miercuri, 5 august 2015

DE TOATE. Din întîmplare, vals de la fotbal la istorie

POATE CUNOAȘTETI genul de glas... 
Al suporterului răgușit, după un meci în care a scandat la greu, cu energia celui care gustase bahice înainte.
.
Nu departe de soundul acestuia, doi tineri (altminteri români) solfegiază în metroul care mă duce spre casă: „Partizaaan, Partizan!”.
E vorba de echipa sîrbească care întîlnește în seara aceasta campioana României.


(Aș minți să spun că cei doi nu staționează deplin în limitele bunului simț.)

Îmi fuge instantaneu mintea la Dinamo-ul nostru, denumirea după opinia mea binișor vetustă, dar atrăgînd destui nosatalgici.
Ce-i drept, la vecini sportul cu pricina este de-a dreptul național. Un Partizan, o Stea Roșie, dar și alte atari semne de legătură credincioasă (nu neapărat religioasă) cu trecutul.
.
Deduc de aici că nu prea au ce pune în loc, dintre cele prezente...
De unde li s-o trage? - întreabă un drac din mine.
.
Și-uite-așa mă ia valul dărilor cu părerea, fie și de unul singur - pe cînd iau aleea spre casa personală.
.
Pomeneam de curînd, în astă minunată poiană Iocan a Facebookului, despre neașteptatul apetit al Austro-Ungariei, acum un veac, de a declanșa un război ce i-a fost fatal..
.
(„Ordene, mai departe, la plebicist de pildă, nu poți merge?”)
.
Observ c-așa c-asemănător modului cum se făcu atunci zob monarhia cezaro-crăiască explodă și o formațiune statală apărută pe ruinele acesteia...
Același virus, mă întreb (fie și ca amator)?
.
Se pare că da.
Mai exact lipsa artei de a gestiona un concert de voci naționale - fie dînsele și cu înaintași slavi comuni.
.
Dincolo de astă nefericită caracteristică a „austriecilor” Iugoslaviei (adică a sîrbilor), stau a medita că pînă în 1914 - și dincolo de dorul de a-și aduna consîngenii -  Belgradul ședea onorabil cu-alde conștiința de sine. Nu era nici mai vocal, nici mai tăcut decît națiunile în efervescență ale continentului.
Ce i-a transformat în broască lafontaine-iană?
.
Păi. 
Noi, românii, facem caz de a ne fi aflam la răscruce de drumuri continentale. Poate. Dar nici slavii-de-sud nu stătură mai la adăpost.
Ca atare, marile puteri s-au apucat a-i curta, încercînd să șunteze astfel vreun egal, adică un alt Mare.
Pînă la 1914, Rusia împotriva Austro-Ungariei și Turciei.
Între războaie, gîdilatul a căpătat surdină, însă a izbucnit în 1939-45, cînd englezi și sovietici îi faultau de zor pe germani, prin intermediul aprovizionării oamenilor lui Iosip Broz Tito.



Tratamentul preferențial a continuat imediat după aceia, cînd occidentalii răsfățau pomenitul lider doar pentru a-i încurca pe tipii cu sediu la Kremlin.
Pe acest fond, sîrbii au ajuns a crede realmente că ei sînt nemaipomeniți.
.
Înălțimea de la care au picat - la debutul deceniului 10 - a fost una deloc plăcută șocurilor. Convinși de calitatea personală, sîrbii nu au știut să piardă, iar cînd au acceptat - deja le erau destule ruine între fruntarii, bașca o faimă tip Srebrenița care îi va însoți multă vreme.

Avînd în vedere apetitul pentru titulaturile echipelor de fotbal amintite (dar și unele ieșiri - rare, dar ferme - ale liderilor), e posibil să nu fie însoțiți azi de o înțelepciune precum a germanilor vestici, după WWII...




Ce-i drept, George Marshall e una (a se admite dezacordul, vă rog!), iar moscovismul alta - în materie de suport....
PS
Ăle de mai sus reprezintă strictă opinie de amator.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu