sâmbătă, 28 iunie 2014

/ MUNTE / Despre un site carpatin


M-am apucat să fac o invitație pentru o tură, pe filele unui cunoscut site carpatin.
Rubricile prevăzute acolo te întreabă una-alta, la care mi s-a părut că am răspuns ok.

Îmi frecam mîiinile că să vezi ce pas mare am făcut spre socializarea ursului din mine, iar în paralel că va ieși o tură interesantă.
În cîteva ceasuri însă. îmi apare o notificare de la respectivii, cum că:


Salut, mmordean!
Postarea
Vîlcelul Spînzurat, Caraiman /.../ a fost inactivata, deoarece nu corespunde formatului cerut de  /.../ (indicarea informatiilor obligatorii, absenta unui acord al administratorilor pentru turele cu caracter comercial etc.). Te rugam ca, inainte de a inscrie o tura, sa citesti Regulamentul, disponibil la adresa http://....

Nu fac un secret a fi vanitos din fire. Ca atare, iute mi-a trecut prin minte ”Da' voi nu știți cine sînt io!?!”.
După ce mi-a trecut faza asta, cu - zic eu - învățămintele aferente, m-am considerat ca neputincios să iau acel regulament stufos și să descopăr pe unde am greșit / scăpat ceva.
Mi-am zis să aleg calea de mijloc. Să renunț la postarea acelei ture, iar în paralel să nu mă retrag de acolo.

Le-am comunicat că retrag propunerea acelui drum:
„Pai, să-l scoatem de tot.
Nu o să se prăvale cerul din asta.
M.O.”
Tot am apucat - ca un vincidativ ce mă aflu - să devin foarte curios cumva arăta acea întreprindere și animatorii ei peste vreo 10 ani. Pe cei de la Alpinet.ro, care se credeau și ei la un moment dat lei în floarea vieții, i-am văzut deja ce și cum, la un asemenea examen.
Recunosc, ultima atitudine nu-i neapărat nici 'a mai matură, nici cea mai inteligentă.

Și mi-am văzut de ale mele.

Dar mai veni un mesaj de la frații:

„Pentru întrebări, sugestii, recomandări şi reclamaţii, ne puteţi scrie la adresa de e-mail de mai jos.

ATENŢIE!
Dacă aveţi probleme la autentificare, verificaţi dacă a trecut mai mult de o lună de la înregistrare. În cazul în care nu aţi fost activi pe site timp de o lună de la activarea contului, acesta a fost şters automat din baza de date. Puteţi crea alt cont cu aceleaşi date.„

La care mi pică oarece fisă. Pe baza observațiilor instinctive din timp, cît și a ălor de azi.

Prima idee care mă păli fu a unui joc cu soldăței de plumb. Pe care îi pui colo sau colo. Inclusiv prin intermediul unui regulament excesiv.
Pui oamenii (fie și prin intermediul unui ceva atractiv) într-un  țarc pe care-l guvernezi cum vrei tu. Cu oameni cu tot, după cum spuneam.
Îmi sar tot acum (și în paralel) în minte figuri, gesturi, spuse ale tipilor din stafful site-lui. Cam încruntați, cam ne-poeți. Manageri și atît. Cu o treabă de îndeplinit/executat.

Și lucrurile încep să se lege, în mintea mea.

În paralel, îmi amintesc de faptul că un cunoscut - și el cam mișcător de soldați plumb - se simte ca peștele în apă pe același site montan.

Asta barim mi se pare mie.
Nu dau numele sitelui, căci deja am niște avertismente la respectivii și nu țin să-mi dea un picior spate gios.

vineri, 27 iunie 2014

/ UMAN / Opțiunea spre religie sau ba


Apropo de postu-mi precedent, cu ducere a copilului de cînd e (foarte) mic pe munte.
 

.
Mi-a fugit mintea la dusul bebelușului spre cristelniță - chit că el nu poate opina dacă i se potrivește sau ba creștinarea cu pricina.
 

.
Una la mînă, dacă acea religie se simte tare pe picere, ea poate lăsa individul cu pricina să atingă etatea opțiunilor mature.
Dacă nu, începe îmbrobodirea.
„Lasă că știe mai bine Societatea, părintele...”
.
Părintele fiind cel care a pățit-o și el, cîndva.
Nu l-a întrebat nimeni dacă vrea.
Iar cînd ar fi putut să opteze ce și cum - păi deja are plantată iremediabil „a doua natură„ în el.

Idem, „lasă că știe tata mai bine... Uite, toți în jur sînt așa ți le merge bine...”, argument care nu poate înlocui dreptul omului de a opta.







APROPO, și între noi fiind vorba.
Dacă Gheorghe nu e creștinat și ajunge la 18 sau 21 de ani. Ce va face?
Teamă mi-i că religieiile cu însățînțare neîntrebată se tem grozav că acela ar avea alte gînduri, odată ajuns pe picioarele, pe judecata sa.


foto Mugur Ilie





/ MUNTE / Ștafeta tatălui, spre fiu





Un confrate, extrem de valoros în branșă, își duce bebe-ul la panou, pe verticala acestuia chiar.

„Primul traseu a lui David,iar pentru ca el inca nu ajungea sa prinda prizele eram eu miinile si picoarele lui...
Cel care ne fila este Ghita Vizitiu un alpinist ,salvamontist care a fost si este un exemplu pentru mine.”

Simple observații.
.
.
I

.Oare de unde dorința aceasta de a îndruma copilul spre îndeletnicirea care ne face nouă plăcere, la care ne pricepem?
Probabil e ceva ancestral.
.
Subsemnatul nu s-a înghesuit prea tare la a-și trage copiii pe munte. La un moment dat, să fi avut Dan cel mare vreo 6-8 ani, la Verdeață am suit două trei lespezi spre gura Albișoarei Hornurilor.
Altminteri, mi-am spus că ajunge un jucător săptămînal cu Moartea în familie...
.
Tot cu Dan pe cînd avea 16 ani, am mers pe Seacă plus Vîlcelul Mortului. Cu el a fost ok, dar la ocolirea unei săritori, sus, eu știu că am tremurat nițel. Și azi mă ia groaza nu că aș fi picat și gata!, ci că aș fi făcut-o sub ochii fiului/copilului.

II
.
Din ce am văzut eu în niște, ani în jur.
Cazurile în care o progenitură duce mai departe acea pasiune a părintelui sînt rarisime. Îmi vine în minte (fără pretenția de a naște reguli) un singur caz, al domnilor Munteanu. Unde, poate neașteptat, cei doi au relații care mie-mi par reci. Mai degrabă va fi aici vreo speranță inconștientîă a fiului că, dacă îi face pe plac tatălui, acesta îi va oferi căldură, afecțiune etc.
.
.
III
.
De ce am eu impresia că Zsolt își duce fiul pe acel panou și pentru a primi inconștient confirmarea tatălui său, că face un lucru valoros?
E de verificat.
.

Totodată, am sentimentul că ni-i puțin semn de egoism/neștiință asupra vieții....

 E absolut normal ca fiul să aibă alte gusturi existențiale decît noi.
 Aici e cam ca la religioșii practicanți. Nu își lasă copiii să opteze la maturitate  dacă au chef de creștinism etc. sau ba)

...respectiv teamă de moarte, în sensul că vrem să ne perpetuăm  prin intermediul urmașilor.


Mi se pare aritmetic faptul că un copil NU ÎȘI URMEAZĂ PĂRINTELE. El posedă altă construcție interioară, bașca faptul că orice progenitură - la comandamentul speciei altminteri - caută alte locuri de afirmare decît părintele..
 
În contextul montan, o vorbă nu rareori auzită a fost: „Pînă la vîrsta cutare fata/băiatul a mers cu mine, pe urmă s-a lăsat, NU ȘTIU DE CE...

joi, 26 iunie 2014

/ MUNTE / Versantul Albișoarelor, 23 iunie 2014 (II)




 Continuare de aici.


... Mă aflu deci din copaia pe care Vîlcelul Cantuniari o face în dreptul Brîului Gemenelor.
Cu toatele din versantul Albișoarelor, pendinte de Caraimanul Bucegilor. 

În creasta Cantuniari - Alb Crucii am cotit spre aval, pe muchie.
Planul era să cobor vîlcelul pînă în Brîul Hornurilor.
Teoretic, ieșea onorabil și ca timp.

Ar trebui să-mi răsfoiesc un pic caietele cu ture pentru a mirosi cum mi-a evoluat știința despre acest fir. De traversat întîia oară am făcut-o (oarecum) în copilăria-mi alpină, fără să bag de seamă că acolo e un vîlcel. Nici nu e pomenit pe hărțile celor doi autori care au descris zona.
Cert este că, în 1989, devreme ca timp al sezonului estival (31 mai parcă) și nu neapărat ca țel al zilei, am pornit să-l sui.
Aveam 32 de ani.
Escalada a mers bine, depășind trei săritori. La o a patra nu am mai putut trece. Am coțopenit acolo inclusiv pioletul împrumutat de Vlad Petrușca, dar nu m-am descurcat. 
Așa că am coborît, în rapelurile aferente.

Peste doi ani, poate mai degrabă pentru a păși prin locurile de deasupra acelui punct, am venit în coborîre. De la Cruce, pe albișoara omonimă, apoi pe vîlcelul Cantuniari.
Vreme destul de urîțică. Aproximativ ca la 2014, am venit pe muchia spre Crucii, unde datorită grabei, am apelat la un rapel, pînă în preajma firului. Am descoperit atunci că există și o a cincea săritoare a zonei.
Apoi rapeluri, într-una din turele nefericite ale carierei mele. Faceți haz, dar și azi îmi reproșez că am fost cam dur cu colegul, chestie nu neapărat cap de lume, dar care nu e de făcut în așa drumuri delicate.

Mă întreb dacă, punînd noianul de poze alb-negru de mai jos nu țin să mă bag prea tare în sufletul cititorului...
Poate nu. 
Mie însumi mi-ar fi plăcut să lecturez descrieri amănunțite despre aceste locuri...
Este drept că nu-i obligatoriu ca ele să fie tare dragi și altora. Poate pe alții îi interesează la paroxism creșterea viermilor de mătase...







 






 



 

 

În 2000, cînd făceam ture cu poate cel mai bun coleg pe care l-am avut - Mugur Ilie - , am venit dinspre vest pe Brîul Hornurilor, apoi ne-am angajat în suiș. Eu deja coborîsem ștacheta marilor realizări (raportate la propria persoană...) în acel moment. Mugur e cu zece ani mai tînăr, dar nu a putut trece Săritoarea cu Dichis. Nu s-a descurcat și pentru că a început să plouă, ceea ce ne-a trimis în grota din apropierea bazei obstacolului.
Iar coborîș, apoi...

De atunci, nu am mai fost în acel punct. Aș avea doar de notat că, la un 2003 parcă, pe cînd Mugur și trei rude de-ale sale se porniseră să urce - din același Br. Hornuri - Albișoara Crucii, am dat o fugă pînă la Tunelul Picăturii, încercînd să șterg de pe parcurs marcajul (zic eu aiurea) reîmprospătat atunci de emulii răposatului inițiator, Nae Moldovan la nume.
E, știu că în acea zi de vară, privind din brîu spre amontele Vîlcelului Cantuniari, acesta părea paradisiac...
Cînd am revenit lîngă amici, aceștia deciseseră întoarcerea în Valea Albă.

Cam ăsta e istoricul...
Am vrut să parcurg vîlcelul (în sensul amărășteanului, de sus în jos...) și acum vreo trei ani, însă parcă mi-a fost frică. Același sentiment a privit atunci și rapelurile pe Albișoara Gemenelor, de la obîrșie pînă sub canionul median. Nesiguranța generală a ființei în acea persoană se proiecta pe teama că nu va ține pitonul. Așa că improvizam cîte ceva la ferestre de pe parcurs. făcînd rapel de două cordeline. Un Adi Costache, suitor după o vreme al locurilor, mirosea (poate pornind și de la poze eu pe Picasa) că-s semnele trecerii mele... Fu ceva disconfort în mine, ca unul care se simte vinovat și de doi lei - cam din orice observație primită...

2014. 
A doua zi după solstițiul estival.
... O ultimă privire spre bazinul pe care îl voi părăsi, al Albișoarei Crucii. Afluentul pe stînga al acesteia, impozant. Și așteptîndu-și cuceritorul.
Nu mai știu de-am apucat vreodată să observ dacă din poienița cea suspendată se poate ieși în stînga, pe fețele de-acolo.

Am privit cîndva locul de deasupra, și pe un pic de ceață arăta de asemenea nemaipomenit.



Un unghi aparte oferea locul atinsși asupra scocului pe unde am suit la Brîul Gemenelor. Se văd cele două etaje ale prispei locului.







Am preferat varianta de coborîre a V. Cantuniari care ocolește prin jnepenii din stînga o primă săritoare. De data asta a mers fără rapel. Ba chiar am dat de o șeuță drăguță pe acolo.



 
Plăcut pe acolo fu și un luminiș între jnepeni plin cu rododendron.
 


La exteriorul ei, spre aval, un alt mic colț (îmn afara aceluia care dă naștere pomenitei șeuțe), unde m-a regalat o păsăruie gen mierlă.


Relatarea sună frumos, dar emoții erau destule. Bașca ochi pe ceas.
Emoții erau pentru că întotdeauna rapelurile îmi generează griji. În sine sînt frumoase, dar trebuie ochi la stabilitatea locului de ancorare, plus temeri incontrolabile ce pot apărea că nu te ține coarda. Eu avînd de fapt o cordelină. Căci e mai ușoară - iar la tipi păliți devreme în viață de hernii asta contează...
Sînt de fapt destule temeri incontrolabile.Din oarece senin. Din fericire, le suporți și mergi mai departe.

 





Din șa, după ce mă regalez cu vederea din jur, pornesc în traversare. Brîul e rezonabil, fie și cucurigit un pic. La un moment dat e ceva mai subțirel. Depășesc punctul.
Pe undeva pe aici pic în duș scoțian. Fac o poză, după care pun aparatul foto în buzunar.  Uit însă că acesta e rupt. Aparatul ajunge la sol și, locul fiind înclinat, iute se pornește la vale. Mă îngălbenesc, cred. Jucăria electronică se oprește miraculos, într-o plantă mititică. Cam tot atunci, întrucît nu închisesem bine capacul rucsacului, fuge de acolo o cutie cu cremă de față... 


 Asta nu se mai oprește. O voi găsi sub săritoarea din aval, separată în capac și corp (Hagi Tudose se bucură a nu fi fost mult material înăuntru).

Faptul că recuperez ca prin minune aparatul foto mă bucură, dar îmi și ridică în conștient vorba-avertisment, cu ulciorul și mersu-i la apă. Grija de rapeluri sporește.
 Ajuns în talveg...
 

...pot privi la săritoarea conturnată. Inițial pare urîțică, apoi găsești variante ipotetice de atac direct. La surioara din aval, urîtă pare întîia oară, urîtă e și la următoarele priviri...

 
 
Soare frumos, ce taie parte din emoții. Mi-i drag locul, chit că năvala  de griji rămîne mare. ori poate place datorită acestui amestec...

Pe cînd scriu astea îmi fuge mintea la un banc din vremuri apuse. Clientul cheamă chelnerul:
„Te rog să guști din ciorba pe care mi-ai adus-o.”
„Vai, sînt dezolat, v-o pot schimba.”
”Nu. Doar gust-o”
„Vă pot face reducere.”
„Nu, Doar gustă din ea...”
”Bineee. dar unde e lingura??”
Asta voiam să știu și eu.”

Începe de aici epopeii neidentificării reazemenlor de rapel.
Inconștient sau la vedere, socotisem că dumnealor cuiele ori buclele lăsate de subsemnatul fie și cu decenii în urmă vor fi tot acolo.
Deasupra primei săritori, cea mai dificilă (deși asta nu contează mult, în coborîș), sucesc ochii în toate părțile. Sui mai sus. Merg în laterale.
Nimic.

Minutele trec. Pun ca urmare de-o buclă. Locul fericit nu-i de găsit așa ușor.
Timpul se pornește brusc a fugi - îl simt.
Parcă am dat bucla printr-o ferestruică amărîtă. Cobor cu oarece grijă, dar nu-s probleme. Doar taie cordelină, vorba aia caragialiană, spate gios.
Îmi voi trage șortul pe deasupra bermudelor deja existente, dar nu va rezolva mare lucru. În context, după isprăvirea celor 4-5 rapeluri de aici, mă gîndeam cu groază la rosătura urmînd a surveni suplimentar în șesimea de coborîri în sfoară din Albișoara vecină!

Noroc de soare-n în jur...
Și loc.

Nu stau mult la discuții cu cea dintîi săritoare, evitînd bineînțeles vreun salt în coardă. La baza ai, ochii îmi reîntîlnesc grota unde mă adăpostisem cîndva de ploaie, în flancul drept cum cobori....


 Pe mîna opusă. e un loc mai lărguț. Nu apuc să realizez dacă se poate sui pe acolo, dacă săritoarea locului te respinge iremediabil (într-io revistă i-am dat gradul 3, dar e posibil să aibă o idee mai mult...)..


 Tot pe acolo, dar în aval, se face pe stînga un tiv dulce de iarbă, care duce la o mică platformă, cu o lespede subțire desprinsă din perete.



Cobor spre nivelul acelui brîuț, pe pantă simplă aici a firului.


În urmă, tanti săritoarea dificilă continuă să rînjească urît.



Respiro-ul de pantă nu durează mult. Caut iar cui de rapel. Nimic. Nici ferestruicile nu se înghesuie. Ori eventualele locuri de bătut piton. La singular, căci mai am doar unul.

Recunosc a nu fi notat caracteristicile locului, chit că pentru așa pot revedea însemnări mai vechi. După succesiunea imaginilor foto, pe aici fac un rapel. Cordelina mea nefiind al naibii de lungă (30 metri?), mă cam lasă - vorba românului - în drum. La mijloc de ceva înclinat bine. Mai jos, ghicesc o verticală. Numai cinci metri, dar sănătos nu e să vii în cap de deasupra.

Nu-i cel mai frumos moment din lume, mai ales că nu știu cum de optez la recuperare de coardă. Rămîn un pic cam ca șobolanul în cursă.



Timpul zboară. mai să tremur și pe prize. Găsesc o găurică unde pot plasa o buclă, al cărui nod se înțepenește. Nu abuzez în solicitarea ce urmează, așa că ajung cu bine jos. Coborîșul în puncte totuși nesigure îmi readuce iar în cap ideea cu ulciorul...
Iar timpul fuge.


 Nici timp să admir, să gust locul cel visat. Dar asta mai asta mai lipsea, tensiune suplimentară...




Altă grotă în peretele din dreapta.
Dar și altă săritoare. Destul de înaltă. Mă felicit pentru reușita în suiș de altă dată.


Se ghicește apropierea pe stînga a unui scoc spre o șa vecină. Și a cărui confluență cu vîlcelul marchează isprăvirea problemelor...
 

... Mai este însă o săritoare. Pitoane din nou ioc. Am finalmente sentimentul (neverificabil) că a curățat cineva, discret dar ferm, locul. Eventual că e vreun alt amorezat de acest cotlon al Albișoarelor.





Din dreapta apare silueta unui alt colț.





În fine, las în urmă și ultima săritoare.
Nici gînd de timp pentru vreun căscat - atît de drag în alte condiții - la minunățiile din jur. Grija decurge din ceas, dar și din preocuparea pentru riscul rapelurilor, mai ales cînd sînt multe.
Pe la baza colțului-din-dreapta iau brîu (al Hornurilor!) spre Albișoara Gemenelor. Apuc să trag o poză prispei sub care Brîul - îăn venirea-i dinspre Albă - se rupe aproape vertical vreo 12 metri. Și unde stătea acum cîteva ceasuri capra cu ieduțul, cei nederanjați inițial de apariția mea.





Las în urmă deschiderea Vîlcelului Cantuniari.
Ceasul punctează că aș avea două ore și cincizeci pentru a prinde ultimul tren. Nu îmi fac iluzii că voi izbuti, dar apăs pe accelerator.






Sub mine se ivește unul din pereții ce flanchează porțiunea dinaval a Albișoarei, aflată în așteptarea vizitatorului. 
Tot de acolo, la același nivel, sînt cei doi jandarmi spre fața Hornurilor, iar în amonte ciudatul, amenințătorul însă tare dragul cot spre înălțimi al văii.








Brîul Hornurilor are pe aici un punct necesitînd atenție, dar de data asta nu apuc să-l simt. Apoi, se așterne sub mine talvegul Albișoarei Gemenelor.



Valea are aici două fire, unul abia născut. Traversez către acesta din urmă (se vor uni imediat mai jos).
Începe succesiunea rapelurilor.


Stau c-un pic de grijă, de nu va fi dispărut rveunul dintre claicele pitoane, dar fi-vor toate la apel. Și solide.







 La cel puțin două înalte și cu capac săritori de pe aici mă întreb cum moaș-sa se vor fi depășind! Îmi amintesc apoi, din viața-mi anterioară, aceea de pe la 25-30 de ani, cum mă miram eu însumi de netemeri, după un ramonaj vertical și ieșire finalmente în exterior. Moșmondeam pe acolo, fugar totuși, și mă miram singur de lipsa fricilor ori tremuricilor,
Asta e. Rămîn destule lucruri plăcute.
Sosește apoi o săritoare cu amintiri, cu o consoartă coborînd a pic în rimaya unei banchize. Noroc a se fi putut ieși lesne, nu ca în surata ce m-a speriat cîndva crunt cu simpla vedere (și din rimaya căreia s-ar fi ieșit deloc, în cazul alpinistului obosit, cam vîrstnic și obișnuit cu temperatura de vară a zilei).




Cunoștințe vechi, pe care le revăd cu plăcere, mai ales în atmosfera de solstițiu.



Aici, săritoarea cu fereastră, la nivelul căreia răzbate din lateral a dungă de iarbă ocolitoare a talvegului, cale de vreo două săritori.

 












Săritoarea cu banchiză întîrziată e penultima.






Pe acest tronson, de data aceasta totul amers șnur.
Iată-mă la liman.





(De aici, nu mai fac poze, așa vă rog a permite plasarea unor imagini lămuritoare asupra locurilor luate cu alte prilejuri)



De aici, grija îmi va fi pentru dozarea efortului în coborîtul unei muchii înclinate cu arbuști. Nu am vreme de minunățiile din jur - și aș minți să nu spun că regret. Le-am văzut de multe ori, în deceniile de bucegism, dar nu mă satur de ele!




 



Cu grijă să nu depășesc locul de traversare din muchie în Cantuniari, reperez abaterea în stînga. Deși obosit, corpul e fericit uns prin eforturile din cursul zilei. 
Cobor pe Cantuniari pînă la apropiata-i confluență cu surata Crucii. De acolo, pe curbă de nivel oarecum, trec în stînga pînă în Șiștoaca intermediară, care mă duce în Albă.
Nu privesc ceasul telefonului, dar pot ghici timpii.


Picioarele, în mod neașteptate, mă ascultă prin pădurea munticelului. La Căminul Alpin începe ploaia. Răzbesc totuși a peron cu trei minute înainte de sosirea ultimului tren. Deși .relatările de acest tip se încheie triumfal, sînt marcat de momentele riscante ale turei.
Mai să-mi cer, precum nea Baticu pe vremuri, să mă astîmpăr.

Tulburarea trece.
La Ploiești simt nevoia de o bere. Pesemne că disconfortul revenirii în lumea diurnă se vrea atenuat. Ori poate acela al oboselii.