marți, 12 mai 2015

Continuare O zi de la finele lui 1988




Rămăsesem la isprăvile de viață ale colegului meu pompier, de la Intreprinderea de Sticlărie București, și anume nea Costică Chirițescu.
Nu era din start un neica-nimeni... Născut în 1934, făcuse liceul la „Mihai Viteazul”, unde apucase scandalul unui sabotaj cu incendiere a unor acareturi comuniste, operată de niște elevi mai mari - ce s-a lăsat cu arestări. Tînărul Chirițescu nu știu de-a fost implicat în așa ceva, dar ignora rugămințile tatălui (pare să fi fost un om mai domol) de a evita drumuri periculoase politicește. A nimerit încă cîteva zile la un arest, unde un mai vîrstnic îl îndemna să țină minte ce vede, ce se petrece în jur. „Voi sînteți tineri, poate veți apuca ieșirea din nebunia asta... Eu nu cred că mai prind...”.
Nu mai știu cum a apucat să iasă curînd, poate a fost vorba și de vîrstă - 17 ani.

Cred că a fost un hedonist, chit că educat și cu măsură în viață. Alcătuise scenarii umoristice, despre care spunea (nu am motiv a nu-l crede - cu minciuna nu l-am prins vreodată!) că a trimis unul și lui Louis de Funes.
Avea nenumărate cunoștințe, între care un tip cu nume polonez, care avea ca ginere pe un alpinist român cu faimă, Emil Fomino. Nu se agreau cei doi foarte mult, dar se respectau sincer!

 La un 1 mai 1986, revenind de la munte, îl nimeresc pe culoarul aglomerat al unui accelerat. Era cu o tînără, cam rurală și de vîrsta mea. Peste puțin timp aud că s-a căsătorit cu ea, cuplul avînd trei băieți în foarte puțin ani. Mi-e foarte greu aici să nu văd o trecere a holteiului nostru de la un tip de mamă, la o alta, cea inițială dînd semne de isprăvire a benzinei existențiale bănui...
A ieșit la pensie în 1996 și mi-a fost tare searbăd anul în care am mai rămas și eu la fabrica/firma cu pricina.

De mai jos, ștafeta persoanelor speciale este preluată de Cornel Mirică. cel din stînga
 

Sper să nu vă deruteze atitudinea, figura lui de mai sus.Nu l-am văzut vreodată măcar amețit, în condițiile în care veștile despre făcutul lat al vreunuia ori altora, în Sticlărie, se țineau lanț. Și au cuprins inclusiv pe subsemnatul, cu o fază la care - a doua zi - mi-au relatat amici de încredere că pornisem să fac instrucție militară cu unii mai tineri! Asta de bine ce, gradat aflîndu-mă în armată, nu zisesem măcar vreun „Culcat!” cuiva („Drepți” voi fi zis, de formă, la vreun apel pe care-l prindeam seara în unitate...”

Cornel era Scorpion, însă unul mai mult decît amabil. Am fost amici buni, el matur și calm, eu neisprăvit și incontrolabil.
Ne-a mirat pe toți că stătea acolo, cîtă vreme trăda o minte mult peste media locului, iar mamă-sa era secretara șefului de partid la Uzinele „23 August”.
Era interesat de fotbal, dar stelist moderat aflîndu-se. Ela ducea micul „Sport” la serviciu, cînd se dădeau meciuri de fotbal.

Nu știu să fi avut vreun dă-te-mai-încolo cu cineva, în toți anii cît l-am avut coleg.
La el acasă am avut primul contact cu muzica cea clasică, în persoana „Anotimpurilor” lui Vivaldi.

Era AMC-ist, cu cămăruța lui cu echipamente (uite-o mai jos).
Avea o Skodă, de la părinți, și mai ieșeam, de pildă la Cernica. La rîndu-mi, l-am dus odată în Valea Seacă a Caraimanului, unde pentru că ne-am mișcat mai încet, ne-am oprit urcușul după Săritoarea Mare din canionul inferior.
O bomboană de om, cu care puteai discuta multe - întîmplător diferite de gama preocupărilor unui Costel Chirițescu. Pentru mine, așa ceva era aur, avînd două surse de băgat la cap.

La un moment dat, amicul meu cel foarte de treabă a dispărut. Am aflat după ceva timp că a fost luat în armată, chit că avea vreo 25-26 de ani (era leat 1961). pasămite făcuse stagiul TR, dar apoi nu terminase facultatea, așa că i-ar fi impus executarea diferenței pănă la stagiul trupeților. Mi s-a părut un pic ciudată tărășenia, mai ales că făcuse lunile restante în personalul arestului Comenduirii București.
La 22 decembrie 1989 nu a mai venit la serviciu, lipsind vreo trei zile. Nu știu cum au comentat alții, dar eu am privit tare curios sincopa - legînd-o inevitabil de activități oculte. Nu mai știu cum a justificat intervalul.
La puține luni a plecat, zicea el că la „Policolor”.
Mai ales după ce am citit studiile mai recente despre revoluție, îl bănui (nu cu multă încîntare altminteri) pe Cornel de a fi fost între acoperiți, mai exact între hibernați, asta în condițiile în care situația acestora în anul 1989 e diferită de acea de azi.

Îmi pare rău că nu pot evita aceste amănunte privind un foarte stimabil amic.

Domnul de lîngă noi (adică și de lîngă Cornel, deasupra era maistru în secție, mai exact a Întîia, în condițiile în care mai existau vreo două-trei, dar nu lucrau decît un schimb)


În spatele capului meu este un afiș făcînd trimitere la un drecret al stăpînirii faimos în epocă, 400 per 1981, cu sancțiuni drastice împotriva consumului de alcool la locurile de muncă periculoase.
Nu știu să fi fost sancționat vreun muncitor, chit că se făceau dese și amenințătoare trimiteri la el...


Cornel Mirică.
Își cumpărase - prin 83 - casă pe Titulescu, și era căsătorit cu Doina.


Eu, tot în spațiul AMC.


De mai jos, pe același film.
Am făcut o vizită unui amic.
Am uitat și de numele lui, și unde stătea - dar aș putea acoperi iute lacuna, cu un ochi în jurnalul personal al epocii.
L-am cunoscut la munte, mai exact în partea inferioară a Văii Seci a Caraimanului, unde ne aflam solitari ambii, în acea zi de august 1988.
În Poiana Mare ne-am despărțit, eu voind morțiș să urc Vîlcelul Uriașului. Ne-am reîntîlnit în Brîul Portiței, unde l-am invitat să urcăm Spintecătura.

Apoi, în săptămînile următoare, au demarat mai multe ture frumoase, amicul fiind un un însoțitor montan. mi se pare că am urcat și creasta Coștila Gălbenele.

 

A venit iarna și, implicit am sistat ieșirile.
Curînd mi-a spus că s-a îmbolnăvit, nu mai țin minte exact dacă de hepatită.

I-am făcut o vizită la un moment dat. Doamna din imagine e soția lui.
Nu l-am mai întîlnit de atunci.

A, era să uit!
După ce ne-am cunoscut, în acea tîmpită penurie alimentară a epocii, s-a oferit să-mi mijlocească cumpărarea de salam... El era inginer la betoniera din Barajul Dunării, Balta Albă, și nu știu prin ce dedesubturi bufetul lor de incintă primea mezeluri, cam o dată pe săptămînă și la prețuri rezonabile.
Așa că mergeam acolo, unde pachetul era deja făcut - eu neavănd vreo treabă cu sudoarea muncitorească a inerentei cozi. Că tot mă aflam acolo, mai schimbam o vorbă. Un tip serios, reținut în măsură rezonabilă.



Doamna croșeta.
Și aici, precum la Mirică, un apartament pus la punct - pe cît își putea permite cineva în epocă.


ȘI REAPAR COPIII MEI.
Mai exact primii doi, căci al treilea mai avea de așteptat vreo 12 ani...


Dan studiază un catastif, Gabi tasteză la mașina de cusut mecanică.
La a cărei cumpărare ambii au avut un aport, fie și statistic.

În 1987-88 voiam să public „Sus la munte...”, mai exact ce încropisem pînă atunci (am mai dres-o și forma finală a fost decretată de mine în 1992). Dar la editură era nevoie de text dactilografiat! Mi-a fost propusă de un bucureștean oarecare o mașină, pentru 4000 de lei. Un salariu la nivelul meu era cam la 2800...
Pînă una-alta am pus bani deoparte...


La un moment dat, aflat la Brașov, văd una într-o Consignația. Și 2200 lei!
Bani ioc.
Așa că merg la București, să iau.
Și revin peste două zile. Pentru că tot ieșeam, pe un drum ușor copiilor, am zis să-i iau și pe ei, la plimbare.
Ajung sub Tîmpa. îi las pe băieți la dl Lehmann (vizavi de care se afla acea Consignația) și mă duc la ușa acelora. Urma să se deschidă în cîteva minute. Înaintea mea, client, un tip.  VOIA EXACT ACEEAȘI MAȘINĂ! Și ajunsese înaintea mea!!
Ca naiba!

O va și achiziționa!
Atîta doar că mai era una, pe raft (Ardealul avea inevitabil legături mai ample cu abundentul Vest...). Ceva mai scumpă, dar și mai bună.
Dar nu-mi ajungeau banii.
Nu aveam cine știe ce relație de încredere cu dl Lehmann, dar s-a oferit să-mi împrumute (parcă) 200 lei.

Așa că am plecat curănd cu trofeul.
Căruia, suit în tren, îi încercam nerăbdător tastele. Era o mașină și frumușică, marca Erika.

Regimul lor nu era deloc simplu, înainte de 1989. Parcă am dat de vreo două ori așa numită probă de scris, la miliție, dar procedeul ajunsese deja o parodie - față de 1983, cînd scandalul Radu Filipescu re-impusese (peste decenii) reintroducerea înregistrării mașinilor de scris la miliție, cu depunere anuală de scriituri-probă.
Am mers și eu cu nea Nae Baticu plus doamna (era pe numele ei mașina, el fiind pătat cum era...), în 1983. Lume, în sala de așteptare, fiecare bătînd la mașina personală textul cuvenit (cu fraze propgandistice).
În ultimii doi ani comuniști luai de la miliție textul, îl copiai acasă și duceai doar foaia...


Aici, se face lectură de reviste franțuzești „Pif”.



Gabi, proaspăt școlar, îi silabisește lui Maia dintru-un abecedar.


Zău că nu-s aranjate pozele, în sensul că am dat de-azvîrlita cu vreo jucărie și i-am pus cu forța cartea aceea!




Cu speranța că ați petrecut momente plăcute alături de aste vechi clipe ordeniene,
vă rog să primiți asigurarea întregii mele considerații...

Un comentariu:

  1. Ma oripileaza ca avem atatea lucruri in comun. Ma oripileaza pentru ca te consider o canalie....
    A fost si eu la Fabrica de Sticla; eram in clasa a IV-a si am fost dus in vizita. Cred ca era primavara lui 1979. Nu mi-a placut locul; era cumplit de cald, am trecut de mai multe ori pe niste pasarele suspendate peste niste rauri de sticla topita (asa le vedeam eu). Copil fiind, n-am inteles nimic. Cineva mi-a facut cadou un pahar rebutat; nu am ajuns cu el acasa.
    Acum urmeaza partea cu adevarat traumatizanta, motivul pentru care tin minte acest episod.
    Nici a doua zi nu am scapat de Fabrica de Sticla; invatatoarea ne-a pus sa facem compunere in clasa sub forma de extemporal despre vizita la FAbrica de Sticla. Cum eram putin traumatizat de vizita, am scris o compunere care pivota in jurul idei ca Fabrica de Sticla e un loc periculos, unde nu pot lucra decat oameni curajosi. Eram mandru de idea mea originala, si sigur ca iau nota mare. Am fost socat sa iau 5 (cinci), primul din viata de scolar. Scandal acasa cu parintii, m-au pus sa o mai scriu odata, sa o citeasca si ei. Pana la urma s-a incheiat ancheta cu concluzia ca am facut multe greseli de ortografie si gramaticale......
    Anul acela nu am mai luat premii (luasem 3,3, mentiune pana atunci ).
    Mai tarziu, eram la liceu si depanam amintiri din scoala primara cu mama, si am aflat ca invatatoarea primea mita pentru premiile 1 si 2. Am presupus ca nota de 5 mi-a fost data ca sa-mi opreasca ascensiunea fulgeratoare catre podium !

    RăspundețiȘtergere