vineri, 4 septembrie 2015

ARHIVĂ. Vîlcelul Spînzurat, 1994



Legat de acest vîlcel, am vorbit într-un așa numit (personal) raport de tură.

Îl recitesc acum și recunosc a poseda mici probleme, in a înțelege exact configurația ocolului marii rupturi, din partea inferioară a Vîlcelului.
Hazul face ca așa ceva, stufoșenia relatării să se tragă tocmai din dorința de a imortaliza cît mai multe dintre informațiile asupra terenului, dintre trăirile participanților.

Am mai scris despre traseu în revista „Munții Carpați”, odată cu prezentarea versantului nordic al Caraimanului, zis și al Albișoarelor.

Nu pot să nu fac trimitere și la cel care mi-a fost coleg în 1994-95, Dan Nichita.
Am mers nemaipomenit împreună cu el, ceea ce - la alte epoci - s-a întîmplat cu Vlad Seabru, Mugur Ilie ori Cezar Jipa.
Cu Dan am ruptără amiciția teoretic prostește, dar dacă la momentul X fiecare dovedi țîfnoșenia cutare, asta e.
Imaginile nu-s perfecte.
Dar poate-i mai bine așa, decît deloc.

RT-ul e la final de post.




Primele două imagini par să fie de sub Vîlcel, unde am venit urmînd o porțiune - în suiș - Valea Albă. Socotisem probabil că a veni de la Verdeață, în coborîre, reprezintă efort suplimentar.
Nici traversînd din poteca Munticelului, iar apoi pe Alba... forestieră nu a fost chiar plimbare.

În următoarea imagine, după ce-am suit - atenți foc la orientare - în lateralul marii rupturi ce caracterizează Vîlcelul Spînzurat în treimea lui inferioară, am luat brîu spre talvegul acestuia.
Pe undeva am avit de făcut cîțiva pași în coborîre. Pasajul fiind la cucurigu, deasupra rupturii, am procedat la un rapel.



Nu știu cît mi-i era exces de prudență, dar la mulți echipieri - care executau primii rapelul - puneam de o asigurare suplimentară. Era și o verificare a punctul de ancorat.



În fir.
Imediat deasupra brîului de acces, locul e relativ mai lărguț, apoi valea își strînge pereții.
Ca iubitor de abrupt, îmi amintesc cu plăcere de această zonă. De fapt, îmi amintesc de toate cele, pe acolo și nu doar, nu și de oboseală ori inerentele îngrijorări.


La vremea aia purtam barbă.
În timp am tot scurtat-o, pînă am renunțat de tot, parcă la un 2008.

Aș mai face precizarea că m-am afșat și aflu tip mai puțin atent la vestimentația de munte.






Nu știu dacă pe aici redau foto corect succesiunea locurilor.
Tura a avut loc toamna, cu antrenament din plin (că poți s-o pați și atunci, la ceas rău. aia e altă parte a discuției).
Cu Dan se rodase echipa, de pildă în explorarea părții inferioare a ceea ce an numit eu Vîlcelul Izvorului (afluent al Spumoasei, cu obîrșie la est și imediat sub Portița Caraimanului).




Îmia duc aminte de două săritori serioase - zic așa ceva cu ochii montaniardului aflat la vîrf de carieră.




 

Cred că, în imagine dedesubt, trecusem în creasta din stînga (nu mai țin minte exact cînd am numit-o după numele lui Ion Trandafir, 1912-1938).
Ieșirea din vîlcel am făcuto la nivelul brîului ce leagă de Vîlcelul Spălat/Picăturii (eu prefer aici prima variantă, a exploratorilor inițiali ai zonei).
Aici am lăsat și unul din rucsaci, urmînd să coborîm pe Spălat.
Ca țintă... de înălțime, în funcție de oră plănuiam ajungere la balcon de sub vîrf, ori chiar să ieșim pe creștetul somital al Picăturii.
Întrucît am mers ok, am bifat și ultimul.


 




Am ajuns destul de iute la capătul acelei creste, unde am trecut în firicelul-obîrșie al Vîlcelului Spînzurat.
Îmi place acest loc.



Mereu m-a amuzat, în timp, cît de pașnic pornește de aici vîlcelul, iar apoi o ține în crescendo, culminînd cu Ruptura...

Am ajuns la fisura de sub vîrf.
Am suit eu cap. În iunie viitor, cînd o vom avea alături de noi și pe Flori Sava, Dan o să fie întîiul. De data aceea vor fi și rucsaci de săltat, ceea ce va lua timp.
Acum, în 1994, și al doilea rucsac a fost lăsat deoparte, sub Fisură.
Singura problemă fu că Dan a uitat să ia cordelina programată cu el, lipsa ei încurcînd un pic rapelurile ulterioare.



Chit că procedez invers lui nea Baticu (el avînd și altă anvergură alpină), prefer îndeobște trecerea prin fereastra de la capătul superior al Fisurii.
În acea zi mă simțeam bine, așa că am venin pe afară, prin dreapta.



Pe vîrf.







Privind cu ochi de la 2015, Dan nu mi se pare a fi fost în cea mai bună zi. Ulterior va pleca în Franța, se va realiza din plin profesional, specialist în privire specială devenind eu.
Sper să-mi treacă.


Mai jos, colegul începe să coboare spre Fereastră, și implicit spre rapelurile ce duc la baza acesteia.





Pentru a nu avea frecare excesivă a corzii, de data asta am mers prin fereastră.
Din ce-mi spune RT-ul, Dan a coborît pe picioare și asigurat.
Pare bizară alegerea mea de atunci, dar am preferat-o unei opriri la mijlocul fisurii (nu aveam decît o coardă), unde să stăm cucurigați, plus cu grijă de cumințenia pitonului de pe acolo...
Așa, ținut deseori de sus. nu au fost probleme - iar Dan nu mi-a părut excesiv de emoționat, de procedeu.
Nu mai țin minte grație cărui piton de mai jos am putut pregăti al doilea rapel al meu, dar fiind singur am stat mai fără grijă.



Nu am avut probleme, nici la restul drumului pînî la Bușteni, cu precizarea că am coborît pe vîlcel, nu pe creastă - pînă la brîul spre ruta Comănescu.

Mai jos, lîngă rucsacul II. Ceva mă face să bănui că avea apă, în vreun recipient.




RT:
(Nu se vede strpluce, deoarece hîrtia era de-a epocii, iar imprimanta (de la Dan de la serviciu!) era din aceea cu ace.
 

O hartă a zonei:


Plus:













Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu