duminică, 30 august 2015

CULTURĂ ÎNALTĂ. Zic și eu.



.
A naibii e pielea pe subsemnatul...
.
I

Plec de la Nicolae Steinhardt.

Nu prea l-am vorbit de bine, pînă de curînd.
Iar asta nu pentru că era vreun împiedicat în ale funcționării minți, ci pentru că s-a aflat - după mintea mea - cam farsor.

Cam încercător a păcăli semenii.
(că și ălor din urmă șe place, aia e partea doua a discuției).
.
Mica problemă, în opinia-mi de mai sus, este că se baza doar pe scrisele acestuia vehiculate mai des.

(De ce-s vînturate acestea. și nu altele, se află explicabil).

Vehiculatele mai des sînt cele religioase.
Cele care urmară convertirii lui Steinhardt la religia-multă (nici nu mai contează care e aia).
.
DE CURÎND, am citit dintre scrierile lui NS anterioare datului din plin cu Dumnezeu, mai exact cele de pînă să apuce comuniștii a opri libertatea presei.

Eee, și să vedeți oarece entuziasm, pe capul omului simplu care mă aflu!
Mai rar am dat de așa frumoasă curgere a scriiturii, mai să-l depășească și pe George Călinescu (chit că ultimul se produce în romane)!
.
Rămîne, în cazul lui Steinhardt - și potrivit ochiului meu - o chestie.
Observ că el le avea cu Doamne-doamne și înainte de pragul superior, al închisorii.
Iar asta îi poate trage tras de rever - să zicem al meu, fie ultimul și la un 2015,
.
La o adică, dacă dl autor citat nu avut-a curaj a ieși din cercul limitat al convingerilor (care îmtîmplător asigurau și succes social), aia îl privește.
.
II
.
În articolele cu pricina, al căror stil de curgere îl laud, Steinhardt vorbește foarte frumos, foarte citit despre cutare sau cutare nume mari ale culturii mondiale.

Pare minunat, dar lucrurile capătă probleme cîmd se face iar trimitere la Dmnezeu.
(Se înțerlge că el cel creștin).
Și cînd vedem că nume mari din cultura lumii, de pildă Blaise Pascal, ședeau cam pe același fundament..
.
O SĂ SPUNEȚI AICI că mi-am găsit eu, neica-nimeni, a mă plînge de niște titani.
.
Pe de o parte, iar nu e vina mea că acei geniali înaintași nu au ieșit nici ei din cercul frumos al succesului. Care dădea bine în epocă.

După cum, eu nu dau la coș cu toată opera dumnealor.

Chit că, pînă să fiu eu neam-rost, fură alții - aceia care, precum ăn zilele noastre altminteri, suiră opera aceluia, personalitatea lui pe un mare soclu.
.
„Bă, complexatule, bă inferiorule, este că mori de oftică? Că te-ai născut gunoi, și că n-ai matale, gîndacul, așa statuie??”
.
Așa e, dar mica problemă tot rămîne, A acului pe lîngă un balon umflat.

Dacă dorit-ați calea comodă a impresiona pe alții (așa se cere în cultura adoptată social...) prin umflat cu pompa, sănătos și cavaleresc este a vă asuma și riscul ca vreunul să puncteze problema.
.
III
.
Legat de un triunghi (nu amoros!) Montaigne - Descartes - Pascal, Steinhardt aduce problema mîntuirii, ca piatră fundamentală.

Eu unu/l, însă, fie și la 2015 de care vp pomeneam, iau lucrurile de glumă.
Hai să vă spun și de ce.

NIMENI NU APUCĂ SĂ VADĂ CONCRET cum e cu măntuirea.
Dacă X o 'fo' sau ba absolvit.

Ca urmare, pînă la acel final AL VIEȚIIN OSTRE TERESTRE, putem crede orice.
Iar pe aici, al nostru psihic- nu are vreo jenă în a-și închipui ce-i prinde lui bine. Mai exact, dacă ține post cînd poate, iar după andropauză nu mai regulează în zile de post, are mari șanse a trece examentul de-După.

Așa că, îndrăznesc a spune, despre povestea cu Mîntuirea, că e de cîntat la alte mese.
.

IV
.
De cînd cu invazia din ultimele săptămîni, a necredincioșilor (apud creștini) spre Europa cea păstorită de Hristos...

Bănui că ne străbate un pic ideea. ...
Dacă ăle pe care le apucarăm (fie și de două mii de ani), chiar sînt bătute în cuie...
.
PS

Poza din debut mi-i de acum treizeci de ani.

Cea de mai jos, nu.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu