duminică, 25 mai 2014

/ MUNTE, istorie / Nelămurire, 1941



Știu chiar de la Niculae Baticu că a stat o vreme, în condiții de iarnă, ascuns de autorități undeva sub Portița Caraimanului. Un amănunt pe care îl cunosc și alții, de pildă Vlad Petrușca.
Pe cînd conduce un grup pe Brîul Portiței, Sorin Tulea arată însoțitorilor „locul X, unde a stat ascuns C. Conteș și oamenii lui”.
Inevitabil, este vorba de și de refugiul de care pomeneam al lui N. Baticu.


Sursa:


În paralel, în a doua ediție a cărții sale de memorii, Baticu spune că ”anul 1941 a început cu o concentrare în primele zile ale lunii februarie. M-am prezentat la Tecuci...” Apoi este instructor la vănătorii de munte, iar în paralel îl primește în România pe Karl Prusik.
Aceste informații contestă un ascundere în munte, de teama represaliilor autorităților asupra participanților la rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941.

În același timp, pe fișa de eliberare a lui Baticu din închisoare, la 1964, este trecută o condamnare de doi ani, în 1941!






Imagini de acum cîțiva ani, la vreme de vară, cu zona refugiului.
Mai exact coborîre pe la nivelul brîului, pe Vîlcelul de sub Porița,pînă deasupra rupturii care afectează acest fir.
În context, nea Baticu îmi spunea la un moment dat că a mers cu a doua soție (deci după eliberare) prin zonă, dar că nu a izbutit - ocolind prin stînga/nord ruptura, să răzbată pînă în zona de pădure. S-a reîntors a doua zi în Brîul Portiței.







 


 


 




 





P.S.
Documente privindu-l pe Constantin Conteș.
Acesta fusese arestat și în 1939 (decipe vremea lui Carol II), în contextul unui complot ratat cu explozibile.

Mulțumesc încă o dată lui Mircea Săndulescu pentru semnalarea existenței acestor fișe.




















/ MUNTE / Contributii istorie. Mentorul meu, la 105 ani de la răsărit





Niculae Baticu (1909-1998)




Inevitabil a contat în investigația mea de aici asemănarea lui nea Nae cu propriul meu tată.
La bani mărunți, nici nu aș fi ajuns să-i bat la poartă, să fiu interesat de el, dacă nu ar fi semănat cu tatăl meu. Dacă nu aș fi văzut în Baticu, s-o recunosc, o variantă mai valoroasă decît tatăl meu.
Ultima poziție nu știu dacă-i de rușine – „Vaaai, auzi cum spune de tat-su!!”. Old man al meu a avut omenești limite, iar noțiunea de părinte optimizat îmi vine abia acum, nu acum 30 de ani cînd am găsit necesar să-l caut pe nea Nae.

Ca fapt divers, cei doi tați au viețuit concomitent doar un an. Cel natural a mai stat sub soare un an. Adoptatul, vreo 14.


Într-un fel, voi ca materialul acesta să pună și minți de cititor în mișcare, nu neapărat să fie citat de capodoperă.


Bariera Vergului, unde a copilărie Niculae Baticu


Mai jos, imagini de pe Calea Călărașilor, între hala Traian și Bariera Vergului (Piața Muncii), luate la 1976. Colecția Dan Vartanian
















Cheia în care aș porni eu lucrurile legate de Niculae Baticu este dispariția mamei Alexandrina, la numai șapte ani ai copilului (deloc întîmplător poate,
tatăl meu fu lovit la fel...).
Se poate vorbi despre influența apoi a războiului. Ori despre inevitabile probleme materiale. Se pare însă că subiectul nostru a trecut cît de cît bine prin ele.

Va fi rămas doar cu tatăl.

Baticu oferă informații minime legate de familie. Aici aduce întrucîtva cu Emil Cristea, fără a intra însă în mistificări dătătoare de bine la suflet.

Nici alții nu se înghesuie la repere familiare. De pildă Ion Coman. Este subțirel, e animat teribil de voință, dar de cămin nu spune nimic. La o adică, aflăm amănunte despre toate firele de iarbă, nu și despre cei care l-au trimis per autor în lume.
Printre cei care o fac, remarc Radu Țițeica (vizibil tare încîntat de ambii genitori) și Alexandru Beldie. În ultimul caz, pe moment mi-e neclar cum a reușit Constantin Beldie să-și fascineze feciorul (se simte...), iar în paralel să-și pună la greu amprenta... absenței asupra acestuia.
În ce mă privește și fără a ridica deloc statui, tatălui meu îi plăcea să meargă pe munte, iar în paralel l-am simțit-avut alături la un recomandat de doctor zbenguit la soare, iarbă și munticel. Cu toate în în Brașov. Atunci am aflat că muntele, natura fac nemaipomenit de bine la sănătate.

La un moment dat am scris un material despre Baticu, unde am pomenit zisele acestuia, unicele, despre tatăl său. Care fu comersant, cu mare grijă între altele la pregătirea deschiderii magazinului. Atunci m-au contrazis niște confrați de munte, că nu ar fi avut un asemenea tată. Văd însă însă în fișa de eliberare din închisoare a fiului că într-adevăr Baticu Gheorghe activase în comerț, deci am auzit bine...
Atmosfera din casă nu pare foarte tensionată... Se vede în amicii pe care Năiță (dublu diminutiv!) simte nevoia să-i pomenească, cum este cazul colegului Titi Ionescu de la școala Arhiereul Calist, la intersecția străzii Delea cu Calea Călărașilor. Prietenii din epocă sînt și ei la locul lor, cum e cazul colegului Gogu Ionescu ori al șefului de la Gaz și Electricitate, Filip Ionescu.

 
 

 Biserica Delea Veche
În jurul ei, pînă la demolările din anii 80, biserica avea un brîu de clădiri, precum chiliile unei mînăstiri. Acolo ființa probabil „Școala Arhiereul Calist”, după cum stătea scris și deasupra intrării din stradă în curtea bisericii.

 Sursa (instructiv, cred, multe din aceste siteuri-surse)

Baticu e cumințel, nu ridică tonul.
Apar însă iute niște semne asupra relației cu tatăl.

Simte nevoia să-și satisfacă musai serviciul militar, chit că fusese scutit la întîia examinare medicală. Prinde bine la confirmarea ca bărbat. Și invers lipsa.
În aceeași zonă, simte nevoia să se atașeze unei mișcări politice de dreapta, aceea condusă de profesorul A.C. Cuza (foto, dedesubt). Care îl tratează întîmplător (pentru tînăr!) deferent, gestul nefiind uitat nici peste mulți ani.
 


Nu știu cîtă legătură are, în cazul lui Baticu, pornirea accentuat antisemită cu faptul că tatăl său era comerciant... Cert este ca patima în chestiune să fi fost sădită, respectiv să fi existat doar ca țap ispășitor, în condițiile în care subiectul nostru a relaționat lesne cu fiii Israelului, atît înainte, cît și după închisoare.
Mai apoi, Baticu trece la legionari. Unde ia lucrurile în serios (suie pe munte cu diagonală și cămașă verde), nu însă cît să fie între cei uciși de Carol II, ori de Ion Antonescu după rebeliunea din ianuarie 1941 (vezi, curînd, un post separat).
Dacă dăm credit unor explicații psihologice mai noi, adepții mișcărilor totalitare se află și în căutarea unui tată spiritual, cel fizic lipsindu-le implicit sufletește din preajmă...


La munte, se atașează întîia dată de grupul unei femei (e vorba de Olly Geresch) și se va simți multă vreme bine acolo. 

 1932, Olly Geresh la Casa TCR Omul, alături de ?, Nae Dimitriu, Ion Șincan și Alex. Beldie.
Colecție copiată foto de subsemnatul de la Alex. Beldie, 


În aceeași epocă, mai jos






 
 






 În paralel, admite de la un Toma Boerescu, fie și aparent ceva mai tîrziu, să-i tragă de trei ori aceeași ”clapă”: din orgoliu, acesta nu-l lasă să se afirme (să continue traseul Mult Dorită, Fisuri Centrale, Surplomba Mare), eventuala opunere la acest tip de dictat fiind tranșată prin amenințarea violenței. Numitul Toma nu are vreo jenă în a se comporta astfel nici în prezența unei femei, Madeleine Knapp, viitoarea doamnă Baticu. Iar Niculae nu găsește revoltător așa ceva, ba pare chiar normal să ne relateze de fiecare dată acel tratament umilitor. Iar finalmente, poate sincer, spune că l-a considerat prieten pe Toma Boerescu (foto).
 


Simt că avea teamă de superioritatea fizică. Nae Dimitriu fiind și el un pirpiriu, nu a avut ezitări îl a-l șicana (relatez imediat mai jos).


Vag apucă doar să zeflemisească pe prahoveni, dar nu bag mîna în foc să fie la mijloc nemulțumirea concretă de acestia, mai exact de Boerescu, Cristea și Conteș (foto), și nu vreun conflict refulat cu alții.
 

(Ultimele trei imagini, din album Tulea, colecție C. Cuțurescu)

La începutul deceniului patru, cînd debutează în maturitate cît și pe munte, Baticu pare dominat de un o privire de tristețe, oarece descurajare cît și oarece neîncredere (vezi coperta volumului doi, dar și alte imagini). Dar și dorință de a îndrepta lucrurile, în folosul său. Este destins însă în grupul Geresch ori al celor de la Metropola. Totodată, preferă bonomia cabanierului Serghie Popescu, de la Casa Padina, concurenților acestuia de la Peștera. Unde spiritul era al lui Mihai Haret, președintele TCR, figură austeră și rece.



  / Precizări intermediare.
„Cînd arăți cu un deget spre altul, corect ar fi să îndrepți două și spre tine.”
 /

O însușire capitală de remarcat la Baticu este hipercorectitudinea.
Nu știm dacă în sine asta e de lăudat, chit că prinde bine la public. De exemplu, reproșează unor tineri că aruncă pietre la vale de la cabana Caraiman, riscînd să accidenteze turiștii din aval. Observația este justificată, dar nu încape dram de gînd că acei turiști veneau de platou și nu le dădea prin cap că poate urca cineva din vale, că pe acolo e drum!
Bineînțeles că în multe alte situații subiectul nostru avea dreptate. Cum este cazul turei în Hornurile Secii, unde chit că tovarășul solicită întreruperea turei sub Săritoarea mare, ulterior propune să comunice amicilor că au parcurs integral drumul.
În general, hipercorectitudinea lui Baticu a constituit un excelent izvor de informații, eventualele derapaje putînd fi depistate numai de către avizați.
 


Cîteva cuvinte despre genul de educator care adoptă plantarea în copil al hipercorectitudinii. Este totusi o atitudine comodă, care îngroapă necesitatea de unui gen diferit de replică la diferitele nuanțe oferite de viață.
Hipercorectitudinea în cauză este surată însă cu lipsa de afecțiune, de respect pentru pupil. Bineînțeles însă că fiecare facem ce putem sub soarele ăsta....




Cele două ‘filoane’ pomenite au ca fruct dorința de a sui pe drumuri cît mai grele muntele, dar și iritarea, pornirea pe oricine nu manifestă aceeași justețe înaltă în comportament. Baticu – fără îndoială în urma unor experiențe de profil – este aproape la pîndă, cu plaivazul la ureche, pentru a nota incorectul. De care lumea nu duce lipsă.
Am sentimentul însă că nu își manifesta niciodată vehement nemulțumirea, motiv pentru care ea răzbate în memorii după foarte mulți ani. Și nu este vehement, deoarece nu i s-a dat voie, cîndva, în casa părintească. Probabil la mijloc e vorba „Eu am voie, căci sînt mare / muncesc mult șamd!”, corolar fiind aici: „Tu ești mic..”.
E posibil ca acest din urmă sentiment să fi căutat Baticu a și-l umple, compensa prin drumurile voit dificile pe munte. Inevitabil, în paralel are loc o coborîre a celorlalți, pe cît posibil. Vezi de pildă relatarea refuzului din Austria al lui Dan Popescu, de a se angaja într-un șesar unde își vedea periclitată viața. 
 


Remarc în acest punct că Baticu îl vorbește de bine pe Nicu Comănescu, chit că, înțeleg, nu l-a văzut niciodată cățărîndu-se (îl trece deasupra lui Dimitriu, la acel capitol). E posibil să fi existat asemănări. Nicu era mic de înălțime, iar totodată mai reținut decît rivalul său Dimitriu. În paralel, Baticu nu găsește nimic împotrivă să fie delegat al Clubului Alpin Român la înmormîntarea lui Comănescu, în martie 1936.

Aș puncta aici, doar aparent diavolesc, unele porniri de răutate ale lui Baticu, în aceelași deceniu patru. De pildă, amintește că doctorul Vasile Steopoe îi face o poză, la ieșirea din Vîlcelul Portițelor, „ca să o aibă pentru... o eventuală publicare în Buletin”. Era vorba de un necrolog – după cîte mi-a spus Baticu, verbal.

 Colecție Tulea. Foto în Creasta Mălinului, 1935.

Nu spun acestea din răutate, ci doar sînt interesat să descopăr ce tratament anterior ne face să ne comportăm astfel. Să bănuim ferm în gestul unui cetățean mai în vîrstă (VS e cu 15 ani mai mare) că ne vrea moartea sau că măcar ar trata-o ca pe o treabă oarecare... Și îmi fuge gîndul înapoi la Baticu sr., înțelegîndu-l și pe acesta că nu-i o treabă foarte simplă creșterea de unul singur a unui copil...

Pe aici și – recunosc! – pe sărite, e de notat că NB nu rupe amiciția cu Conteș, după ce – primind inițial propunere de tentativă Trei Surplombe – își calcă vorba cu multă lejeritate, pornind în traseu cu alții. Baticu nu-l iartă, dar peste un an îl găsește pe Conteș suficient de bun pentru a-i propune să meargă împreună în Italia la școala de alpinism. Ba îi oferă și înlesniri materiale (grație împrumutului de la asociația Metropola).

O privire și asupra relației cu avocatul Nae Dimtriu, fondatorul Clubului Alpin, cel alături de care va alcătui – fie și sărind peste multe decenii – o ștafetă a ființării acestei grupări. Pe care Dimitriu o croiește aproape singur la 1934, Baticu urmînd să o resuscite aproape de la zero, după cataclismul comunist.

Colecție Tulea.

...Am remarcat un lucru. Amîndoi sînt buni profesori (chit că neprofesioniști) în sine, amîndoi caută să inițieze novici. În alpinism. Am sentimentul că la mijloc se află tocmai frustrarea de a nu fi fost ei cîndva, demult, într-un asemenea leagăn al vorbei dulci!

Despre Dimitriu e de zis că e foarte colțos în mediu (oarecum) ostil. Poate creîndu-și un mediu măcar pe moment propice, el evită vechii amici furtunoși pe cînd abordează mediul nou al explorărilor, în favoarea novicilor mai tineri. Faima, cît și opinia favorbilă de sine îi cresc, motiv pentru care poate suporta curînd alături și maturi inclusiv cu reușită profesională, precum Vasile Steopoe. Oarecum neașteptat, de unde pînă pe la 32 de ani fusese teribil de dizolvant, ajunge aproape exemplu de coagulant social, devenind la 1944 chiar președinte FRTA. 


În tot acest parcurs, Baticu nu poate secreta un minim menajament pentru Dimitriu. Bineînțeles există aparențe îndreptățite, cum e cazul unor gesturi alpine ale lui Ion Șincan (articol în Buletinul Alpin, respectiv pretenția de a fi suit Fisurile Centrale din peretele Văii Albe) – un protejat al lui Dimitriu. În practică, mesajul subteran este însă că Baticu nu-i recunoaște fondatorului CAR supremația. 
Tărăboiul reizbucnește în 1946. Cînd Dimitriu este iritat pînă la a-l amenința pe Baticu „cu dosarul”, aflat chiar într-un spațiu al birouașului alăturat (informația o am de la acesta din urmă). E greu de spus apoi ce va fi trecut în următoarele două decenii prin mintea tot mai îmbătrînitului Dimitriu, care are totuși șansa (chit că rămîne gură rea – vezi epigrame șușotite despre Stalin) să nu ajungă la închisoare, precum Vasile Steopoe, Ion Udriște-Olt (foto) sau... Baticu.
 
Colecție Lala Titi Ionescu.

  Sursa.

Nu știm cît a mai apucat să se vadă cu acesta din urmă după 1964, cînd ex-legionarul iese din închisoare. Baticu îl conduce însă peste doi ani pe ultimul drum, la Crematoriu. Cînd află că Dimitriu avea o nevastă – gen de omisiune neașteptat, dar fără îndoială cu socoteala lui, trădînd și aici poate o familie de origine nu tocmai ferice.
Paralela dintre cei doi poate fi extinsă. Amîndurora muntele le-a fost esențial. Excelînd în polemici. Punînd tot sufletul în slujba copilului ce avea să se dovedească unul comun: Clubul Alpin Român.

Spuneam mai sus că Baticu, la un moment dat (bineînțeles că a fost departe de a fi singurul) era fără menajamente în gesturi.
Probabil nici alții nu fuseseră cu el, demult...


E interesant modul în care Baticu îl tratează pe Cristea. Amănunt care vorbește poate și el despre modul în care fusese tratat primul, în copilărie!
Prima dată (în 1939) strîmbă din nas. Nu-i plac fanfaronii. Asta poate și pentru că educația l-a împiedicat să fie unul...
Mai apoi, pasămite pentru că nu avea cu cine să se cațere, a acceptat propunerea lui Cristea de a merge împreună. Intervine de aici obsesia lui Baticu, de a școli pe altul. E vorba de alpinism. Elevul este cel care este, un „abia scăpat din iadul orfelinatului” (expresia îmi aparține), care evită să fie descoperit drept incorect ori imperfect. Iar în paralel vrea și el să facă marea cu sarea pe munte, cu inevitabilul corolar al dominației finale a domeniului.
Cristea este tocat mărunt. Cum am zis, are indiscutabil minciunile ori neputințele lui în cățărătură. Tratamentul profesorului pare însă excesiv, reproducînd fără îndoială amploarea suportată de el însuși cîndva. În afara amendării gesturilor curente, de tip bătut pitoane în exces, nefericitul este mototolit și per întreg: de la Coman, Baticu are „mai multe pretenții decît de la Emil Cristea”...

 1946. Colecția Tulea.

Este interesantă relația celor doi după 1964, anul eliberării prizonierilor politici. Cristea este deja pe culmi sociale, lumea îl drept cel mai valoros alpinist. Baticu, devastat inevitabil de îndelungata recluziune, dar și cu sentimentul hălcii impresionante de viață pe care o pierduse, alege drumul ce i se potrivește...
Lipsurile afective se completează și cultivînd prietenia, mai exact primind amabilitățile. Subiectul nostru nu fusese modelat însă, demult, pentru așa ceva. Cred că de acolo i se trage, în această perioadă. Începe să se înconjoare cu prieteni, care nutresc mult respect, însă aprecierea acestora nu-i va mai fi niciodată îndeajuns. Ca atare, purcede la atacarea acelora ce par să-l umbrească. Să nu-l lase deasupra pe el. Care nu vor să i se supună (pînă la urmă, ruperea postdecembristă a eroului nostru cu aproape toți cogenerii de aici a venit).

Situația a fost agravată de faptul că regimul a privit tot drept paria pe opozanții săi de altădată, suprimînd posibilitatea acestora de afirmare socială. Este drept că pe acea scenă un fost deținut Ion Ionescu Dunăreanu a evoluat fără mari opreliști, dar Baticu nu era omul să plătească prețul. Nu putea trece de la lins la scuipat, face de pildă Dunăreanu cu mai multe simboluri „burghezo-moșierești”. 
În paralel Baticu are o plăcere mare să dea cu barda în Dumnezeu, să nu pice la vreun compromis cu stăpînirea. 


Hipercorectitudinea de care aminteam, vînarea greșelilor altora bineînțeles nu putea suprima propriile erori. Inclusiv de relatări montane. De sub Picătura, de pildă, nu iei brîu spre Brîul Portiței. ori de pe vîrf nu vezi Spălătura. După cum din Brîul Acelor nu-s doar 30 metri, întindere a corzii, pînă pe coama Acului Mare.



M-aș opri cu acest gen de lucruri aparent critice aici.
O fac pentru că astfel nu aș apuca să subliniez viața totuși foarte oropsită pe care a dus-o Baticu, mai ales după ieșirea din închisoare (asta nu l-a împiedicat să candideze la 55 de ani pentru un loc de student la ASE!). ”Măi, Mirceaaa. era tare amărît. Nici să mănînce nu avea...”, exagera doar un pic un prieten comun. „L-am cunoscut în Strunga Gălbenelelor, pe o vreme închisă. Toată mîncarea îi era o conservă, nici nu mai știu cu ce a deschis-o. Cu ciocanul parcă.”


Natura de ”fără mamă, fără tată” îl împinge totuși din acel tragic punct înainte. Se înscrie într-o asociație alpină, unde, cînd sesizează că nu i se dorește legitimarea în Federația de profil, pleacă urgent la alta, unde izbutește afiliere (spre indispoziția unui Emilian Cristea). La o adică, e de văzut ce-o fi fost și în sufletul acestuia din urmă, tot acei ani, cu un ghimpe ca Baticu în coastă...


Magnific (în raport cu epoca sa) în cățărătură, Baticu va fi pe măsură în literatură, constituindu-se în general într-o sanitară pază a scriselor montane. În care, s-o spunem, numai cine nu a vrut să mintă nu s-a bucurat de tipărituri personale!
Baticu aduce în cercul său din deceniile șapte-nou aerul interbelic, și încă unul sănătos. Bineînțeles pot fi aduse observații, dar în cenușia epocă pomenită prezența, gesturile, spusele sale au fost gură salvatoare de aer.

 


Lucrarea sa de istorie a turism-alpinismului românesc nu are companie calitativă, ce să mai spun de egal! Cartea de memorii este de asemenea în top, cu slabe șanse de a fi egalată (mai ales că, din fericire, nimeni nu va mai trece prin încercările lui Baticu...). Pînă și bonoama recentă lucrare a lui Walter Kargel este departe nu doar de bogăția informațională a memoriilor Baticu, dar și de rigoarea prin care ultimul înfățișează lucrurile.
În context, este de remarcat că un om atît de stăpînit precum Baticu a scris teribil de din suflet. De natural. Ion Coman nu izbutește așa ceva (nu știu nici dacă își propune), chit că a sa ”Am îndrăgit munții” se află pe podiumul calitativ...