luni, 11 august 2014

/MUNTE și nu numai / APROPO DE ZONE psihice BĂTUTE și altele ne


APROPO DE ZONE psihice BĂTUTE și altele ne (e vorba de ultimul meu post Facebook - vezi la PostScriptum, aici).
.
O chestie asupra căreia lumea se apleacă mai puțin este aceea a coborîșului ștachetei, odată cu trecerea anilor.
Se discută doar de recorduri, de vise, de fericire, de winners.
.
Motiv pentru care aceeași tipi, duși ușurel cu trenul vieții pînă în etape mai proaste, se trezesc acolo fără putința de a comunica ce li se întîmplă.
.
Într-adevăr, nu-s lucruri tare plăcute, dar e posibil a fi mai rău dacă le ții, le refulezi în tine...
.
.
ÎMI FAC UN PLAN PENTRU O TURĂ ABRUPT BUCEGI.
.
...Hm...
În tinerețe, treaba e destul de simplă. Faci cutare drum tare pe munte, și gata.
Mai încolo, coboară putirința. Dar interiorul ne vrea în continuare performanțe, fără de care sufletul țipă cum că nu facem doi bani. Și fără de care angoasa procesului numit rablagire se face simțită în voie..
.
Observația o făceam de la o bucată plănuită din Rîpa Crucii/Moraru/Bucegi, mai exact aia de deasupra Brîului Acelor.
(Ah, ce-mi urlă inima s-o revăd!!).
Întîi a mers singur. Apoi am coborît-o din lene... La 15 ani după întîia trecere, săritoarea de bun venit de acolo nu s-a mai vrut trecută (între noi fie vorba, nici nu m-am apropiat, știam singur că de acum mă depășește...). Dar a 'ținut o variantă pe fețe'.
Au mai trecut vreo zece ani, după care și ocolul cu pricina ajunse a face păr măciucă...
.
Este drept că niște ani buni rămîne sfînt rapelul, coborîrea - cu ochii, se înțelege, la starea pitoanelor, ca să nu murim ca fraierii pe acolo...
.
 















ERA SĂ UIT.
Barim valabil la mine...
Neputința în cățărătură s-a compensat, se pare, printr-o capacitate sporită de a extrage plăcere, la trecerea prin locuri de abrupt... Mai ales dacă nu ești grăbit, adori, sorbi mult din jur.
Nu chiar ca șezînd după un timp în fața computerului, dar se duce foarte plăcut la inimă (cu accent pe al doilea i...).
.
Altminteri, cu ceva rupere de cord constat că în anumite locuri dragi e posibil să nu mai ajung vreodată. Îh, ce doare...
.
Asta e.



PS
Deci, inițial pe Facebook:
 
”AM ÎNȚEPAT UN PIC NIȘTE DOMNI...
...CU PĂRERI DIFERITE DE ALE MELE.
Distinșii naționaliști.
.
Nu s-a îngrămădit lume să mă combată, chit că de felul lor sînt nu chiar temperați la gură.
.
Sper să nu mi-o iau în cap pentru astă reticență a lor, întru răspuns.
.
CRED CĂ PUR ȘI SIMPLU NU SÎNT OBIȘNUIȚI SĂ ACTIVEZE ÎN AFARA ȚARCULUI LOR, CEL CURENT.
Așa s-a întîmplat.
Nefiind antrenați la contact cu adversarul, inevitabil nu au avut contact cu ideile aceluia, care îi pot pune în încurcătură ori, mai rău, să-i tulbure prin adîncuri.
.
.Am sentimentul că-i bine să fim pregătiți pentru mai multe.
Cunosc un tip care azi, după-amiază, se uita la un film. Și ceva l-a făcut să plîngă acolo (chit că mai degrabă era vorba de acumulate vechi dintr-însul).
Or.
Unii se jenează să lăcrimeze, să hohotească, să se dea învinși chiar. Teoretic, dă rău. Însă practic, și util viitorului dumnealor, este să-și admită acest așa-zis penibil. O armă puternică ia naștere în acel moment, în ei..”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu