sâmbătă, 27 iunie 2015

MUNTE, UMAN. 1982, Valea lui Zangur, Caraiman, Bucegi.

Fac deseori trimitere în neînsemnatele mele scrise la un pasaj dintr-o peliculă.
Shawshank Redemption, 1974, cu Tim Robbinson si Morgan Freeman.
Ultimul, condamnat pentru omor, se prezintă decenal (adică o dată la zece ani) în fața unei comisii de reabilitare. Unde este întrebat dacă i-a venit între timp mintea la cap.


După reprize (cum am zis, despărțite de cîte zece ani) la care omul umblă cu floricele convenabile social, ajuns pe la 60 de ani el e ceva mai direct, mai je m'en fiche cu anchetatorii.







”   - Dosarul tău spune că ai ispăşit  40 de ani. Te simţi reabilitat?

- Reabilitat? /.../ Dacă îmi pare rău pentru ce am făcut?/.../ Nu e zi care trece în care să nu simt părere de rău. /.../ Nu pentru că sunt aici înăuntru sau pentru că tu crezi că ar trebui. Mă uit în urmă la felul cum eram atunci... Un tânăr. Un copil prost care a comis acea crimă oribilă. Vreau să îi vorbesc. Vreau să încerc să-i bag minţile în cap. Să-i spun cum stau lucrurile. Dar nu pot.  Puştiul ăla e de mult dus... Și bătrânul ăsta e tot ce a rămas. Trebuie să trăiesc cu asta. ”


Lucrurile sînt nițel dramatizate în film (vezi foto la final post), dar tot rămîne de o paralelă nu tocmai comodă.
Te simți totuși nițel străin de acel june - carele ai fost în urmă cu decenii..
Iar pe deasupra, îi iei în cîrcă - zice-se responsabil (de fapt e doar frică decurgînd din scăderea vitalității) - trufia și eventualul dispreț față de pericolele din propria viață.


Dar ne rămîne a trăi împreună. 
La o adică e o conviețuire mai apropiată (inevitabil!) decît cu propriii copii. 
 
Cele de mai sus pleacă de la o afirmație din jurnalul acelei ture pe Zangur (subievtul acestui post, la o adică), cum că însoțitorul era „slab ca sculă”, întru cățărătură. 
La vremea aia, doritor să domini lucururi și oameni, nu realizezi că existau și pe atunci destui mai buni ca tine, bașca generațiile ce vor veni (mintea favorizează asemenea relații, chit că aiurea).


Apropo de acel „raport”.
Nu ajunse că era el destul de ciufulit și scris în fugă, i-am mai vărsat și cîteva picături de cafea în dimineața asta, pe cănd îl pregăteam de scanare... 
Hm...
Nu știu cît de străin și eventual pornit (invidie pe tinerețea lui, pe acolo?) sînt pe tipul din pozele ce urmează, dar este clar că mersul prin zonele montane abrupte a fost una din marile plăceri ale existenței mele!
Acesta și, blamat să fiu c-o spun!, erosul...

Cum se întîmplă, uneori nu izbutesc eu însumi să-mi descifrez scrisul, iar în unele situații nu mai țin minte exact despre ce era vorba...  Poate însă facsimilul se află interesant, domniilor voastre.







Aici se impun cîteva precizări asupra eroului / subiectului.
Eram la al cincilea sezon de umblat prin abrupt. Lucrurile nefiind ca în filme (ori ca în CV-uri de inși care la cîteva luni de la debut urcă Fisura Albastră), 1978 fu tare bîjbîit, iar 1980 unul al stagiului militar. La anul de aici, intrasem în trasee de gradul doi, mai exact văi. Nu multe pe moment, dar suficient cît să-mi inoculeze virusul. Patima.
Pentru bunăstarea interioară a contat în cel an urcatul Hornului Ascuns, solitar.
În paralel, mi-a sporit dorința de explorări în cont propriu, în afara știutelor tipărite ale epocii. Aici, în același an, a contat mult ieșirea pe Brîul Portiței pînă la Creasta Picăturii (pe unde mă precedaseră Daniel Georgescu și Teo Predescu, cît și alții, neștiuți)

La așa performanțe, pentru mine, e inevitabil să nu pomenesc contribuția, importanța norocului, a șansei. Nici atunci, nici azi nu umblu căpiat de grija excesivă a pericolelor, dar trebuie să punctez importanța baftei.

Numitul noroc nu e neapărat invenție a fricilor sexagenare, de azi.
Pe cît m-a lăsat temperamentul, patima, vîna juvenilă, m-am străduit să nu uit de existența acasă a doi copii. De fapt, după cum se vede pe coperta jurnalului 1982 II, unul dintre băieți șade la loc de cinste, mai în față acolo decît chiar fermecătoarea, uluitoarea lui mamă...

Păi, să-i dăm drumul!

Nu am pozat în Seacă, pornindu-mă doar în Zangur.
Cum spun și în raport, a fost dorința lui Viorel (cu vreo 10-15 ani mai mare ca mine, îl voi revedea peste doi ani, în Colțul Mălinului). Pe Seaca de mijloc abia fusesem, la fine de august.

În poza de mai jos, se vede un horn e trupul estic al Picăturii. Am intrat ulterior pe el, de curiozitate. Scoate (previzibil..) în muchia răsăriteană a vîrfului cu pricina, cea suită demult de Nicu Comănescu.



Mai jos, deja în Zangur. 


Ochii mei, spre Picătura.
Eram montat să sui acolo îndeosebi de scrisele lui nea Nae Baticu (Amintirile unui alpinist, 1981). Pe autor îl voi cunoaște abia peste un an și ceva.





După unghi, aici pare la obîrșia vîlcelului remarcat la est de Creasta Zangurului.
În apropierea talvegului VZ mai fusesem, cu Mariana-mi Ordean, așa c-am fost interesat să dau ochi pe marginea muchiei.
Acolo, într-o șa pronunțată, pleacă un fir, cu zone vertiginoase. Am crezut (inexact) că e Vîlcelul de sub Portiță.

Parcă în aceeași zi am văzut doi inși suind pe o șiștoacă debușînd imediat la nord de Portița. poate pentru că nu am insistat eu în discuția cu ei, poate pentru că erau bușteneni și nu se prea omorau cu toponimia (mai ales a bucureștenilor) nu m-am lămurit ce și cum, doar ca se poate veni pe acolo pe undeva relativ lesne.
Și informat de nea Nae, voi intra pe acolo, în coborîș, după doi ani, dar nu voi prinde drumul acelora, rătăceala mea soldîndu-se însă cu aflarea unei rute inedite, numită de mine Diagonala. E vorba de un brîu, vizual paralel (și în aval) cu Muchia Zangurului. În acel brîu ajunge vîlcelul la a cărui obîrșie mă aflu în poză, pentru ca el să se arunce peste un perete vertical.


Nu am mai călcat pe acolo, din acel 1982, așa că bănui imaginea de mai jos făcut de pe un mic colț ce domină șaua.




 

Notam în jurnalul meu că-s curios pe unde o fi brîul ce duce din Seacă în marele V, al Picăturii (pomenit de Baticu). Nu am ajuns vreodată la el, luat cu altele, dar și influențat de faima proastă a morții pe-acolo a fratelui lui Ion Coman (1945).


 

Dacă de pe un Brîu de sub Spălătură vederea Crucii impresionează prin sălbăticia unghiului, din Muchia Zangurului îți merge la inimă prin liniștea ei domol dominatoare...



Captivante etajele cu jenepeni aflate imediat la nord de Zangur...
Nu le-am cercetat, chit că-s apetisante.
M-a atras în schimb muchia opusă, la sud de acea vale. Nici pe dînsa nu am pășit, cu excepția unei zone din dreptul unei săritori, pe la mijlocul drumului spre Șaua Mortului. Nu am amintiri prea frumoase, căci era cu pericol de rupt gîtul (cum se afla și fiul meu Dan, în talveg, momentul de tip am scăpat nu tocmai lesne și-a pus amprenta pînă în ziua de azi).




Înțeleg din raport că - ajunși în Brîul Portiței - i-am propus lui Viorel un mers pe acesta la Creasta Picăturii. El a refuzat, iar eu eram obosit, pe fondul unei răceli. 
Amicul a plecat probabil spre Valea Jepilor, în vreme ce eu am suit pe pintenul de deasupra Portiței, mai exact cel de la obirșia-de-tot a Văii lui Zangur, sub acel perete triunghiular vizibil din Bușteni.


 Văd în poză un amănunt de care voi fi uitat demult, că rezolvam problema apei în sticlă. Pare o mare imprudență, dar nu-mi aduc aminte să mi se fi spart, peste săritori și altele. Un necaz am avut cînd, la 1979 și taman la suișul în premieră pe Seacă, mi s-a vărsat din ea, făcînd inutilizabil micul „Certo” redegist (adică din zona comunistă a Germaniei, de dinainte de 1991).
La un moment dat voi folosi un fost bidon de ulei auto (ceva la un litru), apoi cineva la eșdință Cerc Floare de Colț se va milostivi pentru unii din sală, de cîte un bidon fost de toner... Cred că era 1988. Nu zic, o lălăiam și eu, dar lipseau destule în epocă...



E o pajiște frumoasă acolo, parcă am mai vizitat-o o dată, cînd am privit și la muchia Triunghiului, unde e un traseu de 3, al echipei Roșculeț - Sergiu Cunescu, 1945 parcă.
E foarte posibil ca acum, la 1982, să fi fost scena cu degustat aici al singurului aliment din dotare, un pește afumat. Căruia abia acolo i-am îndepărtat capul (am fost și romăn un dezordonat și un leneș, ce nu s-a pomenit).

A urmat și un pui de somn, momente cam rare în turele mele, deși prind tare bine și-s faine, în sine.. (îmi amintesc și de un alt nani, pe muchia Văii Bucșoaia spre sud).



Autorul suvenirelor de aici, în acel debut de septembrie 1982.











PS
Imagini din „Shawshank Redemption”, scena ultimei verificări întru reabilitare a lui Red (Morgan Freeman)













Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu