joi, 29 ianuarie 2015

FASCINAȚIA MUNTELUI, trecută în cuvinte.

CRED CĂ MĂ AFLU un mare adorator al muntelui.
Dacă în acel domeniu stau bine, mai prost mă aflu cu putința de a trece acea încîntare în cuvinte.
.
Aici, frustrarea-mi este sporită de faptul că alții se găsesc foarte dezinvolți pe acel domeniu, al descrierii înălțimilor, respectiv al sentimentelor ce-i animă pe înălțimi.
.
La mine, ioc!
.
Ce-i drept, după un timp, arunc zăbranicul... Și purced a ține capul sus.
.
Încîntarea cu pricina ține de inconștient.
Iar ieșitele de acolo, spre seninul fratelui vitreg (conștientul), au îndeobște alcătuiri față de care un copil nou născut - cu zoaiele aferente, adică - poate părea monument de ordine și de curățenie...
.
În schimb, probabil cu motiv întemeiat, de la Adam încoace se tot mimează că putem comunica despre lucruri aparținînd adîncului. Demersul este onorabil, chit că ține uneori de car înaintea boilor. Spui de pildă că muntele e catedrală, chit că lucrurile șed de fapt invers. Catedrala e ca un munte.
Mai exact am făurit din cuvînt ori mistrie ceva care s-aducă nițel cu Muntele, ori ale măreții din preajmă.










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu