miercuri, 25 februarie 2015

O TURĂ PERSONALĂ, de demult... Bucșoi și Caraiman, 12 iulie 1981


O TURĂ PERSONALĂ, din vremi apuse...

(am sentimentul a fi altă viață...)  
Vrînd-nevrînd, vîrsta mi-e a traiului din amintiri...
Iar de aici, se tăbară pe mine nuanțele...

Deși merg mai cătinel, sui pe munte și chiar fascinat de locurile atinse.
Dar mi s-a întîmplat,a cum două zile,  să mă uit prin sacul cu rolfilme...
Fiul mezin Radu se uita foarte mirat la rolele de celuloid.
Explicație, lui și dumnevoastră: e modul în care erau imortalizate clipele, înaintea apariției aparatelor digitale.
La fel aș privi și eu lădoaieie antebelice, cu draperie neagră atașată (și duse nu o dată cu animale de povară, pînă pe vreun platou al Bucegilor)

Și-am scanat cîteva dintre acele filme.
Între care unul din 12 iulie 1981.
Cînd am dat apoi cu ochii de cadre, m-a luat tare de tot, la inimă... 
Mda, te doare cînd te vezi departe de acele momente.

Chit că, la o adică, farmecul, nostalgia se nasc și aici datorită inaccesibilității.
.
O scurtă introducere.
Am debutat în abrupt în 1978, cu ceva succes, dar și bîjbîială.
Peste un an, am cunoscut un mic grup, alături de care străbaterea abruptului Bucegilor a fost o mare încîntare (amicii fiind în bună parte și ei neștiutori, poate cu o idee mai pricepuți).

A urmat un an de oarecare pauză, legat de stagiul militar (altminteri 5-6 drumuri tot am bifat).
Și iar la treabă, în sezonul cald următor.

.
O caracteristică inevitabilă a epocii mi-a fost mersul pe drumurile deja existente în cele două ghiduri ale momentului, Walter Kargel, respectiv Dimitriu-Cristea (de care aveau idee mai degrabă prietenii, eu aba peste vreun un an căpătînd un exemplar). 
Privind acum imaginile de mai jos realizez că a fost primul pas întru explorări proprii. El s-a aflat favorizat, în acea zi, de faptul că fusesem în zona cu pricina (a Văii Bucșoiului) cu doar o săptămînă în urmă... Amicii au optat în acea zi pentru o cercetarea într-un afluent înjnepenit ce venea dinspre Creasta Balaurului, în vreme ce subsemnatul a pornit spre niște locuri care-i păreau accesibile, pe malul exact opus al aceleiași văi.

De fapt, uite o descriere de la moment (mai exact de a doua zi...):
”Somn agitat. Plecat casă 3,00 (de la Piața Iancului, cu tramvaiul de noapte al epocii, spre Gara de Nord, notă 2015)  La gară apare în scurt timp Daniel Georgescu, apoi Ana Fotescu, Tripa și Singer. Stăm în primul vagon. În tren, duel teribil al lui Daniel cu un tip...
Optăm pentru Bucșoiul. Masă în Poiana Bucșoiului. Se analizează trasee: eu sînt atras de unul din dreapta Văii, dar văd în ultimul moment că ăilalți se încăpățînează pentru un urcuș la Balaur, căutînd un hățaș...”
.


Mai sus, foto din poteca Gura Diham - Poiana Izvoarelor.
Trecem apoi prin dreptul cabanei. Ziua e minunată.


Aici, cadru din segmentul Poiana Izvoarelor Pichetul Roșu. Între timp, a crescut pădurea acolo (era o poiană) și nu se mai vede mare lucru spre abrupt.






La Pichetul Roșu. O scurtă pauză, acolo.
Cu vreo trei ani înainte, încercasem valea Bucșoiului, eșuînd pe firul principal cam la nivelul Turnului cu Jnepeni (venisem pe fir, fiind cam nevinovat în materie de abrupt).
Spun asta pentru a sublinia că peisajul va fi fost frumos, dar total necunoscut, în amănuntele-i de abrupt.






Ajungem în Poiana Bucșoiului. E posibil să fi avut cineva un binoclu.
Aici, Daniel G.și subsemnatul Ordean. El 38, eu 24. Ana Fotescu, ca el..

Rucsacul era unul de foaie cort, al epocii anterioare (atunci ieșiseră cei pe cadru, dar nu se lua așa ceva în abrupt, că se încurca la tras peste săritori!). Întrucît brațele rodeau, mai ales în vara bustului gol, în completasem cu niște chestii buretoase.
Mărturisesc faptul că, dincolo de vreun dram de nostalgie, nu mă omor după sculele epocii. Ce-i drept, nici nu apuc să avansez (lipsă bani și ordine personală) la echipamentul lui 2015.
Mai precizez o dată, că mă aflam nevinovat - fie și cu mult-mult entuziasm (e greu de trecut în mai multe cuvinte, acea plăcere nebună...)

Mai jos, deja mă despărțisem de amici. Eu ochisem o creastîă ce părea să coboare domol de la vîrf pînă deasupra pădurii. pînă în partea de jos acestuia părînd să se suie destul de onorabil.
Așa a și fost.
E posibil să nu fi reținut mare lucru asupra locurilor... Ceea ce-i scuzabil pentru un viitor drum (peste o săptămînă), nu și pentru o tură la 1984.
Am reținut cu acest prilej doar că pe drum am întîlnit o scară de lemn, două tuburi de cartuș și tot atîtea flori de colț. Datorită amănuntelor cinegetice, mi s-a părut că drumul ar merita numele de poteca Vînătorului.
Mai jos este un cadru din porțiunea pînă la coama amintită, ce părea (și este!) domoală. Nu am reținut pe moment că urcasem printr-un fel de vîlcel, care la rîndu-i ținea de un anumit bazin hidro, diferit de al Văii Bucș.oiului.




Dedesubt, ies într-o oarece șa. În stînga, cea mai depărtată este creasta zisă a Balaurului (Bucșoiul Mic) .

Din aceeași șa, mă aștepta o coasă rezonabilă... Da, la jumătatea lui iulie avea porțiuni de zăpadă! Întîlnisem eu ultima chestie pe Valea Bucșoiului. în septembrie cel care îmi găzduise încercarea ratată din 1978...



Probabil tot de acolo, vedere spre Poiana Bucșoiului, unde mă despărțisem de amici. Altminteri, cred că nu aveam vreo sfoară (coardă) la mine... Spun asta nu pentru că nu posedam ceva din domeniu, acasă, iar folosirea ei - primitivă - i-a părut interesantă, dar am avut cu mine un rucsăcel mai degrabă ghiozdan, unde nu cred c-ar fi încăput.
Sfori aveam vreo două fleacuri,  căpătate de la fabrica Industria Iutei, prin intermediul unui amic pe nume Cristi Drulea.
Peste cîteva săptămîni, întîlnind întîmplător un grup la baza Acelor Morarului, voi afla de pitoane, cască și folosire clasică a corzii.

Nu am de unde să știu exact-exact terenul înfățișat în poze, așa că bîjbîi un pic... Aici pare să fie o coastă spre nord de mine...
Îmi mărturisesc, la acest nivel, o problemă față de dumneavoastră. Nu vă pot da amănunte totografice prea savante, deși aș putea-o face (ba pînă la urmă post o să pun o hartă serioasă). Dar încerc să reproduc atmosfera de ceață-a-științei montane, care mi-a însoțit astă tură.
Legat de ea, pare să fie prima în care m-am angrenat la explorări.

Cred că urmează un cadru (a se ierta calitatea!) al scocului pe unde am răzbit finalmente la acea șa.
Harta e la final post și reprezintă rezultatul din anul 2000 al cercetărilor mele în acea parte a Bucșoiului, de la Balaur pînă la creasta ce mărginește la nord Valea Rea.




Aici încep să iau altitudine, față de șeuță. afșată un pic în dreapta cum te uiți aici.
Ca descriere a turei, ea este destul de fugară:
”Soare, doar pe Valea Bucșoiului, sus, un nor oscilant /../ Cîteva capre dulci...”

„Dezleg enigma drumului de țară... (Ana)”
Cînd te uiți din depărtare la respectiva față a Bucșoiului, o dungă de piatra îți lasă impresia unui drum tăiat în piatră! Avînd în vedere notația din Jurnal, probabil Ana Fotescu mi-l va fi remediat, chit că parcă mi-l amintesc și eu  pe o poză care ilustra „Cartea Munților”, e Bucurei Dumbravă, ediția postbelică (1967?).
Imaginile-s de Alpinet și Carpați (probabil am și eu în colecție...) - n-or să se supere, cred, pentru gestul meu...



Drumul punctat reprezintă tura descrisă aici...


Dacă ghicesc bine, aici e din locul unde - în drumul meu spre partea de sus a muntelui Bucșoiul -  am trecut nițel în stînga (sud). Aici am dat de un mare maidan, a cărui înclinație domoală nu aș fi bănuit-o.



Observ că nu am rezistat tentației de a ieși la muchia dinspre (oarecum) vechea-mi cunoștință, Valea Bucșoiului. Între inițiați fiind vorba, se pare că e la nivelul unde iese și Brîul de sus / al Cununii.

... enigma Drumului de țară... Apoi vîrful (ocolit un pic pe la NV), unde-s spectator întîmplător la o discuție între patru copii. Cam pe aici mă ajunge oboseala, și mă chinui teribil. Nu prea știu ora....”
Ce-mi veni, ajuns aici, să mă duc hăt, la crucea Caraiman (și Brîul de sub Streașină, nu mai țin minte, și nici nu am notat.






„... Pe la 3-10 știu că sînt pe vîrf Caraiman, dar caut sănătos Brîna de sub Streașină... În Spintecătură nu prea merge coborît  și mă întorc atunci cînd dau de prima săritoare...”
Acum pricep. Era plan de coborît pe-acolo, vreun fir.
Mai urcasem de două ori Hornurile.
Nici la acest stadiul al investigațiilor nu-mi dau seama dacă aveam cu mine frînghia (nu arăta, sireaca, a coardă...)
„Coborîrea pe V. Mortului nu are sens. Dau de un tip ce face Hornurile...”

Ce nu spun eu în Jurnal este c-aveam o cutie cu vopsea la mine, parcă verde (arta a avut loc în desag...), cum care am scris pe flancul brîului de sub Streașină, Hornurile.
Nu mă omor de plăcere amintindu-mi, dar așa a fost (ulterior am devenit ecologist la greu...)
Tipul ieșit din vale, ins la locul său și avînd vreo 35-40 de ani, a ajuns să se pronunțe asupra proaspetei inscripții: „Poate-ar fi bine să nu știe cei din Salvamont de gestul tău...”
Recunpsc a mă fi uitat mulți ani cu jenă la restul de litere (căci supraviețuise doar partea protejată de căderea derectă a intemperiilor). Ce-i drept, îmi amintesc acum, și interbelicii de la CFR au tras acolo cu vopsea numele asociației lor alpine...

Unghiul de aici nu-i rău deloc... Picătura și creasta, pînă la Gemene...  Pintenul înjnepenit Brîului Portiței în dreptul Vîlcelului Mortului...  Ultimul pare să fie și sub mine...
Aparatul foto era unul simplu dar solid, faimoasele Smena (aveam și de unde alege, mai exact deloc...)



Mai jos, în coama de lîngă Hornuri.






În imaginea de mai jos, pare să fie Spintecătura. Aveam s-o urc în sezonul (de vară) următor.
Mai jos, probabil tot în porțiunea coborîtă din Spintecătură.
Cred că tentativa mea a plecat de la gradul pe care îl dă Kargel, 1B parcă. Plus ideea că e scurtă Ultimul adjectiv nefiind sinonim cu lesne fezabilă...







Vedere spre Bușteniul în soare...


La poza de mai sus am scos prin Photoshop două notații poate interesante... Asta apropo de bîbîiala începătorului.
Legat de zona orizontală din Creasta Picăturii:

„Prispa Hornurilor”.
După o vreme, pun o săgeată că-i nițel mai jos. Tăiată și ea dur, cu stiloul, la data întîiei treceri cu pasul a subsemnatului, pe acolo: „Nu-i nici una, nici alta. 26 septembrie 1982”.



„... la 4,20 iau Spumoasa. Mă descurc din ce în ce mai greu (probabil oboseala, n. 2015), iar la Bușteni constat că-s în întîrziere. Alerg sănătos ca s-ajung cu 3-4 minute înainte de tren.
Stăm tot la vagonul 1
(e vorba probabil de acceleratul de ora 18,30, n. 2015)
 Pe Spumoasa de sus Șaua Mortului voi fi coborît doar pînă în Brîul Portiței, iar de acolo spre poteca Văii Jepilor.





 
Schița de la 1981:


Mă veți întreba, la final, de naiba pun chestii precum acestea, aici...? 
Păi. O fi la mijloc omenească dorință de a ieși în relief. De a te nemuri, dacă nu cumva zic în exces...
Dar.
Mie unuia mi-ar fi plăcut să citesc impresii ale vreunui tip care a pășit cu vreo 30 de ani înaintea mea, în aceste locuri frumoase. M-ar amuza amical chiar și inerentele lui bîjbîieli.
Mărturisesc a nu fi întlnit așa înaintaș. Ca atare, merg mai departe cu romantismul. amintindu-mi aproape cu evlavie notațiile lui Radu Țițeica, din deceniul trei...
În foto: Radu și Șerban Țițeica, soții Nenițescu.

Poate utile:
1
 
2



2 comentarii:

  1. in '83 am absolvit scoala de ghizi montani in cercul Doru Dumitrescu,Nicu Posea (et comp.) dar n-am practicat niciodata. randurie tale de mai sus mi-au intarit convingerea ca aveam doar cunostinte teoretice despre munte, experientele erau prea putine...

    RăspundețiȘtergere
  2. Sînt onorat de vorbele dumitale, cele frumoase!

    RăspundețiȘtergere