraimanului.  Opinez că merită să poarte numele lui Alexandru Beldie, care a bătut brîiele de aici (le pomenește în cartea sa din 1968), ba chiar a insistat ca locurile să fie declarate rezervație științifică.
Înrest, după cum nu voi înceta să punctez, Dan Oprescu a făcut o treabă minunată cu explorările sale în versantul sudic al Caraimanului.
În stil duș scoțian, aș puncta că noi, exploratorii de abrupt, avem orgoliul de a fi cei-mai. Ca atare, evităm să se afle și de ceilalți cei-mai. Dan nu pomenește în articolul său că m-a consultat asupra terenului (fără să-mi spună de articolele în pregătire!), asemănător procedînd și un alt vîrf uman de lance.
Probabil și ei sînt obsedați de a fi primii și singuri, ca și mine -mi-o recunosc...
Sînt scrise, detalii care-mi doresc să rămînă, aici poate nu neapărat din dorință de a-mi crea nemurire, ci și pentru că că subsemnatul s-a bucurat imens să dea de relatări ale înaintașilor, asupra locurilor pe care le divinizează..


De la Pinten (Radu Țițeica vorbește aici de Stînca Berbecilor, generată de existența cîndva a unui Bordei al berbecilor), mers spre Portița. Vremea e minunată, chit că vîntul un pic rece pentru așteptările mele.



 
  







bucur de Portița.











Apoi, purced spre nord, pe brîu.

Privire înapoi, mai exact spre padina de la obîrșia Zangurului. Și de unde pornește Muchia Portiței, traseu de 3A stabilit parcă la 1946, de Gh. Roșculeț și Sergiu Cunescu. I l-aș recomanda spre cercetare lui Gabi Bazaclia, cel care a avut amabilitatea să mă aducă dimineața cu mșina în Bușteni. El merge spre Cheile Rîșnoavei, la cățărare de nivelul său...


Privire spre Cruce, care este în ceață. Se întrevede bannerul pus imediat sub Monument, cu mesaj de încurajare/recunoștință pentru jucătoarea de tenis Simona Halep - ajunsă anul acesta în finală la Roland Garros.



După inevitabila chinuială, cu obișnuita pierdere a hățașului pe Brîu (porțiunea aferentă celor două brațe de aici ale Zangurului), ajun la Muchia frumoasă (ca să nu se ajungă la vreo denumire nouă, aș menționa că Țițeicii o numea cea cu X. Ultima literă desemnînd semnele găsite aici și lăsate ca marcaj de Nestor Urechia, înainte de primul Război). 



 Trec de acolo în traversarea Vîlcelului Mortului, cu precizarea că evit porțiunea expusă de pe varianta clasică ceva mai pe jos. Puteți să-mi spuneți fără jenă fricos.
Ochi spre ieșirea dinspre Vîlcelul Uriașului. Ceva mai jos de ea pare să fie calea pe unde am ieșit la vremea neexperienței - mă sparii și azi cum am putut trece pe acolo. Mda, am avut ceva ocazii de rupt gîtul, în ceva decenii...



Ajung în Hornuri...
Limbă de zăpadă ce sfărșește sub Săritoarea Brîului (prin ghiduri i se zice a Portiței).





O scoacă, soră vitregă a Spintecăturii din aminte - atîta doar că ea nu duce nicăieri...


Nu stau la pierdut vreme, chit că locul ar recomanda-o. Ca întotdeauna, timpul e drămuit,  mai alesa dacă vrei să... îl pierzi încîntat prin ale locuri. Cum ar fi vizata zonă a lui Rafail.
Am o singură problemă, chit că ciudat-neașteptată. E sănătos să las o parte din conșuinutul rucsacului aici, dar în același timp din vale suie nu departe un grup. Da, mă tem să nu-mi ia din cele lăsdate fie și nu chiar în drum. Bănuiți că sînt fript cu ciorba, fie și nu într-o situație identică. 

Da, îmi va fi o grijă în plus. De asta, voi tot căsca ochii în aval în drumu-mi (chit că poziții favorabile nu-s foarte dese).

Precizare.
Nu cred că, la aproape 60 de ani, m-aș descurca în cap de coardă pe Hornuri, prin săritori (chit că, de-aș sta la antrenament, multe ar deveni perfect posibile). Așa că am ales azi varianta pe fețele Hornurilor.
De care am aflat de la cîmpineanul Dinulescu, întîlnit cîndva în canionul Seci, acela din partea inferioară a acestuia. Avea cu 25 ani mai mutl ca mine, dar a mers ca acceleratul în aceea de demult zilei.
În Hornuri, a mers prin dreapta, pe flanc, aflînd și eu cu astă ocazie de variantă. Am reținut că s-a putut urca astfel pînă sub Hornul Adînc.  Nu   am relevat cu acea ocazie alte amănunte - rămînînd cu ideea fețe integral. Peste vreo zece ani și ceva am sesizat că nu memorasem o intrare-ieșire în talveg, ca urmare a unei porțiuni cvasiverticale pe fețe. Am descoperit amănuntul la o coborîre leneșă a Hornurilor, la vremea telecabinelor foarte ieftine (1991). Coborînd însă în rapel porțiunea înclinată, nu am avut de-a face cu abaterea în fir. Pe care am descoperit-o după alți 10 ani destul de expusă pentru elasticitatea celui de 44 de ani. M-am descurcat, dar la 2014 acea trecere nu mi-a mai plăcut deloc...



Dedesubt, e zona de deasupra Săritorii Brîului.


 
Cum ziceam, pasajul mă depășea... Bineînțeles că e de mers împotriva instinctului, dar totuși nu se cade să ignori avertismentul că poți zbura drept în cap vreo opt metri.
Oarecum util, am găsit acolo un piton, folosit probabil ca balustradă. Fiind singur, mi-ar fi prins bine la rapelul preconizat, atîta doar că mi s-a părut nesigur. Așa că am bătut unul. 



Cam multă prudență pentru un leu al locurilor, dar respectivul ține nițeluș la viața proprie.
Dă-i apoi la vale.
Recuperat material, după carele urmă suiș.

 


Nu departe e „trotuarul” unde reieși pe fețe, de data asta mai simpluț.

 


Ieși aici pe o bandă - pe fețe - cu înclinație rezonabilă. 




De aici poți privi trecerea alpinistică spre Spintecătură, în condițiile în care firul acesta se rupe vertical la confluența cu Hornurile - punct coincizînd cu Săritoarea Brîului. Îndeobște, la ea se urcă pe crăpătura pendinte de Spintecătură, în vreme ce rapelul se face pe o linie hidro a Hornurilor.







 Mai sus fură trei imagini care duc ochiul pînă la capătul traversării. Din ce îmi aduc aminte, exact deasupra traversării și pe linia talvegului terenul este ceva mai complicat, dar se poate ocoli prin stînga. Tot acolo, la o șeuță ce se poate ghici, e, un loc frumos de belvedere. Aș fi putut face aici pe deșteptul și să descriu foarte sigur și foarte la îndemînă lacurile, dar admit că nu am mai fost de multișor. Azi, nu mi-a ars de o vizită fie și scurtă, mi s-a părut expusă porțiunea din apropierea Hornurilor... Da, nu poți să le ai pe toate, să te bucuri și la senectute de minunății alpine, dar și să grăbești sigur pe tine ca la 20 de ani...

Deasupra pomenitei benzi, depui ceva grijă la un pasaj cu perne de iarbă nu foarte sigure. Apoi vine răsplata, căci scena se deschide.







Mmmm, ce teribil de frumos e acolo...! O zic și acum, o transpiram din toți porii și acolo.  Tare drag mi-e (și) acest loc!
Chit că tot eu mă sperii, meditînd spre ce și cine nu am putut îndrepta glanda iubitului, de am ajuns să o sartisfac abia aici, în ținuturi altminteri aride și periculoase...

 Ajung în ceea ce aș numi pîlnioara / Poiana (se înțelege că alpină!) lui Rafail. Și de dumneai am sesizat abia după ceva ani de umblet pe aici. Și nici nu am sesizat pe teren, ci acasă, văzînd pozele. Mi-a plăcut acea zonă mai calmă, pe care nu ai bănui-o și pace privind de al distanță aste coclauri.

Îndeobște, cînd trec prin Hornuri, nu-mi vine cu una cu două să merg pînă la marginea dinspre nord (opusă crucii lui R.), căci consumă. Iar vreun însoțitor nici măcar cu asta nu-și bate capul, refuză pur și simplu abaterea, privirea spre locurile către Valea Spălăturii.
De data asta, acea muchie este chiar ținta zilei.



De acolo:
În aval, pe maidanul dintre Hornuri și Spălătură.


 Către nord, zona aflată imediat sub Șaua Gemenelor, a Crestei Picăturii:



În direcție opusă, adică spre sud, brîuțul care apoi a dat nume întregii cingători de pe aici:


Firul Hornurilor, în amonte. Spre capătul porțiunii vizibile se află vecinul de sus, și anume Brîul de sub Streașină.

Subsemnatul urcă un pic prin jnepenișnul de acolo...






Memoria îmi joacă un renghi aici, doarece locurile se dovedesc mai prăpăstioase decît mă așteptam.


Mai sus e zona aflată imediat lîngă mine, iar mai jos cea dinspre Poienița Splăturii:



Dedesubt, barim la mintea mea de azi, e Hăul-lu-pește.
Bineînțeles că nu ne obligă nimeni să traversăm.
Îndurerat că nu se poate ajunge în dorita zonă de rai terestru, admir, respir, fac poze (din lăcomie, previzibil...). 
Momente din prezența-mi la fine de iunie 2014 pe aici, în film:



Secvențele sînt puse nu chiar în ordinea imaginilor de aici, dar nu veți face - sper - un caz din asta...
Deci asta a muchia spre Maidanul Crucii (Caraiman - denumirea îmi țîșni acum). Stau cer stau, apoi - am totuși griji privind înapoierea - merg către crucea lui Rafail.



Parte a traversării (comodă, altminteri), spre talveg Hornuri - pozat însă din direcție opusă.



Deasupra acelui pîlc. Așa cum spuneam, posibilitatea de a avansa pe fețe continuă pînă sub Hornul Adînc.





Ajung la mica cruce. Nu sînt un tip pios - pe stilul religios - mai degrabă nutresc simpatie pentru adolescentul mort cîndva aici, respectiv regret că nu a apucat să bată mai mult frumusețile vieții (chit că nu se știe ce moarte în război ori închisori comuniste l-ar fi păscut...).









Vremea rododendronului înflorit completează mai mult decît fericit minunăția locului.




Dedesubt, dar ițăind binișor obiectiv deasupra hăurilor. De aici pot vedea oamenii din vale, atingînd finalmente Brîul Portiței. Să precizez: pe Hornuri, de la confluența cu Mortului la Brîu Portiței era zăpadă, au urcat pe ea.
De fapt, au fost grupuri diferite, unul mai numeros (din care îl voi cunoaște pe Jepi, apoi, pe Manole, zis și Meșterul) iese pe brîu spre sud, altul de trei inși va merge în Creasta Picăturii.





Mai jos, muchia Spintecăturii, între ea și obiectivul foto aflîndu-se talvegul e.
Că veni vorba, acea creastă e fezabilă o vreme, am pășit-o  chiar eu, cîndva. Am trecut spre talveg la moment de mărire a înclinației, dar însoțitorul meu din acea zi a suit în continuare.

La stînga ei cum sui, zăream pe niște poze că poți avansa o vreme prin jnepeni, pe o față lungă pendinte hidro de vecinul Vîlcel al Mortului.


Pe aici (în dreptul crucii) se află și un cui/piton, bătut de careva ce-a dorit într-o zi oarecare să treacă de aici în Spintecătură. Altfel nu e posibilă o așa abatere. Puteți bănui cărui imprevizibil i-a venit acea idee. Să fi fost pe la 1988.
Cui amărăștean, executat cu superficialitatea aferentă la Întreprinderea de sticlărie București.



Pozițiunea cu pricina -  a promontoriului cruce Rafail, arată așa dinspre nord:

 


Stai ce stau, după care dorința de a bifa depășirea problemelor mă împinge spre aval (nu pe diretissimă...).



 





Tot spre acea traversare, dar din talveg Hornuri.



La săritoare, folosesc de ancorare o buclă dată printr-o fereastră.



Coborîrea nu pune mari probleme, atîta doar că la bază mă așteaptă o rimaye cam îngustă pentru curățenia pantalonilor mei de tură...



Posesorul vestimentației cu pricina e dumnealui:



Cum mai jos sînt 1-2 praguri de care nu am chef...
 

 ... cobor fețele, deja știute de la urcuș.
Ajuns la restul de bagaj...

 


... refac rucsacul, după care îmi permit o abatere pînă sub Spălătură (în imagine, de fapt privire de acolo asupra Hornului Gemenelor). 


De plăcere a revederii locului, respectiv să mai privesc o dată ce hram poartă povîrnișul unde sper c-ar fi posibile rapeluri.
Cam înclinat...

În fine. oricum ar fi, două unități de sfoară (adică o coardă și o cordelină, la 40 ambele) se cuvine să aibă sexagenarul solitar.

Frumoase locuri - mă refer la brîu, la perspective... Pozez spre Hornuri, mai exact spre zona intermediară de pica abrupt sub locul unde am privit de aproape traversarea Hornuri-Valea Spălăturii.




Poate e utilă o hartă a locurilor:



Purced apoi - abandonînd idei de coborîș Seacă - pe Brîul Portiței, către poteca Văii Jepilor.




La Portiță, soarele s-a mutat mult către vest între timp, modificîndu-și implicit și unghiul luminii.




PS
Te cam ia nițel invidia, văzînd că un Mihai Cernat a mers iarna pe unde eu ezit azi a merge vara, dar asta e...
Imaginile sînt la nivelul traversării Hornuri - Valea Spălăturii.














Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu