luni, 11 mai 2015

MUNTE. O tură 1984, octombrie

DE FAPT, SÎNT DOUĂ TURE.

Mai exact, am pornit să sui Valea Țapului (Coștila, Bucegi), cu amicul Gigi Buzoianu, iar acesta avea tras trei sferturi din filmul său...

Filmele sînt chestiile de la care pleca realizarea de fotografii. Erau din celuloid, impuneau să nu vadă lumina oricum, iar după ce erau expuse prin obiectivul aparatului foto aferent mergeau la așa-numita developare, iar ulterior, filmul negativ rezultat trecea prin procesul de așa-numită mărire, ajungînd imagine pe hîrtie.

Așa că drumul în care apar și eu  ocupă doar un sfert din material, restul fiind dintr-un drum al Gogului pe Adînca Morarului, cu un amic al lui.

Mă uit la G. și văd în el o vîrstă... Aceea cînd te trage ața la așa măsurări cu natura, cu tine...

Pe atunci, la 1984, am sesizat a fi fost categorii clare, în sensul de umbători pe trasee de gradul unu, respectiv alpiniști legitimați care îndeplineau exigențele clubului la care erau afiliați, în schimb avînd ceva avantaje: deplasări gratuite, corzi, cazare la concursuri, titlu sportiv etc.. Care nu erau de colea, în vremi ncînd nu se stătea strălucit cu banii, în egalitarismul socialist.

Foarte rari erau cei interesați de gradul II, respectiv neafiliați care suiau ture de la III în sus (v. Viorel Nicolaescu, chit că și el pare să fi debutat tot în așa-numitul alpinism competițional.
Bineînțeles, spun ce-am observat din unghiul meu și raportat cam numai la Bucegi.

.
Pe Gigi îl cunoscusem cu un an înainte, adus de mai vechiul amic Virgil Ionescu la o tură propusă de mine pe Albișoara Turnului.
De fapt, ne vedeam la trenul de 4 (dimineața) unde ne alcătuiam în grupuri. Uneori ne dădeam întîlnire dinainte la acea garnitură, alteori pur și simplu ne vedeam la peron. Nu rareori, în tren întîlneai montaniarzi necunoscuți, dar ne ghiceam ce hram purtăm și puneam la cale de-un drum prin abruptul Bucegilor. 


De pildă, așa am dat în septembrie 1980 de Virgil Ionescu de care vă pomenii, și-am suit Valea Adîncă (este drept c-avurăm planuri de ture de gradul doi, dar am dat înapoi sub primele săritori ale văilor mai tari din zonă). V. era un camarad minunat, bine dispus și suitor bun pentru turele de gradul I-II, dar venea cam rar la munte. Ba i s-a prăpădit o bunică, ba se pregătea de facultate la seral - spre dezolarea mea. Dar ne-am aranjat totuși de mai multe drumuri pînă prin 1984, inclusiv o coborîre a Crestei Picăturii, respectiv o tabără la Garofița Pietrei Craiului.
În București, m-a invitat o dată (1983) cu nevasta la dans la Casa studențească din Plevnei, altădată am mers tot cu consoartele la Teatrul Mic.
Teoretic, aste notații pot fi considerate fleacuri, dar am deșertăciunea de a crede că merită puse pe hîrtie.

Pe la 2000 am început să ne vedem cît de cît mai des (adică la două-trei luni), dar nu la munte, ci la biroul jobului său - undeva vizavi de Cișmigiu... Nu dau detalii, căci e posibil să lucreze tot acolo. Iar acolo gustam chestii de-alea lichide care se urcă la cap. Spre seară.
Aș minți să mă dau de abstinent, dar parcă amicul meu era ceva dependent de așa ceva - seratele cu pricina fiind favorizate de faptul că și colegii de birou se aflau în horă (eu fiind, cum s-ar zice în media, guest).

La un moment dat, semnele lui de viață devenind rare (e posibil să nici nu fi răspuns la telefoane) m-am înfuriat și-am tăiat amiciția. Am acest nefericit socialmente obicei, să scot din priză ceea ce fapt ajunge a un mai fi amiciție. Asemănător am procedat cu un amic din provincie, care m-a rugat să-l duc prin Umerii Pietrei Craiului. Am fostără, apoi dînsul a mai făcut glas abia peste un an. Cînd i-am explicat ce și cum, și că regret... Fiind un ins totuși de calitate, mai schimbăm mesaje și amabilități pe Facebook.

Revenind la Gigi, el a mers binișor pe Albișoara Turnului, în septembrie 1983. La un moment dat, poate la coborîrea în noiembrie a aceluiași an a Crestei Picăturii, a promis că vine la gară și nu s-a ținut de cuvînt. Dezertarea a impus găsirea unei sancțiuni, împreună cu șugubățul Virgil. Am decis, probabil pe banchetele lui 4005 (trenul de la ora 4 am) ca amicul să poarte numele de Gogul, un Gogu cu articol hotărît.
La un moment dat m-a invitat să-i fac o vizită, nu mai știu exact în ce zonă a Bucureștiului stătea. Stătea cu părinții, amicul fiind burlac (nu mai țin minte dacă divorțat). Am mers cu soția-mi de atunci, Mariana. O casă plăcută.
Cam la începutul lui 1985 s-a căsătorit cu o duduie pe care o știam de pe la munte, fără să fi mers vreodată în grup cu ea. Că veni vorba, amatorii de grad I de care pomeneau străbăteau cam aceleași drumuri, la mare trecere fiind Valea Colților. Parcă în strunga acelei văi am întîlnit-o o dată pe doamna devenită Buzoianu, eu venind de prin alte părți.

Pe urmă Gigi și-a rărit ivirile, mă mai punea Virgil la curent de acest haios (și pașnic) amic. 

În tura noastră pe Valea Țapului de care amintesc aici, am prins pentru prima dată zăpadă, veți vedea în poze de ce înălțime. Moderată.
Nu am avut probleme. În Brîul Mare al Coștilei, am decis să suim și finala văii, acea bucată care mai face doi pași în amontele brîului. Bătusem ceva abruptul Bucegilor pînă în acel moment (pornind mai serios din 1979) dar nu pășisem în acea bucată străjuită de văile Mălinului și Urzicii, spre obîrșia ambelor. Altminteri, mă băgasem pe Urzica inferioară, cu puține săptămîni înainte (avînd alături pe Marius Sevac), din care am ieșit, destul de aiurit, la stînga pe o ramură superioară a Brîului de mijloc.


Detalii despre această finală a Țapului aveam din monografia Dimitriu-Cristea. Fiind locuri relativ cumințele, nu am avut probleme la săritoarea de pe acolo, ieșind curînd la obîrșie. De acolo, o coamă ne-a dus pe direcția Platoului, lacare nu am ajuns, căci am optat trecere pe brîul de Sus spre Mălin. Care se afla plină cu zăpadă, așa că am coborît comod - chit că nu știu de nu a intrat ceva rece în bocanci, parazăpezile nefiindu-mi nici pe atunci vreo minunăție...
Pe coama dintre marile văi amintite mi-a plăcut mult vederea Urzicii superioare, mai exact dantelăria finală, care - unui vehement îndrăgostit de Piatra Craiului, în acea vară - i-a părut asemănătoare cu vederea spre creastă din masivul de calcar amintit. Este drept că ulterior, peste ani, această idee mi s-a estompat, dar îmi aduc și acum aminte tulburarea aparte a asemănării de care vă spun.
Filmul lui Gigi s-a terminat cam odată cu suișul Văii Țapului. Am băgat în aparat (parcă și el avea așanumita Smena, sovietică) filmul pe care îl adusesem eu.

Cum am spus, și pregîtind terenul pentru imaginile... din aval, Gigi și amicul său (nu cred că ne-am cunoscut, altminteri, chit că i-am retușat azi inclusiv firicele de praf de pe chip) au parcurs Adînca, în Moraru.











 



De aici, după imagini luate în dreapta și stînga, cei doi pornesc la drum serios.Întîile probleme se ivesc în porțiunea comună Rîpa Zăpezii - Valea Adîncă, unde nu-ți vine ușor s-o iei pe zăpadă.



Nu sînt un fan al ideii de încălzire globală, dar admit că îndeobște banchiza asta este totuși o raritate în toamnă.


Mai jos, pare să fie a doua săritoare (o a treia ființînd imediat sub Brîul Mare).




Imaginea de mai sus pare în porțiunea de sub Colții Văi Adînci, mai exact între brîurile de Mijloc și cel de Sus. O porțiune frumoasă, cît și spectaculoasă (imediat mai jos, prins în vreo trei săritori, nu ai vreme de ochi în jur).



 Aici pare deja coama ce mărginește spre nord obîrșia Adîncii.


Jos, Colții Văii Adînci, iar deasupra lor Brîul Acelor.



DE AICI ÎNCEPE TURA unde apare și subsemnatul.
30 octombrie 1984. Valea Țapului.







Aș privi doar cu nostalgie unele din aceste imagini ale Văii Țapului, dacă nu aș fi servit o ploaie în vara 2014, în coborîșul - cu destule emoții - acestor locuri, din care am ieșit însă la stînga, pe Brîul Caprelor, în mai pașnica (în acele locuri) Urzică......






Aici pare să fie săritoarea de deasupra Brîului Mare. Are vreo opt metri (știu că, altădată, veșnic tînărul Cezar Jipa a venit prin lateral, pe dreapta cum sui).








 






DUPĂ CUM.
În vizita la amicul Gigi, de care am pomenit.







PS, jenat.
Mărturisesc a fi făcut și poze mai bune pe munte.
Idem developare de filme.



PS2
Căutînd film eu (al doilea, pomenit mai sus) dau de imagini cu proces foto, din comuna primitivă. 

Aici mimez lucrul, căci nu poți fotografia fără lumină, iar aceeași lumină akăbă nu era prmisă în acea etapă, a măririi, de la film pe hîrtie.
 




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu