marți, 22 septembrie 2015

1984, mai, Hornurile Văii Seci a Caraimanului

13 mai 1984, Valea Seacă a Caraimanului

Despre amănunte precum imediatele nu se discută îndeobște... Dar văd notat în Jurnal, legat de tura asta, că exista necazuri conjugale.
Aveam vreo cinci ani de la mariaj. Se vor amplifica, ducînd în 1988 la o despărțire de Mariana.

Necazuri au fost și la drumul de noapte către gară. Teoretic,exista tramvaiul 56 (la un moment dat va dispărea și el...),  dar era de ajuns vreo lucrare la linie pentru a  nu mai veni, barim în intervalul dorit.
În paralel, existau niștye linii de maxi-taxi (microbuze), în genul celor existente la 2015, plecînd ca niște raze de la Piața 1848/Sf. Gheorghe. Erau utle, chit că plăteai - per total - de două ori căt la tramvai, iar totodată așteptai și la a doua mașină, acolo în centru.
Fură însă și acestea (mai exact linia aferentă Pieței Iancului, E parcă...) lipsă la apel. Cineva ne-a spus, atunci, că nu mai circulau între 1 și 4 a.m.

În fine.
Pe la 4 și 5 sînt la gară, unde sosește curănd și un amic de-al lui Toni Luțaș (îl știam, de cînd T. îmi transmisese prin el niște colțari, la Sticlăria unde lucram).
Altcineva, în astă duminică (sîmbăta se lucra, în anii comuniști, o dată pe lună fiind liber, așa-numita săptămînă redusă de lucru, prescurtat SRL) 

Deși obiceiul poate părea bizar la un 2015, mergeam cu nașul, ca plată a transportului feroviar. De pildă, eu și acest Sandu am dat cîte 15 lei, ceva mai mult decît obișnuiții 10, dar barim nu au existat mofturi ale ceferistului, amenințări cu debarcarea.). Ne-a cerut și un buletin, ca gaj dacă vine vreun control superior
Toni nu știu ce-avu, de și-a cumpărat bilet.

El, mai jos, e Toni Luțaș.
Dacă eu aveam atunci spre 27 de ani, el parcă număra vreo două primăveri în plus.
Îl cunoscusem cu nici un an înainte, pe Seaca dintre Clăi, eu fiind cu Mariana. Nu era mai umblat prin abrupt ca mine (eu fiind iubitor pe acolo din 1978) , dar mersese în trasee mai tăricele decît văile, de pildă vîrful Picătura.
Mă mișcam mai bine ca el, dar apăreau și situații la care se angaja el primul, cum a fost cazul Săritorii-cazan din Albișoara Crucii, nu departe sub Brîul Hornurilor.

Era cam solid trupește pentru pasiune comună, dar a fost suficient de prudent pentru a nu păți ceva.


Somnul nu s-a prea lipit de mine, Am ațipit ceva, după micul dejun, între Cîmpina și Posada.

Programasem să urcăm Valea Seacă a Caraimanului.
Ca antecedente, urcasem odată, în aprilie an precedent, cu Marius Sevac, prin afluentul acesteia valea lui Zangur, avînd coborîre pe frul principal al Spumoasei (se înțelege că pînă la posibilitatea obișnuită de traversare în Vîlcelul Înspumat).
Vara făcusem cam tot pe acolo, minus parcurgerea Văi Spălăturii.


Experiența de iarnă (să presupunem că acest urcuș ținea de domeniu...) era destul de redusă, cam un an. Exista însă acea mică iresponsabilitate a vîrstei, și zic asta pornind de la faptul că l-am luat cu noi pe Seacă și pe sandu, chit că pioleți se aflau în număr de doi, iar în materie de colțari Toni încurcase niște borcane, uitase acasă partea din spate a acestora.
Nu mai știu exact cum a fost, dar notam: „Noroc cu Sandu, că nu i-a uitat pe ăi din față!”...

La Bușteni, vreme cam închisă (în București, senin). Ne dă prin cap să cumpărăm una alta de la un chioșc de pîine. Ne vor prinde minunat, în cursul zilei, cornulețele cumpărate cu acest prilej.
Către poiana de jos a Kalinderului (stația de teleschi se va construi prin 2000, parcă), descoperim că pod peste Valea Albăt ioc - luat probabil de o viitură.


Nu foarte presați de timp, facem ceva mișcări de cățărare pe bolovanul din poiană.
În răstimp, aflu că Sandu e profan nu doar la văi, dar și la poteci. Mi se dau asigurări că se mișcă bine, iar asta i se putea citi și pe chip, a nu fi un împiedicat.

Cum ziceam însă, e vîrsta la care te întovărășești una-două cu cineva, ba îl și iei prin abrupt (chit că matale rămîi cap de coardă, la vreo săritoare).

Pe potecă, spre Seacă, toți pomii plini de apă. Pe acolo, pornind de la cantitatea de zăpadă depusă, descopăr care va fi fiind Vîlcelul de sub Portiță. Există pe-acolo vreo două-trei fire, neștiind anterior care-i acest fir, despre care auzisem, văzusem un pic și urma să-l explorez (fie și accidental!) în vara aceluiași an.

În deschiderea Văii Seci, zăpadă foarte multă, cel puțin  în raport cu așteptările mele. E aproape plină, adîncitura pe care o crează valea în zona de pădure a Caraimanului.

Eu aveam un piolet artizanal la greu, făcut la slujbă, I-l dau pe moment lui Sandu, folosindu-mă de un ciomag din drum.
Nu pornim bine și începe ploaia. „Ține-te ofuri personale...” Toni îmi cadorisește însă o pungă-pelerină, care nu-i rea, chit că lasă a se prelinge apă pe gît.

În canionul văii.



Aici, probabil după întîia săritoare.





Ca dotare, nu știuc e se întîmplase de luasem nu rucsacul curent, din foaie de cort (cumpărat din magazin), cu pe acela cu cadru. Așa ceva avea faimă proastă, la tragerea peste săritori, dar mizasem probabil pe faptul că obstacolele-s acoperite în cea mai mare parte deci nu e cazul de hîrșîit ceva...





Stratul de zăpadă ne ridică la înălțimi, egali altitudinali ai unor zone pe care vara le poți observa doar sucind un pic gîtul. 



Mai jos, pare să fim deja la confluența cu Zangur.
S-a mers binișor.



Cred că e săritoarea din Cotitură.
Ceață, cît cuprinde.



Dacă la prima-mi trecere de iarnă pe aici existase ceva timorare, ea lipsește acum.
Mai jos, probabil în apropierea Preluciei.
Aceasta nu avea zăpadă. Inițial am vrut să-o ocolesc prin dreapta, dar jnepenii de pe acolo au fost descurajanți. Am identificat însă o variantă pe celălalt mal, unde a mers întîi Sandu.

Avusesem ca soluție de avarie ieșirea pe Brîul Turnului spre albișoara omonimă, dar starea de spirit fiindu-ne bună, am mers în continuare pe Seacă.






Țancul Uriașului.
Picătura nu pare să ne fi onorat cu vederea, lucru regretabil, avînd o vedere că o pășisem în toamna anterioară.




Văd în imagine că mi-a fost înapoiat pioletul (îi spuneam paratrăznetul, datorită subțirimii țevii de inox din care se afla confecționat.
În magazine, nu existau articole de alpinism.Bocanci, un singur tip, care a scăzut calitativ, de la un 1978 la 1982 (dar prețul cu aproape dublu).



Cam pe aici, configurația locului ne oferă o mică rătăcire.
Nici nu am băgat de seamă cînd am intrat pe un fir care se desparte din principal către stînga. Cînd am sesizat situația, am putut reveni lesne în principal, nu departe sub confluența Mort-Hornuri.
Păcăleala o voi lua și peste zece ani, ea fiind din fericire benignă.








Nu grăbim tempoul, păstrîndu-ne cît mai fresh pentru dificultățile pe care le anticipam în Hornuri.


Firul Hornurilor ne așteaptă, în V-ul de ceață...




Mai jos, pornind spre dreapta, Valea Spălăturii.
Toni a mers ceva mai greu decît anticipam, în schimb Sandu fuse șnur, preluînd deseori el capul, minus pragurile / săritorile din Hornuri, unde am trecut eu primul.


Ca stare a zăpezii, un aparent paradox: cu cît am urcat, cu atît a devenit mai moale.



Ne angajăm în primele săritori din Hornuri.
Avînd în vedere caracteristicile anotimpului, din săritorile de aici ne întîmpină doar mici deschelituri - pe care le tratăm însă cu atenți cuvenită. Pînă la Brîul portiței sînt trei asemenea descoperituri, intre care una pe care o coborîsem vara în rapel, în octombrie 1982, cînd nevoia mă ducea  spre locul unde Valea Spălăturii iese la domol, deasupra Poienii mari.




Aș minți să spun de mari probleme tehnice, însă sentimentul nesfîrșitului tobogan înclinat de dedesubt nu era cel mai tonic din lume...
Văd că îmi pusesem de-acum casca.




















Nu a existat vreo jenă ca secunzii să se tragă de frînghie.



Posibil ca mai jos să ne aflăm la nivelul Brîului Portiței.
Exact peste zece ani, vom avea aici soare, dar și neșansa unei scăpări a colegului pe zăpadă, oprită din fericire aproape miraculos...







În Brîul Portiței, am constatat că stăm rezonabil cu timpul.
Aici am luat și masa, pe muchia dinspre Vîlcelul Mortului. De acolo, profitînd de oarece vizibilitate, remarcă, a existat pe brîu, către nord, doar două porțiuni cu zăpadă, în amfiteatrul Spălăturii.

Nu-i vizibilă însă Crucea.














Ajungem și la Brîul lui Rafail.
Mai ales la retur, am parcurs cu grijă o zonă nesigură de pe acolo...






Panta pare să sporească apoi tot mai mult.
De acum, secunzii sînt asigurați, la trecerile mai delicate.







Peste unele săritori podul de zăpadă se menține subțire, însă fără gol pe dedesubt.
De pe fețele din dreapta apar mici scurgeri de apă.
Mi-a fost obsesie depășirea Săritorii mari, de a cărei inevitabilă rupere de pantă mă temeam.

Am ajuns finalmente și la baza ei (altminteri, niște metri buni mai sus decît intrarea din vară). Apa se scurgea pe ulucul ei vertical. Aici a scos Toni coarda lui, mai demnă de acest lume decît a mea, folosită anterior.
Aveam ciocanul în sîn, iar pitoanele atîrnate la brîu.
Lucrurile nu fură diferite de escalada estivală, cu excepția pîrîiașului de apă rece, care uda cînd o priză, cînd sosea direct pe bocanc.

Probleme psihice însă am avut deasupra săritorii, unde o posibilă alunecare avea drept bonus și saltul peste ruptură. Ca un făcut, nu găseam loc de piton pentru regrupare! Abia la vreo 15 în amonte, suind pe firn, am dat de-un loc bun. Dezavantaj, fie și acolo, a fu că a trebuit să stau cu un genunchi în zăpadă, pînă s-a urnit echipa și-a ajuns alături de mine.

Nu mai știu cine m-a adus și rucsacul meu, lăsat inițial jos. probabil Sandu, imortalizat în imaginea nu chiar perfectă de mai jos...


De la Săritoarea Mare a plecat Sandu întîi, lăsînd în urmă coardă. Nefiind pantă îngrijorătoare, nu am folosit-o.

Brîul de sub Streașină era plin ochi de zăpadă, fără a ne tenta însă, datorită expunerii sale (am zis că am cădea din lac în puț pe acolo)..
Nici mai sus, pe fir, nu va ploua însă cu cîrnați, avînd parte - notam atunci - de „două puncte care m-au frecat cît toată valea”.


De acolo, pînă la strunga finală era o singură săritoare. Descoperită în parte, inevitavil. 

Nu-mi pusese probleme vara, nu mi-a pus nici acum, cu precizarea că deasupra diedrului ei nu am găsit găsit prize, să ies din ea! În fine, au ceva chin am ieșit din ea. Dar lipsea acum regruparea. Zăpada era de de 10-20 cm.
La vreo 15 metri deasupra rupturii precedente nu știu cum mă învîrt că îmi pleacă zăpada de sub mine. Din fericire, nu am întins-o și eu, probabil bocancii găsiseră niște prize de stîncă onorabile, utile!

”Mare noroc...!”, notam atunci.
Am ieșit în dreapta, unde am dat de un loc bun, pentru regrupare.

Inevitabil, o remarcă asupra trecerilor mele prin acel loc.La un fine de august 1982, ieșit din brîul Portiței la Creasta Picăturii și apoi la Cruce, am venit pe la streașină să văd cum avansează Leni Nicolae, alături de care suisem inferioara Secii. Ei (se alăturaseră altora de acolo, neinteresată de explorarea-mi pe Brîu) se mișcau greu, așa că am urcat și finala văii.Problema în acest loc mi s-a ivit odată cu accidentul mortal al lu Paul Palade, la care m-am nimerit martor parțial...
 Deja locul a căpătat o aură deloc roză. Prin urmare am evitat apoi săritoarea (chit că nici timpul nu m-a dat afară din casă, în turele din zonă). Iar pe zăpadă, la 1984, am preferat traversarea cu grijă pe sub Streașină.
L-am secondat în 2000 pe Mugur Ilie, vara.

Urma o altă săritoare (în sine, o zonă înclinată și cu zăpada slab ancorată), deasupra căreia lucea soarele.
În vreme ce mă asigura Sandu, nepriceperea lui se soldează nu o lipsă de coardă la un moment dat, care nu-mi sporește moralul... Urmează o traversare cu griji, apoi înot prin zăpadă mare, pentru ca abia apoi să mă văd pe bolovanul care formează fereastra din capul superior al Hornurilor.






Colegii, în strunga de obîrșie.






Pe firul Spumoasei din partea opusă a strungii, vizînd a ieși la Cruce.





Bătea un vînt rece, aici.
Ca un făcut, așa ceva m-a întîmpinat și peste 10 ani, la o ieșire asemănătoare. Dacă atunci am traversat pe Brîul Văii Albe (fiind și numai doi) aici - Sandu nemaiavînd nici măcar toiagul - rămas sub Săritoarea Mare, am plecat spre telebcabină.





Mai jos, poate pe poteca spre Babele.




Ideea cu telecabina se baza pe ceasul de la mîna lui Toni (mi se păruse mie că-i cam prea multă lumină, pentru cît spuneau arătătoarele...).
Care mergea însă prost. Așa că la Babele nu se mai efectuau curse!
Așa c-am pornit spre Schiel, evitînd de data asta vreun lunecuș pe Jepi.











După ce, pe parcurs, dăm de o capră jupuită, ajungem pe la 10 p.m. în gară.
În tren, un naș ne freacă ridichea,a  fi incorecți, apoi nu mai vine să ia mălaiul!

Și pe la un 2 acasă, după ce am nimerit (cu Sandu) un tramvai 56.
.

Urma să fiu la slujbă, apoi, schimbul 1.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu