marți, 1 septembrie 2015

1984. Caraiman, Hornul Portiței (mai exact, tentativă acolo...)


A fost un an ploios.
Ne dădusem jos, la jumătate de iunie, din Creasta Coștilei (unde nu mai fusesem).

În debut de iulie, în Piatra Craiului, ploaie și frig (nici azi nu uit ce pături am pus pe noi, eu și Mariana, în luna lui Cuptor!).
Parcă la mare a stat mai bine anul acela.


Deci hotărîm să urcăm Hornul Portiței.
E dat 2A. După ochi, cel mult trei lungimi de coardă.

De traseu aflasem din cartea lui Kargel, 1976.
Nu-l arată pe vreo schiță a locurilor, însă nu-s multe hornuri pe-acolo, ca să nu-l dibui iute.





Bănui c-am venit cu tren de patru (asta înseamnă trezit la 2 a.m. și un pic).
Zic astea întrucît, coroborat vremea închisă, plus niște firi umane nu chiar doborîtoare... de munți, s-a ajuns la niște gesturi cu carele Etica alpinismului nu s-ar mîndri deloc.



De intrat am intrat eu primul, în traseu.
Am dat curînd de-o zonă destul  de ciripită, fără prize de care să te agăți mai serios. Prin urmare, coroborînd locul cu psihicul capului de coardă, acesta a decis iute că renunță.

A plecat apoi Toni.




... Prea mulți purici nu a făcut nici el.
Pe vremea aia închisă, nu ne dădea entuziasmul afară din casă.

(„Da' atunci de ce v-ați mai dus pînă acolo?”

„Se mai întîmplă. Nu avem contract cu nimeni...”)

Probabil, ne-am mai uitat o dată la ulucul de deasupra, după care (în paralel cu-o scărpinătură în cap), ne-am zis să mergem deasupra Hornului și să-l vizităm în rapel.
Etică specială, după cum am precizat ceva mai sus...


Pînă acolo, era de trecut prin Portița și suit finalul Zangurului.










Dacă nu mă înșel, eu mai fusesem cu vreo doi ani înainte la obîrșia văii în chestiune. Pot bănui c-am dat atunci și ochi spre Horn, care altminteri pornește frumușel de acolo...


Parcă ne-am ancorat de un ceva (jneapăn?) din capul Hornului, ajungînd pînă într-un loc stîncos. Acolo am bătut un prim cui.



Eram tare mîndru de șepcuța pe care o vedeți. Pica bine, pe țeastă, iar în paralel era un fel de captură, mai exact fusese găsită (fără îndoială luată de vînt unui turist de la Cruce) în Valea Spălăturii. Asta se întîmplase cu vreo trei săptămîni în urmă.
În oaga menționată mă împropietărisem și cu un bidon de plastic, dar în același timp avusesem bafta de a nu apăsa prea tare cu palma o  zonă ierboasă, unde se oprise discret un ditamai ciobul...

(La vremea aceea, sticla cea clasică domina detașat piața ambalajelor de lichide. În paralel, exista o umană plăcere de a testa cu ele gravitația. Valea Spălăturii era cea mai marcată de așa tendință, din fericire ea fiind mult mai puțin circulată decît suratele Hornuri)
Ne-am hotărît să coboare primul Toni.
De ce l-am pozat de mai multe ori, în acel demaraj, nu mai știu (trecură niște ani, totuși...).
Nu întrebați, cei mai tineri dintre dumneavoastră, nici de ce nu făceam rapel pe un stil descoperit în 2010 toamna...







Am venit apoi eu.
Se pune problema aici dacă am verificat atent curgerea sforii, pentru viitoarea recuperare. Poate da, poate nu.
Cert este c-alde coarda nu a vrut să vină.

Bănui c-am tras amîndoi echipierii, de ea.
Nimic.

Așa că Mircea plecă (cam pompierește) înapoi.
Am uitat să spun că Hornul, pe acolo, nu e un coș continuu, ci conține un fel de streașină, care formează dedesubt un fel de grotă/intrînd. Am avut timp ceva mai mult să-l gust, la acest urcuș.


Locul în sine, rețin și azi, avea șarmul lui.
Aici e nițel ca în pădure. Abia în zilele cu soare ascuns apuci să le guști mai amplu...



Pe urmă, a venit și fratele Luțaș.
(Se trage el nițel de coardă aici, dar ce puteai spune, cînd se scuza umil - prin greutatea-i nițel supraponderală... La bani mănrunți, mă trăgeam și eu deseori, sperînd să nu afle posteritatea de așa ceva)
Căci ne lecuisem și de astă campanie, a coborîșului...



La acest stadiu al relatării, o să mă întrebați amical dacă - la viața mea, și 
cu așa stil - am izbutit multe pe munte....

Parcă am mai reușit una-două chestii...


În același timp, eu zic a nu fi dramă că la un moment dat. împins de el, Sufletul, renunți la vreun efort.
Dînsul, cel cu majusculă de mai sus, apreciază cînd îl iei în serios, iar ulterior se revanșează - barim așa am observat eu, că procedează...

Așa c-am luat-o la vale.

Pe hățaș.



În Brîul Portiței, știind că la un 2015 se vor uita unii la relatarea turei, am mai tras niște poze.
Cred că acum mi-a devenit simpatică zada chelită pe jumătate (pot deduce că bate serios vîntul iarna, pe astă muchie - dintre Zangur și bazinul Vîlcelului de sub Portiță).
Arbustul cu pricina, chit că are viață lungă de felu-i, părea amenințat de uscăciune pe la un 1995, dar apoi nu știu de unde a căpătat vigoare (plus rămurele noi), așa că se află și azi parcă acolo.






Iar subsemnatul cel cel foarte mîndru de șapca sa.
Nu mă întrebați pe unde am pierdut-o, la scurtă vreme, căci nu mai știu.
Îmi știu doar ceeea ce se numește spirit de ins căscat.



Cam așa fu, în acea zi de 16 august...





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu