duminică, 14 iunie 2015

MUNTE. Drum prin Albișoare, în iunie






 
PLANURI NU AU LIPSIT, NICI ACUM.

A fost de ajuns să depășesc intrarea în Brîul Hornurilor, pentru a nu-mi mai arde să cobor un pic, pînă la cingătoarea acea. Și-am zis să urc pînă la surata ei, a Gemenelor.
Opțiunea anula o zi cu (dorite) performanțe alpine onorabile.


Sînt chestiile alea care ne mînă în luptă. Simți nevoia să realizezi un drum cît de cît mai cu moț. Să atingi locuri faine.
Așa vrea sufletul, așa se drege el - din motive care-mi scapă.
Această tendință ce ciocnește însă de doi factori: plenitudinea fizică, respectiv teama de pericol (faptul că în preajmă e și o plăcere a riscului, păi nu schimbă mult datele problemei).
Mai vine pe acolo și amenințarea vreunei ploi. Căci așa traduci, cînd prognoza presupune furtuni de vară, iar norii concreți de deasupra o țin de zor în tunete.

Nu știu dacă o tură fără așa amănunte m-ar reprezenta.
Las altora istorisiri cap-coadă dezinvolte, în optimismul, în jemanfișismul lor. Aș minți să ascund că întrucît nu mi se întîmpla și mie asta, la prima tinerețe (fie și pe fondul vorbă-lungă). Dar nu știu cum se face că, la vîrste mai trecute, montaniarzii nu scriu deloc.
Iar în cazul ăsta stau a medita de nu-s totuși, cu al meu stil, un rău mai mic.


Planuri am avut vreo trei.
Un suiș cu ceva omor de jnepeni, apoi pe o față ceva mai expus, prin Albișoara Gemenelor, respectiv a Crucii. Cu ochii asupra locurilor, dinspre Verdeață, am eliminat varianta, ce mi s-a părut cam obositoare.

În zonă, cercetarea unei muchii din imediata dreaptă/vest a firului Crucii iar nu m-a găsit în formă maximă (la planuri de acasă nu ne întrece nimeni). Așa că a rămas mersul zice-se comod pe Brîul Hornurilor, cu emoția depășirii unui pasaj mai delicat, în dreptul Albișoarei Hornurilor. Dincolo de acesta, acuși eram la coborîrea prin rapel în pîlnia Albișoarei Gemenelor. Iar de acolo, cască Mirceo ochi extaziați la Fața Hornurilor, la Seacă, la Crucea Caraiman.

Partea prostuță aici fu că Alba e plină de zăpadă în acest moment al anului. O vreme joci frumos pe firn, dar apoi acestuia îi crește panta. Spre după-amiază, niște tipi pare-se olteni au suit spre Platou. S-au descurcat fără colțari, dar nu știu de le fu o afacere. Plus că ei nu erau așteptați, psihic, de alte dificultăți - pentru a nu se consuma excesiv.
Eu am zis s-o iau prin lăstărișul de pe flancul Caraimanului. 





Ha.
Mai jos, în imagine, se află partea inferioară a unei zone destul de neclară a abruptului Albișoarelor, cea dintre Crucii și Brîului. Hidro, ea sfîrșește la nivelul Brîului Gemenlor (o altă minune de platformă acolo, pe lîngă cea de care voi spune mai încolo...!)

Are vreo două șiștoace deloc adîncite, și niște muchii cam tot așa, care admit vegetație, fără să fiu sigur de un mers onorabil al omului pe acolo, pînă în Brîul Hornurilor.
(Ar cam trebui să dau și hartă... Ea fiind la origine una a întregului Caraiman, nu abundă în detalii)
Mă voi întoarce la această poză, care privește finalul drumului meu de azi, mp refer la cel din abrupt.




Drumul meu de azi este cel trasat cu verde... 
Am mers cu precădere pe zăpadă, care oferea trepte bune.


Cînd am ajuns în preajma spălăturii ce marchează confluența Albișoarei Brîului, am traversat Alba spre malul stîng al acesteia cum sui...
Poza e din locul traversării.


Firul în amonte așa arată, acolo... Valea pare amărășteancă, dar mai sus dezvoltă- un evantai de stîncă și dificil alpinicește, și impozant.









Vizavi, Vîlcelul Blidului Uriaților.


Tot spre Coștila:

Un hățaș ceva mai bine bătut, pe acolo (mai exact în zona de la vest de A.B.). E treabă de capre.

Cîștig înălțime.



Poate și din cauza cerului prevestind tărăboi, am cam tras de mine pe aici. La un moment dat a apărut mica și frumoasa șa pe care o face  Brîul Hornurilor imediat la est de Albișoara Brîului. Inițial, cam sus pentru leneșul deja obosit din mine.

(Foto, mai jos, dintr-o tură mai veche și luate cu teleobiectivul din talvegul eliberat de zăpadă al Albei)
)


 
Zona este una destul de neclară. Nici intrarea din Valea Albă spre brîu, nu cu mult sub Săritorea Cîrnului nu e una grozavă, dar parcă și-s lucrurile mai clare.
Cum ziceam, iar vedere nefiind una favorabilă pe parcurs, finalmente am depășit Brîul (pe care-l ghicești cam deloc pe acolo).

În căutarea de teren cît mai simplu am trecut în vecina Albișorică...


... apoi pe malul opus al acesteia. Și am săltat finalmente la Brîul Gemenelor.
Vedere spre Peretele Văii Albe.
 

Apropo de revenirea foarte deasă în acest loc 9astăzi, fie și neplanificată) îmia duce aminte de o zisă, parcă a lui teodor Mazilu: „Bătrînețea e vîrsta obișnuințelor, a gesturilor automate”. 
Nu știu cît mă caracterizează treaba asta, dar și locul e nemaipomenit. Mie cel puțin. Iar dacă te strădui a căuta și ceva inedit, ceva noi, poți considera că blamul ramolelii ți-e îndepărtat...
Colțul din imagine e comun unui alt loc foarte frumos, prispă a aceluiași Brîu al Gemenelor, între care s-a nimerit un loc de netrecut cu piciorul.
Se prea poate incitat de rîndurile mele, un confrate (dacă îmi amintesc bine notațiile lui) a trecut dinspre Albișoara Crucii spre locul unde mă aflu eu. Îmi recunosc însă inferioritatea tehnică față de reprezentanții noi generații, chit că și dumnealor se vor fi asigurat serios...
Nu are nume, acel colț.



Aici, Brîul Gemenelor la est de Albișoară. Se poate avansa onorabil pînă în apropierea crestei de acolo, unde apar și două etaje.



Un pic de istoric.
Ghidurile pe care le-am apucat la debutul carierei mele alpine (două la număr) pomeneau existența în acest versant al Caraimanului doar a Brîului Caraimanului, ca simplă cingătoare pe o hartă. Fără a se menționa, de pildă, că pe parcurs are o ruptură, depășită în sens V-E prin rapel.
Cînd am suit prima dată treimea mijlocie a Albișoarei Crucii (la patru ani după ce am parcurs Br. H), am descoperit încă un brîu, care scoate în Șaua Gemenelor, în Creasta Picăturii.
După alți trei ani (parcă iar din ratare a pătrunderii pe BH...) am cunoscut și partea BG ce pleacă din Albă. Nu știu dacă am făcut pasiune de atunci pentru zona pe care o voi tot lăuda mai încolo. Parcă nu, fiind mai degrabă iritat că un brîu tare fain era întrerupt. Mă convinsesem pe teren, parcurgînd la liber o zonă mai delicată din apropierea crestei Brîului-Crucii. Ca un făcut, și un brîu de mai sus ('accesat' după un ocol prin Albișorică) se termina aiurea, motiv de indispoziție sporită.

Cert este că amorul cu pricina a pornit încet dar cam teribel. Aduc aici cu un Ion Trandafir la premiera Furcilor (1935), care se plimba încîntat pe brîul aflat în parte superioară a traseului.
Știam că-s două ramuri în preajma locului unde Brîul se întrerupe, dar pe cea superioară nu pășisem. Iar pe cea inferioară am refăcut-o o singură dată, cu precizarea că cei peste 20 de ani ce interveniseră în persoana mea m-au făcut mult mai prudent.


Revin la 13 iunie 2015 (inevitabil,. azim am avut gînd și la ziua de 13 iunie 1990, cînd la vremea bătăliilor bucureștene subsemnatul se nimeri a hălădui prin Urzica superioară)

Se dusese, după cum spuneam, posibilitatea de a ieși la Prispa Hornurilor, în Creasta Picăturii (coborîrea urma pe Fața Înaltă și Albișoara Gemenelor).
Din locul atins aveam al dispoziție zăcut și admirat locul ăsta, ce mi-i foarte drag. Altceva ar fi fost suișul pe Albișorică, de pe care nu mai era de dat înapoi pînă la Cruce. Cam mult pentru gustul meu. Plus că abia fusesem nul trecut.
Ceva de mers pe Alba superioară, ce arăta frumos în sine, a fost descurajat de tunete. fie dînsele și prin masivele vecine.

Așa că am lăsat bagajul jos.
Prima grijă a fost de realimentarea cu apă. Căci, atent la gramajul în plus, nu car apă, în luni precum iunie, bazîndu-mă pezonele cu zăpadă pe care le ating (poți să iei și plase, cum am pățit-o cu fiul Radu, pe Brîul lui Răducu, fața nordică). Aici, la intersecția cu Albișoara Brîului, lucrurile ședeau onorabil. O „oală” plină în stîncă, din care nu puteai bea prea mult, din motive de temperatură. Așa c-am stat la umplut sticla, dintr-o scurgere.





Cu rezerva hidro refăcută, am revenit la bagaj. Unde am împărțit lucrurile. Unele urmînd a rămîne pe loc, de pildă hrana, haine și altele ce nu aveau rostul în umbletul pe malul opus al văii.
În imaginea de mai jos, brîul continuă onorabil, cam pînă în  locul unde bifurcă.  Bineînțeles e sănătos să te uiți pe unde pui piciorul. Vreun derapaj nu-i obligatoriu a te zvîrli în hău, dar ieri s-a aflat într-un asemenea pericol aparatul foto. Care s-a oprit miraculos.
Hotărît lucru, Fuji al meu posedă baftă (a se vedea și oprirea la fix de anul trecut, din Vîlcel Cantuniari). De unde predecesorul HP a murit la după trei ani, datorie prin Hornul Degetelor din Moraru, urmașul atinge vîrstă dublă.




Două imagini mai vechi, pe acolo (luate de Dan Mârza, din muchia A. Brîului - Albișorică):





Soarele vine, pleacă... Iar subsemnatul pierde încîntat timpul.






Mai jos, în ultim plan, prispa inferioară.




(a se trece cu vederea uitătura cruntă de aici... Sînt om.) 
Se vede Colțul de Strajă, aflat sub Prispe.



În spate, Valea Albă, cam la nivelul săritorii zise a Cîrnului.


Mărturisesc a nu fi avut de gînd să sui la prispa superioară. Asta, mai ales pentru că nu aveam azi în dotare un ciocan de bătut pitoane. De care-ar fi fost poate nevoie, la coborîș.
A instala neapărat aici un rapel poate naște zîmbete la confrați, dar asta e situația, la unii pasionați din preajma a șase decenii.
De fapt, ia dați și domniile voastre un ochi.


Ca să vă sperii de tot (dar precizînd că regula de bază este să nu te bagi unde simți că poți avea probleme),
În ultim plan, Valea Albă.




Dar, căscînd gura la succesiunea de prize ierboase ce suia spre acel etaj, am identificat o variantă ceva mai puțin expusă în dreapta. Pe acolo se putea avansa/parcă mai liniștit. N-am apucat să mă angajez pe acolo, căci prizele-dintîi mi s-au părut suficient de ok pentru a le urma. 


 Norocul a fost de partea mea, în sensul că acea rampă din lateral suia dînsa ok, dar la capăt trecea spre Loja superioară peste o lespede nu chiar simplă mie, la acea înălțime.



Și-uite-așa ajunsei într-un loc fascinant și dorit, barim potrivit sensibilității personale. N-au fost chiote, aceeași pîrdalnică de vîrstă fiind a sentimentelor domoale.
Astă prispă mi s-a părut mai drăguță decît surata din vale, unde stai cu grijă inițial, obligat la un pic de coborîș destul de expus. Și abia apoi urcînd la locul dorit.

În sine prispa are trei porțiuni. În dreapta cum privești în sus, zona rampei stîncoase, unde e mai subțiată. Centralul, unde  salți pe succesiunea de trepte ierboase de care aminteam. Plăcut, larg. O zonă similară este în stînga, dar încurcată de un bolovan. Nu prea mi-ar fi ars de trecut ușureeel prin aval de pietroi, aflată cam la mare cucurigu...



... însă din fericire puteai să-l depășești prin șeuța dintre acesta și perete. Din șeuță urmînd un mic horn, de vreo doi metri.


În sens opus:



Fără iluzii asupra continuării drumului peste creastă (cunoșteam cum arată lucrurile și-n partea opusă a acesteia) m-am pus să casc ochii asupra micii zone.
Că veni vorba de creastă, ieșirea pe ea - fie și pentru a constata popreala - e chiar mai complicată decît pe surata din aval. 


 
Așa că slabe speranțe de îndrăznit. M-am mulțumit cu vederea Fisurii Albastre, pe fundalul micului butuc-de-măcelar.




M-am așezat frumos pe iarbă, într-un fel de grotă.





De fapt, acolo-s două grote.
Alta aflîndu-se mai discretă, scundă și de vrei trei metri (se înțelege că umedă foc!)








Urme de capre nu erau, chit că ele umblă pe aici (imagine 2011).
Se vede acolo, în stînga animalelor, și bolovanul care ar obliga o traversare urîtă, dacă nu te-ar lăsa să-l depășești prin spațiul lui către perete.




Floricele și alte suflete, cîtă putură și ele supraviețui acolo... (ce-o face melcii șase luni pe an, cît e zăpadă acolo?)










Pentru că stau bine cu timpul, far-nientele cu ochii în jur se prelungește.












Mai jos, se află un uluc ce mă fascinează, acela de sub Colțul-Strajă.
Nu știu exact cît de accesibil este, iar în paralel nu am pisat prea tare la cap un grup de cunoscuți care a suit valea pe acolo.
(Am publicat prin 2001 o scrsiere a versantului, dar în cazul Albișoarei Brîului am invitat la ocoluri ale porțiunilor dificile. Prin Albișorică.)

Deocamdată nu am dispoziție / curaj pentru ceva rușinoase rapeluri pe-acolo.








Tărășenia a fost favorizată de lipsa ploii. A bubuit în toate azimuturile (fără fulgere...), dar de picat dacă a fost de vreo două linguri. Altminteri, pînă și cu retragerea spre talvegul Albișoarei aș fi avut probleme, ce să mai spun de lunga porțiune cu arbuști care însoțește Alba, pe malul Caraimanului, și pe care o alesesem ca mai puțin periculoasă decît coborîșul pe firn.

Pînă la urmă, se dă semnal retragerii. Instinctiv, nu am avut mari emoții cu privirea la găsirea unui reazim de ancorat coarda, care să îndepărteze orice emoții pînă la atingerea Brîului. N-am apucat să arunc ochi după vreo fisură de piton, c-am remarcat o mică zadă, uscată biata. Avea priză solidă însă cu solul, deși constat din poze vechi că va fi răposat de cel puțin șapte ani.









Adunînd marafeturile lăsate în drum, ca adevărate depozită de etapă, am revenind la popasul inițial, nițel pe fața Albișoarei.
Dac-am văzut că ploaia tot nu se pornește, am zis să risc și să o întind cît mai iute spre „Verdeață”. Cum am zis, urma să iau malul cu lăstăriș pe de pe Caraiman.
Obosindu-vă un pic istoricește, observasem demult că malul caraimanistic al Albei este fezabil, de la săritoarea Cîrnului în amonte. Apoi, în pătrunderile-mi cele neclare spre Brîul Hornurilor am  trecut în categoria ok și o porțiune în aval de Cîrn, mai exact pînă la o rampă ce care o folosesc pentru intrat spre Brîu, cînd nu e multă zăpadă. Apoi, diferite cercetări legate de Albișoara Crucii (mai exact de pătrundere indirectă în aceasta) și cea a Brîului au putut decreta că poți merge pe acel mal pînă la Verdeață.
Lupta cu arbuștii de pe acolo, plus oarece dificultăți de orientare sînt minusuri, însă le prefer firnului Albei.
Am ieșit curînd (dar cu inevitabila atenție în abrupt, de vrei să ajungi acasă...) în poiana Albei, cea de sub Cîrn. 

 
 


De acolo a început sportul cu Răul cel mic. Întîmplarea a făcut ca de data asta să nu nimeresc prin mici rupturi, de întins coarda (fie și pe vreo trei metri). Cu mici aproximații am urmat ruta de la suiș, cu precizarea că de la gura Albișoarei Brîului am continuat pe acel mal. 



 Nu a fost o plimbare lejeră, dar totul a ieșit ok. Cu precizarea că m-am împotmolit nițel exact la mal, la vecinul în amonte al Albișoarei Crucii. Mai fusesem pe-acolo și nițeam minte că se poate răzbate cu pasul...
(revin la o poză)

 

Firul cu pricina se ghicește în stînga. Acum are destulă zăpadă cît și praguri măricele. Fără să mai dau credit maxim memoriei, m-am servit de coardă. dată după un pomișor de acolo.
De acolo liniște și pace.
E și momentul uzual de anunțat consoarta că am ieșit ok din zonele zilei cu probleme. Să stea fata liniștită.

Pe Munticel, nu fu picior de om.
Apoi, în tren, poate și sun imperiul berii pe care am ras-o la sosirea în urbe, am constat că demult (asta dacă am făcut-o realmente vreodată...) nu am privit cu atenție peisajul, barim stînd la fereastra vagonului.





 




















BONUS.
Film, în tura pe munte.


PS
Ciudățenii, pasămite, ale minții.
La Verdeață, cu ochii la Picătura și la Albișoara Strungii, nu m-au luat nostalgie, regrete pentru faptul că mi-au zburat mie decenii, căt pentru că tare iute le fu trecerea pe lume înaintașilor care-au străbătut primi aste locuri... A la Ion Trandafir și Petre Șuțeanu, exploratorii Crestei mici, spre Picătura - de pildă.

Dacă nu bat excesiv cmpii, Mi-ar fi plăcut să-i cunosc.

Cam tot din mai multe tărîmuri.
Meditam azi dacă loja gemenelor nu ar fi un loc pentru a mea urnă, chit că  inevitabil - eu neținînd s-o comentez a la E. Cristea -  la un moment dat o să zboare la vale...
În context, cred c-ar fi aiurea s-ajung într-un cimitir, cu vreo cruce la cap, eu care nu m-am prea omorît la senectute cu credincioșenia...


2 comentarii:

  1. Foarte frumoase fotografii,; mai putin cele in care ocupi mai mult de 50% din cadru, si cele din tren (privindu-le pe acestea din urma, simt putoarea garilor). Te invidiez ca mai poti urca/cobori pe acolo. Personal, abia pot merge pe trasele marcate din zona fara sa fac atac de cord.
    Ursuleti?
    Urme de ursuleti ?
    ACESTA AR FI PUTUT FI UN MESAJ DE IUBIRE, daca nu apareai asa de des in imagini.

    RăspundețiȘtergere
  2. Am citit de curind am citit romanul de calatorie al unei poloneze pe meleagurile noastre, in special prin Bucuresti.. Femeia a calatorit si a trait o vreme aici pe la începutul acestui secol. Am remarcat o metafora extraordinara despre trenurile de aici si Gara de Nord.:
    "Trenurile intrau in Gara de Nord ca sicriele in cimitir".
    Tine cont ca, la începutul secolului, trenurile si Gara de Nord aratau chiar putin mai bine ca in prezent.
    Imaginea asta exista in imaginatia mea, dar nu aveam suficient talent literar sa-i dau forma din cuvinte.
    Mi-a venit o idee (literara) vazand poza d-tale cu capul scos pe geamul trenului :
    "Capul scos de Ordean pe geamul vagonului era ca ö tigva ce se intrezarea prin capacul intredeschis al cosciugului".
    Se ridica macar la nivelul unui paznic rosegur aceata metafora ?

    ACESTA NU ESTE UN MESAJ; ESTE O INCERCARE DE UMOR NEGRU.

    Nu ma deranjeaza daca nu publici comentariul. Poate fi si personal, doar pentru ochii tai.

    RăspundețiȘtergere