vineri, 26 septembrie 2014

Un montaniard român și limuzina blindata de la Hitler



Un bun prieten spune că am obiceiul tăiatului de fir în 64.
Treabă pe care nu o găsește dintre cele mai deștepte și folositoare.

Mi-e dificil să mă pronunț, asupra înclinației respective, de-i bună sau rea.
Cert este pe moment mi-i greu să mă dezbăr de dînsa. Mai mult, purced mai jos la o joacă în sens invers, adică din 64 de 'ceva' caut să adun de-un fir - sper interesant cititorului.


La un moment dat, în primii ani ai pasiunii mele pentru coclauri,  am cunoscut mai mulți înaintași, ce-mi puteau fi – din unghi al vîrstei - bunici. Bătuseră munții între cele două războaie.
Între ei, făcută fiindu-mi cunoștința de către Niculae Baticu (1909-1998), se afla și sinăianul Florin Ștefănescu (1909-1992). Nu a avut rezultatele alpine ale unora dintre cogeneri, dar era o prezență mai mult decît agreabilă, motiv pentru care mi-a făcut mare plăcere să-l frecventez, în casa lui de pe Calea Prahovei 28 (centura localității).

Mai ales în serile de anotimp rece, gazda mea se apuca de povestit, iar subsemnatul de căscat gura.
A bătut potecile Bucegilor din copilărie, ajungînd inevitabil și la casa Turingului de la Peștera - de unde am o fotografie cu dînsul (colecția Al. Beldie). S-a apucat și de alpinism, în ceea ce s-ar numi valul al doilea (dacă nu al treilea...), în sensul că suia trasee pe care alții le descriau în Buletinul Alpin. Așa s-a dus de pildă pe Picătura, de unde a coborît cu peripeții, atît la rapelurile de sub vîrf, cît și în cele de pe Albișoara Strungii (unde l-a apucat noaptea).
S-a nimerit să iasă  din valea Colților, în strunga acesteia, taman cînd Baticu tatona peretele la 20 octombrie 1935, pentru a se angaja în vizatele Furci. Atunci a pornit savuroasa atenționare: "Măăă, nu pe acolo-i drumul, dă-te jos!"  (Nu mai prejos a fost o a doua zisă, peste un timp și din același loc, de data acesta aparținînd lui Nini Parhon: "Hei, ăla e peretele lui Comănescu!", urmat de replica "Eu credeam că-i al Eforiei (Spitalelor Civile, proprietarul muntelui, n. MO)!"

Ștefănescu ajunge în epocă secretarul secției Bucegilor, din Turning-Clubul României.  După vreo trei ani, la 1937 mai exact, pentru că soția-i suferindă avea nevoie să stea la altitudine, devine cabanier la Casa Cristianul Mare a pomenitei asociații turistice.
Venirea războiului îl va găsi între bărbații concentrați de Armată. La un moment dat, datorită prestației de la Cristianul Mare, cineva se gîndește să îl ia la vila Președinției Consiliului de Miniștri de la Snagov, ca administrator. Este locul unde prefera să tragă conducătorul Ion Antonescu, după debutul bombardamentelor aliate asupra Bucureștiului. Mai vîrstnicul meu prieten mi-a relatat mai multe despre mareșal, inclusiv despre plimbările îngîndurate ale acestuia prin pădure.
Între altele, Ștefănescu mi-a spus despre mașina blindată primită de Antonescu de la Hitler. Care fiind grea, a necesitat înălțarea postamentului de beton. Numai că așa nu a mai fost îndeajuns ușa garajului, ducînd la modificarea ei. Sinăianul povestea într-un mod inimitabil asemenea întîmplări, cu o candoare copilărească ce-mi plăcea teribil.

Peste mulți ani, mai exact acum cîteva zile, am dat la bibliotecă de o carte a fostului șofer al lui Hitler (de fapt, responsabil pentru parcul auto al acestuia), Erich Kempka la nume.
Acesta din urmă a inițiat – oarecum discret - construirea unui automobil blindat pentru Fuhrer, care la izbucnirea ostilităților a fost mai mult decît util. Hitler a simțit apoi nevoia de a cadorisi și altor lideri aliați Germaniei cîte un asemenea exemplar de mașină. Primul beneficiar a fost finlandezul Gustav Mannerheim, care a primit un Daimler Benz 150. Livrarea se făcea personal de către Erich Kempka.
Atenții asemănătoare au primit spaniolul Francisco Franco, norvegianul Quisling, regele Boris al Bulgariei și Conducătorul României. Ca un făcut - la vremea cînd limuzina ajuns în București - Mareșalul era ținut la pat de o gripă, dar a ținut să preia chiar a doua zi de la Kempka valorosul cadou – despre care îmi vorbea Florin Ștefănescu.


Notă. Florin Ștefănescu este în poza de la casa Peștera cu brațul drept ridicat.
În ciuda a ce s-ar putea deduce de aici (apartenență pe moment și în veci la extrema dreaptă), va fi fost un moft de moment (avea nici 20 de ani, atunci).  Toate celelalte informații pe care le am despre dînsul - inclusiv flerul meu – nu-i atribuie vreun interes politic, înainte ori după deceniul cinci. Nu a făcut închisoare în perioada comunistă, precum mulți dintre cogenerii montaniarzi.














3 comentarii:

  1. buna scrierea,dar de ce ai incheiat asa de abrupt cu biografia lui Stefanescu?Urmeaza un alt articol despre el?

    RăspundețiȘtergere
  2. Pe un site carpatin, cu același articol:

    PS
    La cîteva zile după inserarea celor de mai sus, Ciprian T. mă întreabă:

    „/.../ De ce ai incheiat asa de abrupt cu biografia lui Stefanescu?Urmeaza un alt articol despre el?”
    Subiectul era doar mașina, mai exact legătura fie și doar livrescă între unul de-ai noștri și ditai liderul lumii, la un moment dat.

    .Legat de viața următoare a dlui Ștefănescu, a o relata aici (după atenționarea lui Ciprian) mi-a trezit același sentiment ca la intervenția pe postul lui Mugur Ilie, cu caprele ucise în abrupt.

    Parcă nu i-aș indispune pe cei aflați în perioada roză (și aparent unică, lor) a existenței.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ciprian, cele de mai sus au fost pe Carpati,org.

    Ca să-ți răspund (și să nu te îngrijorezi degeaba), precizeze că nea Florin nu mi-a dat semne a fi bătut frecvent muntele după tinerețe.
    Spre deosebire de alții (între care ne numărăm noi) nu a fost un chitit, chit că a iubit și apoi coclaurii, iar la bătrînețe avea un fel de panou cu poze de altădată, pe care își mai clătea ochii.
    .
    Cip, muntele e o chestie îndeobște de tinerețe.

    Ca un făcut, prin preajmă ne era nea Baticu.
    „Auzi (îmi spunea cu revoltă mimată FS), vrea să doarmă în cort! La 80 de ani!”

    RăspundețiȘtergere