sâmbătă, 27 iunie 2015

MUNTE, UMAN. Și vechi (dar eterne).

MUNTE, UMAN.
Și vechi (dar eterne).

Am avut oroare de cînd mă spun de vorba unor maturi / senecți: „Eu, cînd eram tînăr / ca tine..”.
Miroseam acolo și răutate, și fals/neadevăr.

Nu mi-am schimbat pînă azi opinia, dimpotrivă. Actuamente, miros iute și în amănunt dorința aceluia de a se alta valoric peste interlocutor, prin demers - elegant spus - șmecheresc. Adică îmbinînd fals cu dorință de a înșela.

Cade multă lume în păcatul ăsta, inclusiv domni care m-au călăuzit în viață (nu știu de ce mi fuge aici mintea doar la persoane de gen masculin).
.
Zic astea și după ce mi-am privit niște însemnări vechi, montane sau ba, avînd toate caracteristicile vîrfului de viață.
Eram precum ziariștii de succes de azi, deloc sfinți, dar cu gura pe neregulile faptice ori umane ale celor din jur (ziceți că nu m-am schimbat grozav, în răstimp?).
.
Nu spun că, de pildă, montaniarzi mai tineri ar ține să mă urce pe vreun soclu. Dar, de-ar fi prin absurd așa, păi aș avea ceva probleme, în ascunderea poznelor sau chiar mîrșăviilor, din junețe și nu numai.
.
Exagerez un pic, dar m-am scărpinat un pic derutat azi, dacă să relatez o situație...
Legat de care, altminteri, am rîs DE UNUL SINGUR cam un sfert de oră, revăzînd după decenii niște scrise personale.

(Popular, e mare infamie să rîzi de unul singur ori din ce-ți aduci aminte, dar voi admite și aste ticăloșii la lista defectelor...)

Ce-i drept, trăznăile le-am comios deseori în fața unora care și meritau, acel tratament.
În anul în care făceam 26 de ani, viața-mi montană avea oarece tangențe cu un confrate, mai răsărit ca vîrstă. Cea biologică, întrucît la infantilism e de văzut ce și cum, la fiecare.
.
Avea faimă de tip serios, întru mersul în abruptul Bucegilor. Pasionat. Întîmplător, cu dor inconștient de a stăpîni locurile (na, că m-a scăpat gura!), activa în domeniu și al lui Ordean.
Cîtă vreme fui (eu() un tip ce nu eclipsa nimic, ne-am descurcat. Dup-aia, nu...

De unde nu intervnise niciun ;dă-te mai încolo' serios în răstimp, mă trezesc cu impunătorul amic a-mi pune problema direct, la sosirea personalului matinal dinspre București, la Bușteni. Că pe unde merg, că el ține să nu ne fim în preajmă.
Am făcut ochii mari. Bănui însă că mai avusesem de-a face cu așa oameni...
S-a întîmplat să avem comun însă așa-numitul marș de apropiere, din Bușteni pînă la 'Verdeața' Văii Albe. Datorită comportamentului meu incalificabil pe acel segment de drum, antipatia amicului a sporit vertiginos. Ce-i drept, abia ulterior am aflat motivul. ȘI PENTRU CARE AZI, REVĂZÎND RELATAREA SCRISĂ, rîdeam precum prostul, azi...

Mai aveau să treacă ani pînă va scoate Mihai Mărgineanu albume muzicale. Precedîndu-l (parcă de la un copil din bloc învățasem strigătura), am intonat pe sub fagii Munticelului aria „A murit Dumitru...!”.
Bănui că nu indicam organele umane implicate în melodioară, dar confratele bucegist avu pulsul psihic săltat la maximum.
Cum vă ziceam, mă amuz grozav imaginîndu-mi scena, pomenită într-un caiet prăfuit...





PS
Pentru că întotdeauna e loc de mai rău, în vizatul de ambii versant al Albișoarelor plutea ceața. Omul a ținut în continuare să nu mă aibă în preajmă, dar din motive neintenționate iar am dat nas în nas, la intersecția Albișoarei Gemenelor cu dumnealui...
Altminteri, tipul nu era seriozitatea întruchipată. De pildă, era fruntaș la producerea intenționată și prelungită de vînturi. Inclusiv în compartimentul trenului.


PS2
Am avut drept camarad în acea zi pe Noni Roman.

Am vizat Albișoara Hornurilor, dar - cam total nefamiliarizați cu zona - ne-am așezat în ceață la baza altei văi. Nici pe aia nu ne-am angajat, pe lăptăria cu pricina, așa că am suit pe Albă. Am ajuns finalmente pe brîul Hornurilor, cu țintă Albișoara Crucii superioară. La contactul cu ultima, m-am răzgîndit, că cum o fi Brîul mai departe. Noni dorea valea, și uite-așa am aranjat să ne întîlnim la Cruce. Aceea de pe Caraiman...
Brîul a obligat apoi la un rapel, și așa am ajuns în dreptul talvegului văii următoare taman cînd sosea pe acolo și amicul...

A decis să coboare imediat, pe unde venise, nu înainte ca însoțitoarea lui (simpatizînd pe ambii) să-mi comunice că pare a se depăși vecina față a Hornurilor (din Creasta Picăturii) printr-un brîu.

Acum, vă mărturisesc că nu știu cum de mă băgasem într-o zonă care - în ciuda unor mici pătrunderi anterioare - îmi era străină, iar dumneaei deloc simplă, ca dificultăți...  

Este drept că avem aici un subiect complex, legat de atare îndrăzneală.
Clar, nu-i a discuta despre temeritate cu un sexagenar. 
În același timp, intervine și norocul - vezi  observația amicei Ana de mai sus, despre acel brîu care se plimbă între Hornuri neștiindu-se...
Este drept că îndrăzneala iese uneori și prost. Îmi amintesc de amicul L., pornit să depășească în rapel ruptura inferioară a Vîlcelului Spînzurat, și care avu mare baftă de un trunchiuleț nițel prins la jumătatea zidului cu pricina, și de care a putut da cele două corzi de 40 metri...

Cred că nu mi-i semn de rablagism dacă, privindu-mi azi de departe cariera montană, vorbesc de bafta care a însoțit de foarte multe ori...

Ce-i drept, cînd (parafrazînd un cîntem franțuzesc) Muntele se supără pe amanții săi, te pălea exact cînd nu te așteptai. Coborînd Valea Bucșoiului, la una din primele-mi ture (m-am blocat la suis pe la Turnul cu jnepeni), m-am lovit taman la vreo 10 metri de poteca Take Ionescu. Iar pe un vîlcel de sub Diagonala Caraimanului m-am dat peste cap - în ulucul de piatră - la doi pași de limita pădurii.




Pe Brîul Hornurilor, în dreptul Abișoarei Crucii. Pe aici să urce Noni, dar săritorile l-au descurajat curînd i s-a întors pe unde a venit.



Întîlnirea mea din Albișoara Gemenelor. Omul, convins că-i ațin calea intenționat, nu m-a crezut c-am ieșit acolo pe brîul Hornurilor.

Un comentariu:

  1. Hehe,m-ai pomenit! Ca sa fiu mai exact, patania s-a intamplat in vara lui1992 cu Dan Radovici si Iulian Dominte cand am vrut sa ajungem pe Picatura. O ploaie severa ne-a stopat elanul sub varf si am decis sa coboram pe valcelul ce se deschidea la dreapta noastra si parea accesibil (nu stiam pe atunci de Valcelul Spanzurat). Dupa o serie de rapeluri am ajuns pe marea ruptura de panta iar pitoanele de rapel au disparut. Aveam mult echipament cu noi dar bineinteles nu si pitoane si ciocan. Nu aveam chef sa sacrificam mobile si norocul m-a facut sa gasesc un ciot / bustean de 15-20 cm diametru pe care l-am plantat cu un pitroi intr-o fisura. L-am echipat cu bucle pt o mai eficienta incarcare si am plecat mai departe cam 30 m. In plin perete, am remarcat ca, capetele corzilor fluturau in aer si pana jos mai era nevoie de un rapel de 40m. M-am legat in corzi, am traversat stanga, expus, si am avut din nou norocul sa prind un palc de jnepeni. Au venit si coechipierii si cu un nou rapel, de 40 m am ajuns la baza rupturii de panta. Asa am reusit sa evitam o noapte de bivuac fortat (am auzit ca altii au patit-o de-a lungul timpului in acel loc). Lantul de prostii nu s-a sfarsit acolo caci am luat-o in jos pe Alba in loc sa o luam in sus si sa iesim pe la La Verdeata. Asta ne-a costat ajungerea in Busteni pe la 20:30... dar e alta poveste.
    Liviu Enache

    RăspundețiȘtergere