joi, 7 august 2014

/ MUNTE / 3 august 2014, văi din versantul nordic al Coștilei


Tură pe clinul nordic al Coștilei, 3 august 2014

 
Inițial, gîndul (oarecum sastisit de Caraimanul tare bătut anul ăsta...) a vizat Valea Seacă a Coștilei.
În ziua drumului parcă, mi s-a părut o rută nesărată totuși , mai exact în raport cu Valea Mălinului - cu precizarea că ambele variante erau doar de apropiere, spre baza Colțului Mălinului.
Valea în chestiune poate purta ștampilă de banală, ca dicifultate, dar un ceva misterior mă trăgea spre ea... Amintiri personale, cotloane măcar de revăzut, rezonări cu înaintași care se perindară de o sută și ceva de ani pe aici.
Nu-s un romantic excesiv, dar nici am a mă jena a mă fi străbătut așa idei!...

În Vîlcelul Poieniței.









Imaginile cu vegetație-s frumoase, dar urcușul a scos sufletul ca de obicei.
... Zici că nu se mai sfîrșește!





În fine, la un moment dat zărești printre copaci azuriul (în cazul zilei de azi...) trădînd proximitatea Șeii Poieniței.
Cum zic și pe un filmuleț realizat azi aici, asta e denumirea, urmînd ca cineva să boteze șaua de la obîrșia Vîlcelului, care nu e totuna cu locul unde fac poza alăturată...




În șa, de unde îți apar vederii ale Văii Mălinului. Întîi înghesuite, apoi, de la baza Hornului Pămîntos, în toată splendoarea.



Hornul, văzut de sus.


Folosindu-mă  fără jenă aici de o cordelină, cobor o zonă mai înclinată, atingînd finalmente Hornul.



Un smoc de iarbă mai taie vizual din asprimea locului.





La capătul de jos al Hornului, vedere spre partea Văii Mălinului pe care urmează s-o sui.





Dedesubt, fotografia unei alte variante de legătură Șa-Vale, mai exact aceea a afluentului Colților, nu departe de confluența celor două fire.


Pornesc deja la cîștigat înălțime.




Ajung relativ iute la baza săritorii Mari.



În centrul grotei acesteia, un bolovan amical...



... urmînd să folosesc latura dreaptă a obstacolului.
Unde văd că, de la ultima-mi trecere din 2010, a fost montat un cablu.







Pe parcurs, o fereastră pe unde se poate ieși din „burta” săritorii, mai ales dacă ești mai subțirel.



Deasupra săritorii.







M-am luat cu vorba și n-am apucat să spun, chit că nu m-ți crede, că valea mi-a prilejuit uns entiment aparte. Mi-e greu de descris, dar fu oricum ceva diferit de clasicul sințămînt al terenului necunoscut, cu locuri unde te joci un pic cu moartea. Acum a fost ceva nițel în plus de mister, de amiciție, de joacă în timp.
E posibil să nu fi reprodus prea bine, dar ceva gîdila indiscutabil în piept, mai mult decît pe alte drumuri de abrupt.


De unul singur aflîndu-mă, am avut timp a întoarce problema pe toate fețele...
În paralel, pentru că amintirile nu le poți scoate cu una, cu două, mi-au zburat pe ecranul minții și oameni.
De pildă, întîia nevastă Mariana, alături de care am suit cîndva (tot) spre baza Colțului Mălin.






Între colegii din acea zi, l-aș trece și pe Daniel Georgescu. la el mi-a fugit mintea și privind tot felul de posibilități de explorare în jur - pe care în general nu le rata. Spre seară, voi avea motiv de-a dreptul palpabil să an din nou în gînd. Și de mult bine.



.
În același timp, meditam un pic și la bucegiștii începutului de veac. Cum va fi suit de pildă Bucura Dumbravă, cu fustoiul feminin al epocii. Cum va fi fost tura, cum vor fi sunat pereții aparent aceiași, la trecerea unor tipi cu mustață în furculiță, între care unul se numea Henri Catargi. Și care, spune N. Bogdan, într-o vîlcea de sus a văii-mame au folosit frînghia...
Nu a fost vorba, apropo de așa cugetări, de vreun căzut cu capul în palme. pur și simplu gîndurile zburau, subsemnatul le contempla, fără a le opri, iar în paralel își vedea de ale lui.


Deasupra săritorii, cu vedere spre Hornul Pămîntos și colțul ce-l străjuiește. Parcă nu are nume acel țanc... Care cred că poate fi explorat din șa, pentru o eventuală atingere a creștetului său.





Cam pe aici, vine dinspre Valea Colților varianta ce ocolea Săritoarea Mare. Idee fixă: cum s-o fi descurcat bucura pe acolo, prin acei jnepeni?
Păi, s-a descurcat bine, drept dovadă că în partea finală a văii a purtat faimosul dialog cu călăuza Cîrnu (cel cu săritoarea din Valea Albă!):
„Cum e mai departe, Gheorghe?”

”Domnișoară, pînă unde se vede e bine...”
(Scriitoarea afirmă că Gheorghe nu mai fusese pe vale, oarecum greu de crezut - în cazul unor oameni cu capul pe umeri...)








Imagine istorică, realizată probabil în 1905-10.


Pe aici se abate în dreapta, cum urci, legătura cu ceea ce s-a numit cîndva Poiana Mălinului.Denumirea pare plasată aiurea azi, căci e în afara Văii Mălinului, iar în paralel o deschidere poate demnă de acest nume (cea de la alt. 2000 m) s-a văzut nevoită a prelua apelativul ”Poiana la lespezi”.


Ochiul meu remarcă aici două posibilități, fie și prin jnepeni. Imediat pe dreapta văii în care mă aflu, respectiv ceva mai departe, spre dreapta, foarte probabil deasupra Văii Verzi, care-și face de exisetență pe acea parte.
Între cele două muchii se află o zonă misterioasă grozav mie, care m-a respins de vreo două ori (chit că ajusesem de fapt acolo prin eroare, ținta fiind Valea Verde).

Colțul de stînga sus e al Mălinului, care mi-a vegheat întregul drum.







Pe aici, voi avea un pic de lucru la o săritoare, ca nene ce nu mai e chiar june.



Acel obstacol, privind de sus.







De unde o vreme versantul din stînga, în urcuș, a fost destul de abruot, acum văd că lasă posibiltăți de ieșire pe versant. Îmi fuge mintea la o aventură, cîmdva, cînd dintr-o șa mărginind Valea Colților am fost nevoit să pornesc în rapeluri destul de cutezătoare.
Mda, situațiile din care am scăpat finalmente întregi...


În aceeași zonă, o fisură impozantă, pe același flanc.




 Pentru a detensiona atmosfera...



Ne apropiem de a doua săritoare.
Pentru care eu nu mă omor cu simpatie. Are o traversare nu tare plăcută, chit că uneori poți fi mai în formă și să nu te întrebuințeze grozav. Nu e cazul meu, acum, mai ales că în hornul pe unde sui către acea traversare a picat în ultimii ani un bolovan, care te îngreuiază în efort...

Sînt finalmente vreo doi pași cam la cucurigu - conform scalei celor trecuși de o vîrstă...



Aș nota legat de acest obstacol faptul că, la un ultim drum pe aici, am aflat de o variantă de ocol prin dreapta, pe o față. Niște tipi nimeriseră poate întîmplător pe acolo, i-am urmat și am trecut pe răboj varianta. Destul de suspendată, chit că ai de ce să te ții.

Mai jos, traversarea din Săritoarea II, văzută de deasupra.



Locul unde ajungi marchează și confluența Mălinului cu Valea Hornului, într-un loc cu mult șarm-mister alpin, sub pereți înalți.



Valea Hornului, spre amonte.
(Îh, ce-mi vine în minte!
Valea a fost botezată și descrisă de Alex. Beldie, prin 1933.

De curînd, un montaniard, referindu-se la AB (era vorba de inițiatorul Zonei științifice de pe Caraiman), a adăugat iute: „homosexualul ăla!”
Nea Sandu chiar era. Dar ștampila pusă dînsului punctează nu doar răutate, dar și teama denigratorului să nu-i identifice lui altcineva - prin adîncuri - cine știe ce porniri... Fac afirmația și găndind la ce gen de nevastă posedă respectivul. Masculină în destule.)



Aceeași vale, și mai la deal.
Anticipînd, sub acei pereți se află pajiștea brîului ce leagă Lespezile Mălinului de Valea Colților.
Valea Hornului nu abordează frontal acel zid, ci execută o evotare prin dreapta.




De la confluență, chit că talvegul pare să fie în continuare interesant, optez pentru un ieșit inițial în laterala stîngă. Avansezi pe încliniș înierbat pînă la nivelul unui fel de brîu.
E o zonă care mă fascinează binișor.







Lucrurile au plecat de la o confuzie a mea.

Superficial ca întotdeauna, am lecturat în fugă vechile tipărituri, avănd impresia că bucegiștii antebelici ieșeau pe undeva pe aici din Mălin, băteau o misterioasă(mie) zonă deasupra Poineii Mălinului, apoi reveneau în alea-mamă prin varianta pozată de mine ceva mai sus.
Cum am spus, greșeam.
Dar un hățaș tot am văzut mai de mult pe acolo... Unde o duce? Ce pîine de mîncat o fi pe acolo?


Pînă una alta, mister-mister, dar mai ales de unul singur nu mi-a ars de cercetat pe acolo. Doar m-am zgîiit. La traversarea de care pomenesc, dar și la un horn ce se face pe-acolo. Ultimul ar fi de lăsat cuiva din generațiile tinere.
Bineînțeles că nu impun nimănui gusturile mele... Dar de-aș fi fost mai valoros întru cățărătură, mi-ar fi plăcut să miros de aproape tot felul de cotloane. De pildă Fisura care ponește din Rîpa Crucii spre Acul omonim. Dar și altele hodforonc-tronc pe undeva, cum sînt acele spintecături de deasupra Brîului Acelor, în Valea Priponului, respectiv din Brîul Înflorit-Moraru.

Recunosc, întreaga tărășenie are și destul iz de a lua în posesie...

Traversarea de care spuneam, mai exact prima ei parte, aproape comună cu ce am pășit azi. După acea șeuță, mai e o porțiune, după care urmează creasta propriu-zis ridicată deasupra Mălinului. ÎN partea opusă a acesteia, aritmetic, teoretic pare să fie un triunghi cu latură opusă aferentă Văii Verzi, iar la partea inferioară vegetația bogată a Poienii Mălinului.




Întregul traiect:



Iată hornul, cel propus urmaaașiiilor...



Propunătorul.
Floarea din dinți era, bineînțeles, ruptă pe acolo...




De pe acel brîu, voi traversa spre talveg Mălin. 
La capătul pereților de pe acolo, se află deschiderea Poienii La Lespezi.
A minunăției acesteia...



Deasupra, de strajă, Colțul Mălinului.
De-ale abruptului... Și ce mic, ce supus se vede el de la marginea Platoului!




La marginea inferioară a Poienii. Talvegul Mălinului face aici un cot la stînga (unde-s blocurile acelea paralelipipedice), trece apoi peste lespezile ce dau nume locului, pentru a se suci finalmente în direcție opusă și a pătrunde într-un nou canion, cel căruia i s-ar putea spune de Sus.
Verdeața de acolo ține de Poiană, dar și de legătura Lespezi-Valea Colților.








Ddacă la marginea stîngă a vastului amfiteatru alpin - care ne întîmpină - aici se află legătura cu valea Colților, în centru notăm două văi-surori, a Hornului, respectiv a Scorușilor.



În turul de orizont, spre dreapta urmează o coastă largă. Valea Mălinului o ocolește prin dreapta.

Lespezile-nășici.





Și mai la dreapta, încheind turul de orizond, se află un flanc cotropit de jnepeni deși, O excepție aici face verticala (dacă nu surplomba!) unui horn. La capătul superior, locurile acestuia se înmoaie - cred că are ceva șarm să colinzi pe acolo, mica problemă că accesul nu e chiar lesnicios, fiind de plătit preț desimii jnepenilor.
Poți veni și din creastă (pe această porțiune separă Mălinul de Valea Seacă a Coștilei), dar cînd ești acolo nu prea ai ghes, bănui...




Descopăr pe aici că stau onorabil cu timpul, chit că nu fui deloc accelerat. Patru ore, din gară. Mă bucur, voi avea mai mult timp de căscat gura, la poala dragului Colțul al Mălinului.
O bucată de zăpadă, la gura văii Scorușilor.



Avansînd, se deschide vedere asupra înalturilor, mai exact a trupului Coștilei pînă la marginea Podului Coștilei.

Domnul care vă vorbește.



Vremea, după cum vedeți, e onorabilă.
Prognozele, idem.

Mai jos, unghi aparte asupra Văii Hornului, imediat deasupra legăturii cu valea Colților.
Vă voi părea suspect, dar mi-i tare dragă VH... Cu asprimea ei cu tot.
Dar și cu săritoarea unde unul ca mine era împins spre un horn din lateral. Și prin care ieșeam pe fețe, descoperind după o vreme că se poate ieși pe acolo într-o tare drăguță muchie, despărțind de Colți. Și pe care se poate sui o vreme, încîntător.
Da, aveți dreptate, am luat-o razna...





Zoom-at:

Alt cîștig de altitudine. Poiana rămîne dedesubt.



Pe aici, amuzant amestec de civilizație aiurea cu irezistibile flori. Aduce cu o coroană mortuară.





Mă apropii de Canionul superior.
Soarele apare din cînd în cînd, răsfățînd ochiul



Ultimă privire înapoi, spre Poiana Lespezilor...



Careva a făcut niște marcaje pe vale.
Mărturisesc a-mi fi trecut vîrsta revoltei pe asemenea amenajări, dar aș puncta că au existat  vreo două locuri unde i-aș fi făcut niște reproșuri, ca sigureanță a deplasării propuse de săgețile resective.
Totodată, ele lipseau la Săritoarea II, ceea ce pentru un neștiutor echivalează cu un lăsat-ochi-soare.

În canion mă așteaptă zăpadă. Am iute o crispare, să nu mă trezesc cu cine știe ce încurcături îmn deplasare, datorită ei. Nu av fi cazul, dar nu pariez că la 1 iulie e tare comod pe aici.
Altminteri, pîrdalnica memorie îi aduse sub nas o poză din vechime, aici...






Se poate merge onorabil - pe firm ori pe lîngă pereți... Panta nefiind mare, aleg zăpada...



Un om încîntat.
Și încă neplouat.. Ce e bun îngrașă, ori udă teribil.




Chiar eram încîntat! Știu că mi-a plăcut mult - vizual - varianta de ieșit pe fețe, pe stînga, cu o ferestruică pe acolo. Toptul în soare. Și cu garnitură verde.




Limba de Zăpadă sfîrși la un moment dat. Din ce știam locurile, nu urma să am probleme, pînă la locul unde urma să traversez la dreapta, către baza Colțului Mălinului.
Cu precizarea, pur descriptivă, că la un moment dat e o săritoare poate nu chiar primitoare,
dar comozii au pe unde să o ocolească.
 ,
 


Colțul Gălbenele, parcă, în depărtare.
E de zis c-alde camnionul tolerează o vreme pe aici, în dreapta/sud vegetație comodă, dar mai sus apar pereți, care te obligă a intra în gang ori a merge pe verdețuri - de acum mai rare - ceva mai departe de talveg.




O variantă de ieșit pe malul cu jnepeni dinspre Colț. Nu-i o mare afacere să începi a lupta de pe acum, dar trec locul întru statistică.



Cam pe aici pică înîii stropi. Se înteșesc apoi. Asta e, îmi zic, și grăbesc spre grota săritorii din amonte (cea nițel mai dificilă de care aminteam). Plouă bine, cînd ajung acolo.








Nu-mi bat foarte tare mintea, considerînd că-i ceva de vară. mai ales că Azuga, ba și corturile din valea Cerbului vor fi tot timpul în soare.
Profit pentru a lua masa. Și privesc fără să mă alarmez boabele de gheață aduse de ploaie. Pe aici par să fie 2100 altitudine...


În fine, cernerea se oprește. Deja atent la ceas, nu lenevesc sub acoperiș.
Cum trecerea săritorii, fie și indicată prin săgeți roșii, nu-mi surîde, cobor un pic și ies din vale... Ierburile bogate de acolo sînt deja ude. Bănui că va ieși soarele.




Mmmm. Dumnealui Soarele nu prea iese inițial.
Vedere spre creasta Colți-Hornului. Aș numi locul acela, de la Săritoarea VH, ca V-ul Văii Hornului...




Reintru curînd în vale.



Chit că stînca e udă, se poate avansa lesne.


Pe aici, amănunt ce-mi scăpase anterior, roca are o asprime aparte, la vedere și chiar fizică. Totodată, îmi par multe blocuri recent căzute, fără să văd în asta încălzire globală...


Fland de stîncă pe partea dreaptă / nord.

Iese și Dumnealui... Motiv să nu fiu îngrijorat.


Ajung la brîul pe unde se poate ieși în lateral (imediat în amonte, o altă variantă, ceva mai cucurigită).



Zic la revedere talvegului...




Ating iute o mică muchie, pe teren răscălcat în alte vremuri personale. O făceam în coborîș și uzînd la un moment dat de un rapel.
Acum ceva ani, venind cu Mihai Cernat și dorind să urcăm, am identificat (varianta pe unde rapelez fiind cam înclinată...) pentru o variantă onorabilă, undeva într-o copăiță la dreapta celei inițiale.

Amănunt: găsesc pe aici (la 2005 nu era) un feld e buclă de rapel, făcută din acea cordelină ce servea la capturarea caprelor negre.... probabil unii au venit din Colț și nu ai mirosit trecerea de ala acest nivel, continuînd pînă în canion.



Varianta Ordean-Cernat (nu am pretenții de premieră!!) fu un pic mai dificilă decît mi-o aminteam, dar fezabilă. Partea proastă fu că, taman cînd am ajuns la un teren înclinat de jnepeni, s-a pornit iar ploaia. Și, vorba activiștilor din trecut, nu mi-a fost ușor... Dă-i, trage-te de crăcanele incomode plus umede.
În fine, ajung la locul de unde pornești în oarece traversare. Dar e vorba tot de jnepeni, deci destul efort, plus apă.
Precum în Alecsandri, drumul mi s-a părut mai lung ca altădată... În fine, am ajuns la vizata grotă, celei căreia i-am spus, la un 1999 și cu Mugur Ilie, La televizor.



Niște capre au - normal! - culcuș pe aici, ba par să-și și tras cîteva crăcuțe de jneapăn, să le fie mai bine al șezut...


Tot mai atent la ceas...


Păi, de ce La Televizor?
Întrucît, la momentul turei cu mugur, la fel ne-a prins ploaia. Poate și mai bogată, dar nu apucase a ne uda, după cum cu timpul parcă ne aflam mai bine...
Era un spectacol să urmărești ploaia pe... hectarele (alpine...) de vizavi, dar mai ales șuvoaiele care se formaseră.
Pusesem coatele pe bolovanul care se vede și bîrfeam cele din față. Ca la televizor.





De data asta, poate că și datorită singurătății, am fost ceva mai grijorat. Altminteri încîntat de a fi putut să reating locul...
Nu mi-a venit vreun moment găndul reîntoarcerii pe unde venisem. Mintea socotise, pe fondul aceleiași optimiste nereluări a ploiii, că ar fi ceva griji în plus pe udătură, ceva timp suplimentar - dar atît.
Aveam plănuit coborîșul Văii Seci, după o respectuoasă revedere a Dumnealui boier Colțul Mălinului, mai exact partea hornurilor sale cele de poveste...
Deja, pe cănd ploua și mă aflam în grotă, am luat în calcul să nu mai cobor Seaca, ci Țapul, pe care mai fusesem relativ de curînd (2006!), cu mare succese. Ce-i drept, pe uscat...

Statistic, văd abia acum (dacă nu am uitat de la alte observații entuziaste!) că se poate veni dinspre Strunga Gălbenele, dacă vizezi să ieși de acolo spre partea nordică a Brîului Mare. Sînt chiar două ramuri, fără accidente vizibile pe parcurs...



Coasta aflată imediat în stînga / sudul Principalului Mălinului, în drumu-i spre marginea Platoului. Se vede vîrful Releului.




În ultimul plan pare să fie Colțul zis al Măgarului... (O fi fost, de la Facerea Lumii, vreun urecheat pe acolo?? Tare fuși, bre nene Haret!)



Un fenomen de notat... La precedenta-mi vizită, ploaia năștea un fel de scurgere generală, cu tot felul de pîrîiașe pe fețe. Nu știu de ce, însă azi curgerea s-a făcut sub forma unui șuvoi pe văi...
La un moment dat ploaia s-a oprit, zgomotul ei fiind însă înlocuit de un altul... Am bănuit inițial că e vîntul... Dar nu era! Suna a curgere de apă, dar nu-mi dădeam seama unde... După o vreme am sesizat că venea un șuvoi, ajuns cam la traversarea spre Gălbenele. Venea  precum apa căreia îi dai drumul pe scări... Întîi la treapta asta, apoi la următoarea...
.
Vedeam prima oară așa fenomen, chit că am niște ani pe munte... Motivul pare să fie faptul că, la miros de ploaie, ne retragem... Prin zonă, mai exact pe Valea Verde superioară, am prins cîndva o ploaie de pomină, dar - locul neavînd potențial acumulabil -fenomenul cu alde cîrnatul de apă peste săritori s-o fi petrecut la vecini, neștiut de mine și de Marius Sevac...


Cum am zis, ploaia se oprise. M-am dat rgeu urnit din acel loc minunat (mie!), și nu de lene. Ca-n Stan și Bran. cînd își tot zic ”Good bye! Good bye!...”
Dă-i poze, bezele, jurăminte de revenire grabnică...






În fine, am ajuns deasupra pîlniei aflate imediat la NE (hidro, încă pendite de Mălin).
În aval, e VM.

Pe aici, soarele nu mai rîdea în Valea Cerbului...
Ora era onorabilă... Repartizasem două ceasuri pe Seacă/Țap, ba chiar aveam și sfertul de oră suplimentar, care se cuvine oricărei deplasări în abrupt...



De vizavi, Morarul avea un aer cernit, inclusiv la propriu.
Dar de prea multe sentimente nu mi-era...




Aici sînt aproximativ în dreptul Crestei Mălinului, nițel pe partea Secii. Ca să pornești în traseul de-acum (1990-) devenit clasic, cel din 1933, urci partea cu verdeață, după care faci la stînga...
Aaaa, frumos drum! cel din stînga crestei, pe partea Mălinului...
Spintecătura care se vede în centrul imaginii este un horn-variantă, pe care s-a nimerit să-l urc primul în zonă, de două ori chiar. Abia apoi, după lectura Buletinelor Alpine la nea Baticu, am putut dibui minunăția din vecini...
Nu spun că vechiul amic mi-ar fi devenit dezagreabil...





Ceasul mărturisirilor delicate...
M-am tîmpit la bătrînețe. Pe vremuri m-am amuzat la pupătura pe care un Vlad Seabru a aplicat-o unei scînculițe însorite din Albișoara Strungii, în partea de sus a acesteia...
Dar planul de azi mi-era să pun cîte un pupic la baza Hornului Central, respectiv a celui Ascuns. Așa, ca omagiu pentru cum mi-au răscolit și încă îmi răscolesc (fie și poate în alt registru) din plin inima.
La fața locului, nu mai era însă vreme... Mai ales că alternativa pierderii trenului era dormitul prin gară ori similar... Căci mi-era clar a avea probleme de timp, în afara celor de risc sportit, pe udătura văii de coborît.


Dar le-am căutat cu privirea - pe-ăle două hornuri-rai care mi-au primit pașii cîndva - ca un posedat.
Întîi a apărut vederii (altfel amorezată, dar și mult timorată de condiții meteo) Hornul Strungii Negre...



Apoi Centralul...
(Recunosc, la stres nu a mai fost chef de divagații istorice...”Pă acolo a pășit Comănescu... Și nea Baticu, bașca Dimitriu...!”)



Problema îmi era coborîrea. Deja, pe ud și pe vîrsta-mi, era de grijă chiar și la obîrșia Secii (sfătuiesc și pe cei în floarea vîrstei să nu trateze cu superficialitate locurile - la o adică nu de senecți pomenesc cu precăderile crucile, pe munte..).



Nu am de ce să mă jenez a spune că eram marcat de grijile deplasării, fără a fi dat - cum se zice în popor - în bîlbîială...



Aicis e vede și Ascunsul - poză luată nițel mai jos.



Cum ziceam, deja de sus mi-au apărut probleme la coborîre. Am fentat cît am putut, dar la un trei metri nesiguri am avut înțelepciunea de a nu mă băga, căutînd variante. Ca atare, am vizat să ies în muchia spre Țap, pe care o știam cît de căt fezabilă. După o vreme (m-am ajutat de coardă parcă pe undeva), am răzbit la acea muchie.
Urma să cobor pînă la nivelul Crestei Viilor Senzații, acea porțiune orizontală a muchiei Seacă-Țapului, pe unde se vine îndeobște dinspre ultima vale, cînd o sui și vrei să dai un ochi spre Colț.




Vedere spre Colțul Gălbenele.
Marea cu jnepeni de aici e paralelă cu cingătoarea de la baza Colțului, dar separate de un perete.

Na, că am greșit, ca succesiune în timp a imaginilor! ... Uite acel covor văzut de sus... Cu ocazia asta m-am lămurit cum arată locurile... Șaua de pe acolo marchează obîrșia Văii Verzi, după cum covorul din avalul colțului aferent mi-a găzduit pașii la un 2010 (cu Jipa și....) - leagă onest, plăcut Verdea de Seacă. la acel nivel


Încă ceva. 
Știam de existența unei posibilități de legătură cu Țapul, superior ca altitudine Brîului (să-i zicem, al) Viilor Senzații. știam că-i înclinat, dar în condițiile de azi mi s-a părut de evitat - fie și rapelabil.
De jos, acea zionă arată așa. o recomand la suiș, cînd să zicem vii pe Țap și voiești acces la Colț Mălin. Eviți jnepenii pe de creastă (ce să mai spun de traversarea în talvegul Secii!).




Idem obîrșia Verzii.




Firele Văii Țapului (de două știam, nu și de al treilea!), spre Brîul Mare al Coștilei.



Un domn, pe acolo-șa.



Ajung la Viile Senzații (las bîrfa toponimică pe altădată).



Amintirile... Seuța ascuțită din Creasta Țapului-Urzică, pe unde am răzbit după o tură cam aiurea, cîndva, alături de Sevac.



Moraru, tot acolo...



Idem omul.
Pînă una alta, ploaia lipsește. Nici nu mai am timp a medita că s-ar porni... inconltientul e ocupat cu toate punctele-problemă pe care le bănuie în drumul spre poteca marcată a Văii Cerbului.






Ce față au ude, bietele!...



În imaginea de mai jos, statistic remarcînd, ramura să-i spun principală a Brîului cu Jnepeni (Radu Țițeica identifica vreo șase ramuri, în harta-i din 1933, nepublicată). Cea a viilor Senzațiuni este, deci și după stilul uzitat în Urzica superioară, Minus 1...



Brîul spre talveg Țap...
Frumos...

Din talvegul pomenit, deoarece mai jos e ruptură, continui traversarea pînă într-un scoc lateral, pe unde se poate merge. După cums e va vedea, voi folosi acolo cordelina, pentru nebătăi de cap.



Ochi înapoi, spre creasta pe care am păsărit-o.







În aval, ruptura de care pomeneam...
(Las pe altă dată divagațiile că acolo era să se prăpădească nea Baticu, fără de care multe s-ar fi scris altfel, eu aș fi fost poate altfel...)



Spre Scoaca fezabilă.


După coborîș.

Sub ruptură mai e un brîu - zic tot statistic -  spre CVS, dar ceva mai ciripit...





Pe aici iese soarele. Sporește automat optimismul, chit că atenția este la obstacole.
E de menționat că, la un 2006, veneam pe BJn din Urzică... Ședeam prost cu timpul, se înțelege, după ce mă minunasem pe acolo... Am apăsat pe cît a fost sănătos aici acceleratorul, și-am ieșit neașteptat de iute în Cerb. Un singur rapel.
Azi însă, cu ceva ani în plus și pe diferite grade de ud, nici gînd doar o sforăire!



Partea Țapului aflată imediat în aval.
Se văd ceva ierburi pe lîngă talveg, dar ni fu cazul de mari avansuri pe acolo, ca unul care ținea la pielea lui...


Cu ideea plantată a avea doar un singur pasaj de rapel, am fost neplăcut surpins să dau de mai multe opreliști... Unele dintre ele nu erau deloc sinistre, dar nici nu am ținut la niște patru metri căzuți prost... Curînd, spre marele meu nechef, sînt nevoit să caut în rucsac după o bucată de coardă, din care tai o buclă, ancorată la o fereastră...
Pe aici se pornește ploaia.
.
Cu tot tacîmul.
Tot... statistic, să fi vrut și nu era loc de vreo grotă (cel mult de folie din dotare, pe vine...).
Mi-am pus gluga în cap (la prima ploaie, în canion Mălin, vegheasem să am totul în folii, ca să pot finalmente să mă schimb boierește, în gară sau tren, de orice udături survenite în răstimp...).
.

Să fie un an, Vlad Petrușca mi-a trimis din state o scurtă de munte, cu pantalonul aferent. Nu am fost entuziasmat, dar am mulțumit frumos... Am avut-o varaa sta în rucsac fiind mai ușoară decît alte haine de ploaie.
E.
Și-a făcut datoria cu vîrf și îndesat!

Cel puțin o oră m-a plouat la greu, și teasta-mi plus torsul rămaseră uscate!

Coane Vlad, să ai sănătate - om te-ai făcut în ochii mei!

Acasă, i-am pomenit de aventură lui Liviu Enache. M-a întrebat de marcă. Habar nu am nici azi. Din poze, a realizat că e producătorul nu știu care... ”Să știi că e fruncea, în materie de țoale montane...”.

NU AM MAI FĂCUT POZE, la vremea ploii.
Nu de lene ori sperietură, ci pentru că nu voiam să ud aparatul - altminteri atîrnat la cît și între piele și tricou.

Mai jos, în lipsă de alte poze, unele la urcuș (altele tetea nu are!...), unele de la un urcuș uscat.
Le-am pus pentru a servi ideii de coborîre.
Contez totodată pe imaginația dvs., cum vor fi fosta cele coclauri pe cer închis și ploaie.

.
AM UITAT SĂ POMENESC DE TUNETE.
D-alea ca la carte.
Sperietura nu-mi era de ele, ci să nu urnească vreun mare bolovan de prin pereți. La prima bubuială (au, cum sună flancurile,a colo!) barim, m-am băgat cît am putut lîngă perete. Dar nu s-a urnit nimic.
În schimb, a pornit după o vreme torentul, pe stilul celui văzut DE LA DISTANȚĂ în Scoruși.


Chestie de parte plină/goală a paharului...
În sine, nu-i bai dacă acel șuvoi nu ține, prin forța lui, să te smulgă către prăpăstioasa vale.
Din fericire, nu avea așa potențial.
Altminteri, eu văzusem unul infinit mai mare, o viitură năvalnică, la un 2003 pe Valea Jepilor...
A izbit talvegul văii la cîteva zeci de secunde după trecerea mea...











Ploaie, prin urmare, la greu.
Vă ziceam că torsul a fost neudat... La restul, apa a venit prin simplul suiș-în-absorbție de la părțile ude (că aveai de pus fundul, nu puteai evita), resectiv nu puțin pe la mîneca brațului, cînd coborai în sfoară ori o recuperai.
Nu mai știu căte rapeluri am făcut. Nu au fost îngrozitor de multe, dar condiția specială a situației a făcut să nu lșed a le număra. Ba nici locurile nu le-am memorat prea tare.

Pe undeva, oarece ruptură în talvegul principal. Am bănuit că se poate avansa pe un scoc ce lua naștere pe stînga , dar m-au blocat vreo patru metri neconvenabili. De la uscat și fotoliu comod poți rîde un pic de fricos, că ce șpraiț ai trage matale acolo, ce vale ai coborît matale la furtuna din nouășopt...
 Se poate, dar pot intui senzația unei căderi proaste, fie și fără vreo rupere. Ce să mai spun de rupere - aia îmi trebuia, să mă tîrăsc apoi etc, cu noapte ud...
Mersi, nu.

Mica problemă fu că în talvegul mare nu era loc, vreun bolovan, fereastră de ancorat cordelina. Iar de scos și lăsat un piton nu-mi venea... Am apelat finalmente la o zadă mică, mică, socotind că nu o voi încărca excesiv și grașie căreia am trecut pragul ce mă oprise inițial.

.

Cam pe unde e Cernat aici...



, de unde anterior îmi trezea un chef de nu mai puteam văzînd panta porțiunii inferioare a văii, am realizat că sînt deja la nivelul brîului ce duce în Urzică - continuare a celui numit al Caprelor, dinspre Mălin.
Dilemă a existat și aici... Dacă, din brîu, în aval e mai nasol decît îmi aminteam eu, precedenta-mi trecere avînd loc acum un interval pe care mi-e jenă să-l precizez.
Am mai lăsat mintea să socotească, să pună în balanță, după care am pornit traversarea.

Ideea fuse bună, chit că - vorba unuia din Otopeni -  cu cîrnați n-a plouat nici pe acolo. Atenția a rămas neslăbită...

Ca idee.
Problema principală, simt (și mă bucur că am putut-o practica!) este să îți ții mintea închegată). Și, ca alternativă, poate am zis bine mai devreme, a da într-un fel de bîlbîială, de crispare, precipitare.

O să ziceți că mă laud, dar am fost mulțumit de nestresul acelui ceas sub potop (exagerez un pic, rupere de nori nu fu...).

Ca sănătate.
Nu s-a lăsat cu răceală.



Ca să nu uit.
Prins cu grijile deplasării, cred c a fost prima dată cînd nu am căscat ochii la Hornul Țapului, traseul interbelic din peretele estic al văii.


Pe undeva, cînd s-a pornit apăraia, am înfășat rucsacul într-o folie... electorală, cadorisită de mama lui Radu, cîndva.
Nu știu cît a ferit interiorul de diluviu, dar eu m-am simțit bine, știind-ul învelit.
Oarece victimă a fost hîrtia în care presasem o oarecare floare... Mai că s-a făcut pastă, acea hîrtie,  dar floarea a rezistat. Am cadorisit-o unei casiere de la gară, care a avut amabilitatea să-mi schimbe bancnota de un leu pe care mi-o refuza automatul de cafea.
Se simte că-s iar burlac, nu? Auzi, flori nemaipomenite unei casiere oarecare...
Da, dar știți ce plăcere i-am văzut în ochi... Șia cum mă cuprinde căldura de atunci...
Bon.
Care fu treaba cu Dan Georgescu.
Cu care am fost amic trei ani, apoi treizeci și ceva nu. Că așa e la potrivirea de caracter!


La baza Hornului pămîntos nu știu dacă m-a luat așa o  duioșenie față de el pentru că am îmbătrînit și-s c-un picior pasămite în groapă.
Nu. Ci mi-am amintit cum bătea el tot felul de unghere... Îl consider mai pătimaș ca mine, chit că a fost unul care nu a scris...

E. 
Sentimentul deja existent azi a sporit la maxim cînd am pășit pe acel brîu de legătură Țap-Urzică, pe unde el ne-a dus, la un coborîș dinspre Colț Mălin și Seacă. Tot hăt demult.
Daniel nu doar că va fi pășit brîul, dar știu și o chestie foarte frumoasă care ocolește colțul de acolo (un frate al Colțului prăpăit și care mai e în zonă, santinelă între văi, la acea altitudine)..
Hai,. că merită o poză de vizavi (pe versantul drept/vest al Urzicii, 2006)!



Ha.
Omul toată viața învață!
Sînt acolo trei colțani aproape suprapuși, acum observ!
Al meu cred că este cel din prim plan, mai mic și cu perete ceva mai alb spre pozar...


Odată ajuns în Urzică, parcă s-a oprit și ploaia.
Urzică înseamnă un afluent al ei pe Est ce sfîrșește cam la nivelul șeii. Aș propune să poarte numele lui Daniel...






Mîna ca mîna, că era plină de ace jneapăn, zade și uneori nici unde să te ștergi nu găseai loc curat pe pantalonii cei uzi...


... dar aveam să constat în tren că dumneaei colcăiala piciorului în apă a distrus aproape căptușeala bocancilor - prilej de constata că fură mai de calitate decît bănuiam...
(Da, în tren eram uscat și pe față cu fericirea lui Svejk, la spitalul simulanților...)

Moraru.
Își vede de treaba lui.

Atmosfera, fără a fi sinistră, nu trezea cine știe ce plăcere... Bine că nu a fost mai rece. La un moment dat, cînd îmi mai trecea mîna prin șuhoiul Țapului, îl găseam suportabil...





După popasul cel de poze, am reluiat coborîrea. În bazinul Urzicii (aparent paradoxal pentru cine ce poate în amonte...) era mai liniște, mai calm. Mai plăcut.
Ceea ce nu scutea de ocolul zonelor mai înclinate din talveg, unde reveneam cînd lucrurile se domoleau acolo.




Se auzea că și principalul Urzicii nu fusese scutit de șuvoi (are și bazin mai mare, în amonte!). Aproape de capătul de jos al canionului inferior (punctat de o grotă-amică în peretele opus).. 



...  s-a nimerit să mă apropii de el și să trag niște imagini...
-







Și în continuare am mers ceva drum cu grijă, pe principiul Cinci metri picați prost nu-s deloc o treabă...
Lucrurile s-au domolit definitiv cînd am ajuns sub canion și am putut traversa pe malul opus. Acolo problema a fost să ocolesc pe căt se poate tufele și arbuștii - incomozi în sine plus plini de apă. O cale de evitare a fost să dau spre pădurea aflată în dreapta lor, unde a venit rîndul grijii de urs. Nu am angoasa marelui îmblănit, dare de era vreunul în zonă apariția mea prin locuri neumblate omului l-ar fi suprins prost, fără îndoială...
Mers prin brădet suportabil, după care a apărut potecaaa.

Minune mare, nu am depășit cu mult orarul.
În poiana Văii Cerbului, la intersecție, am aut curajul să privesc ceasul. O oră și douăzeci pînă la tren. Boierie.
Nu am mai avrut totuși timp de luat apă Făntînă (Alt învățat! Strada Fîntînii s-o numi așa de la cișmeaua de acolo, la intersecția cu drumul național?)
.
.

Filmul turei.





De inimă.
Unul din filmele făcute la o tură de 25 iulie, la Hornul Ascun, apoi pe Seacă la vale...







Voi fi nemodest.
Nu scriu despre fericire, iubire și alte alea.
Dar respect amintirea, cît și persoanele cu care am trăit ani frumoși - chit că ne-am schimbat multișor de atunci, ba finalmente a dispărut pînă și zvîcul întîrziat (care m-a pășit față de Mariana, la nunta mezinului nostru Gabi)...






2 comentarii: