vineri, 8 mai 2015

UMAN. O mică dramă: neputința subiectivismului

UITE-AȘA AJUNGE OMUL RĂU...
(Ca situațiune.)
.
Voi fi lecturat cîndva, la specialiști, că depozitul de furie interioară ne provine inclusiv de la dezamăgirea produsă de persoanele formatoare, cîndva.
Care între altele, cam una spuneau, dar operau apoi altfel.
.
Îmi veți da cu Huooo! la scrisele e mai jos, dar tot le trimit pe vulgara goarnă..
.
Iar ajung la „Dilema” (revistă, respectiv spirit).

Am luat-o de bună, acum vreo două decenii. Cum tot repet, acolo am aflat cum e cu polemicile obrăzuite, pe stil Oxford.
.
Mă uit azi la un text.
Aș minți să ascund că acolo se face trimitere la un domn cunoscut de curînd și pe care îl stimez.


Dar.
Mă uit la acel text și văd subiectivitatea din greu. Să apărem mai breji, mai luminoși...
.

Am o părere  mediocră de sine.
Dar, dacă m-aș pomeni pe undeva (parcă am făcut-o la un post de radio, acum un an...), cred că m-aș înfățișa cu de toate. Bune și rele.

Or.
Am impresia că destui semeni au nevoie de un portret roz.
În sensul că exagerăm ori inventăm calități. iar (inerente) rele le pitim.
.
NU-MI TREBUIE MULTĂ MINTE pentru a bănui că - să fie șapte zile înaintea Apocalipsei -  pretențiile mele despre înfățișare obiectivă a lucrurilor vor căpăta ceva suport public.
Dar, și parcă, nu m-aș băga la sportul cu vorbit de exclusiv de bine între noi, ba chiar să inventăm una-alta...
.
Felicitări celor aruncați în lume cu așa însușire!
.
EPILOG.
Prefer să-mi fac o părere cît mai exactă asupra lumii, nu să-mi fie confecționat vreun cocoon, că ce frumoasă e Viața (și nu am aflat eu...).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu