miercuri, 16 septembrie 2015

old. MUNTE. Valea Coștilei, 22 iulie 1979


S-a nimerit să mă apuc de relatarea ei doarece prezintă asemănări cu precedenta (de pe blog), în ale unor imagini foto ce o privesc - dar le zăresc acum prima dată.


Nu mor de plăcere descoperind că lucram tare neprofesional cu imaginile.
Aici, e revelator prea cald, plus lumină care ajunge nepoftită la film (materializată prin unele dîre albe, la materialul mărit).


Asta e.


Și pentru că mă lungesc întotdeauna cu poveștile, și pentru că vreau să purced de niște Memorii personale la un moment dat, o iau pe felii de Trecut.


Care însă, inevitabil, nu pot fi disociate de perioada generală de viață, a subsermnatului.


Dacă mă întrebați care-mi fu cel mai plăcut an, din viață,. răspund fără multă ezitare că 1979.

El se bucură de două mari explozii, în sensul bun. 
Cel întru munte, unde încep a parcurge din plin trasee în abruptul Bucegilor.
Cel amoros, unde gust din plin o relație, eu avînd aproape 22, iar aleasa inimii 18. 




E un moment, un an nemaipomenit și posed totodată norocul de a nu pica excesiv în nostalgii, spre el.
Minunat dar asta e, s-a dus.

Cu Mariana am decis a locui împreună la finele lunii ianuarie a acelui an, iar pe la starea civilă am trecut la 13 aprilie. A fost o vineri, dar nu pariez că scîrâțîielile viitoare ale relației de la asta s-au tras.




Și anterior, Mariana m-a însoțit pe munte.
Unde se mișca foarte bine, de pildă pe Valea Albă (octombrie, anul precedent).


Cîteva drumuri am avut împreună și în 1979. La 2 iunie, am încercat să urcăm valea Gălbenelelor. Am optat acolo pentru firul secundar, însă zăpada întîlnită neașteptat (pentru noi...) ne-a dus la o încercare de ocol pe fețe dreapta. Încurcat pe-acolo, de unde ne-am retras nu tocmai ușor.


Entuziasmul era mare, dar experiența montană tare firavă. Se întîmplase să facem rost de-o frînghie, care ne-a prins bine... Am folosit-o vreme de patru ani chiar, căci procurarea unei corzi clasice nu era un lucru ușor pe atunci, pntru cei nefiliați la mișcarea alpină oficială.

Un suiș solitar pe Valea Morarului, la 15 iunie.



La finele lui iunie am mers la mare, cîteva zile. Nu prea ne dădeau banii afară din casă, eu nu prea omorîndu-mă profesional (cînd am făcut-o?!), în condițiile în care urmam să fiu luat în armată.
La 15 iulie, pe inițiativa lui Sandu Pizanti (cunoscut în Valea Morarului) am abordat Vîlcelul Portițelor din Bucșoiul.
A fost nițel altceva decît știam, în materie de abrupt. Săritorile fură ceva mai tari, bașca gestionarea mersului pe zăpadă întărită.


Peste o săptămînă, am decis să merg cu Mariana pe Valea Gălbenele (pot bănui că o credeam golită de zăpadă). Ca informații de parcurgere aveam „Trasee alpine în Carpați”, 1976, al lui Walter Kargel.


E miez de vară, iar tinerii însurăței gustă din plin anotimpul.

Mariana era o fată nemaipomenit de frumoasă.
Nu intercalez acest mic pasaj în postarea-mi pentru a-mi drege psihic actuala-mi senectute, cît pentru că e un amănunt legat de acei ani.
Poate asta e și frumusețea situației, că M. putea arăta în ochii mei uluitor, iar în paralel să-și vadă ok de restul, fără ifosele duduilor ceva mai dotate de la natură.


La Pasajul Obor, inaugurat anul acela, dar care peste vreo șase ani va fi din nou răvășit (asemenea vecinului de la Piața Muncii) , pentru a face loc metroului.








În ale muntelui, fata lăsa tocurile de 10 în favoarea bocancilor... La vremea aceea, exista în comerț un model standard, costa 270 lei. Dacă stau să mă gîndesc, a Marianei fusese ideea, abia cunoscuți și raportat la interesul comun pentru munte, de a ne cumpăra așa ceva. Anterior avusesem niște perechi de ghete căpătate de la cineva.

Luarăm trenul de 4,10, din București.
Lumea doritoare să urce mai serios pe munte apela la acesta (în ciuda disconfortului de a ajunge mai greu la gară, la acea oră). Nu mai țin minte exact dacătele cu acest prilej l-am cunoscut în tren pe Daniel Georgescu, concitadin un piiic mai răsărit decît noi în ale muntelui.








Suiș pe Munticelu.
De aici. relatarea mea se inspiră în mare parte pe niște însemnări de prin 1983-84, cît și pe amintiri, se înțelege. Legat de ultimele, locurile parcurse fiind prăpăstioase iar eu deprinzînd mult mai tîrziu plăcerea notatului, este sînt destul de vagi, dar însoțite de-o aură foarte apropiată noțiunii livrești de legendă.




Am ajuns la refugiu.
Aici, atras de priveliștea Văii Coștilei, am decis să urcăm această vale, și nu Gălbenelele. Decizia ne-a fost infleunțată mult de faptul că se aflau și alții dornici să urce pe-acolo.



Un amănunt de precizat, absolut inevitabil.Vă voi părea și cinic, și misogin. Chit că nu-i deloc cazul.Specia (a noastră, cea omenească...) trasează drept conduită tinerelor femei să aleagă un bărbat, ar apoi să stea cît mai mult în apropierea acestuia. Este și motivul pentru care descoperiți foarte multe june, asudînd la prima tinerețe prin locuri ce nu au deloc treabă cu feminitatea lor, fiind mai degrabă potrivite firii bărbatului.Cu precizarea că mi-a luat ceva timp (și deziluzie personală) pînă să pricep situația, natura aranjează așa lucrurile pentru ca întreaga atenție (și activitate sexuală) a acelui mascul să fie îndreptată în(spre) acea femeie care l-a ales. Drept tată al viitorilor ei copii.
În momentul în care apare urmașul, femeia își schimbă mult comportamentul.îndeobște dispare din voiniceștile activități alături de proaspătușl soț, ba părăsește în bună parte și ceea ce se numește piața sexuală.
Eu o vorbesc nemaipomenit, pe-aici, pe Mariana, dar și ea fu și este femeie.De fapt, eu alegeam, iar ea - de considerentele deja înșirate - mă urma.

Vă mărturisesc a nu-mi amintesc cum am depășit acea limbă de zăpadă, dar nu fură probleme de imprimat prost în memorie.
Am mers brici la prima săritoare, cea lustruită, Mariana mai bine decît mine chiar (făcuse ceva sport, în școala generală).
Am ajns din urmă un grup de șase tipi, unguri de felul lor.

La a doua săritoare, s-a făcut coadă...
Mie mi s-a părut că locul ar putea fi ocolit, pe stînga. Atîta doar că, pornit cu Mariana pe-acolo, nu s-a putut reveni în fir. Așa că ne-am dus pînă la obîrșia scocului ce luase ființă acolo.
Am ieșit într-o muchie. Dincolo de ea, un brîuleț traversa frumos firul vecin. De curiozitate (Valea Coștilei aflîăndu-se în sens opus), l-am urmat, ieșind la o fereastră. Am recunoscut iute o formațiune stîncoasă  pomenită în cartea lui Kargel.
Nefiindu-mi foarte clare în cap lucrurile, am început a visa că pe aici e faimoasa Brînă Aeriană. NU era cazul. Brîul se pierdea apoi pe un perete, căruia i-am făcut o poză. Acum miros că văioaga vizibilă în cadru e Vîlcelul Policandrului.

Vîlcelul este cel numit de Kargel „Pietros” (ulterior - după apariția cărții sale din 1981 - voi prefera denumirea lui nea Baticu, aceea de al Hornului Negru).






De la acel nivel, poate prin fereastra (? o avea nume?) vedere spre Țancul Mic.



Am revenit în muchie, de unde am căutat o cale pentru a reveni spre talvegul Văii Coștilei. Traversarea cu pricina nu a pus probleme.
În poza de mai jos, foarte probabil eu, în cursul acestei reveniri.







Da. transportam apa necesară cu sticla-sticlă
În context, și legat de uneled in imaginile următoare.
În timp, peste decenii, am apucat să-mi fac oarece părere asupra configurației Văii Coștilei. Cu toate acestea, nu izbutesc să identific locul la care se referă notațiile-mi din epocă, uneori și amintirile.
Menționînd că reintrarea în vale are loc la nivelul poienii de dasupra canionului inferior, pe aici ne scapă rucsacul la vale, prin talveg. Avem baftă de un cot al ulucului, grație căruia bagajul nu se duce hăt, mai departe. Nu am idee unde ar fi locul ăsta. 

Sticla se sparge (deci incidentul are loc după ce Mariana savurează înghițitura de mai sus!), afectînd și aparatul foto, masivul Zenit, sovietic).


Nu știu nici unde întinde coarda confratele ungur, chit că-s tentat a recunoaște aici (pe cît mă pricep) zona de la baza traseului Balcoanele. 




(Mă uit la spatele Marianei și mă ia - peste destule decenii - un sentiment plăcut, vecin îndrăgostitului. Vom avea doi copii.)


N-am idee ce e mai jos...




Nici de ulucul ăsta nu mai țin minte unde e. Nu am mai executat demult (1988) acea traversare, și nu știu dacă vreo variantă nu scoate foarte curînd în Coștilă, mai exact sub ulucul ce sfîrșește la nivelul Brîului Balcoanelor. Pe-acolo valea are o porțiune ca aceasta din imagine...

Altminteri, se pare că ne-am realăturat grupului de confrați unguri (parcă nu erau conaționali maghiari). Nu am avut nevoie de mare comunicare și se pare că ne-am simțit bine împreună, fără mari efuziuni altminteri.




Sînt om cu limite.
Nici asta nu știu pe unde e...


Nu mai am suveniruri despre continuarea rutei. S-a lăsat negură, apoi a pornit ploaia. Nu știu dacă a avea careva idee a ne afla în Brîul Coștilei, dar la acea înălțime ne-am protejat de ploaie întrînd într-un cotlon, pe care m-l amintesc cu două ramuri. Șezurăm vreo patru-cinci inși apropiați acolo.



Ploaia nu a ținut mult, dar ne-a deranjat curentul, favorizat de faptul că grota avea două ieșiri..  
De amorul artei, am  tras o imagine spre aval.


Spre flancul opus al Văii Coștilei, cel dinspre nord.
Aici / azi notez poate rece, dar descoperirea atîtor lucruri noi, aflarea pe acel teren mi-a conferit sentiment nemaipomenite. Mi-amintesc că în săptămîna următoare,  la serviciu-mi de cartonagist, am avut în mine doar imagini din tură.
Plus febră musculară... Și planuri de multe plus îndrăznețe ture în abrupt!




Aici am descoperit Brîul Mare al Coștilei, formă de relief departe de a-mi fi intrat în mintea-mi alpină (zic asta pentru că și în toamnă, nu am mirosit apropierea iminentă de o așa cingătoare, este vorba de a Portiței. Iar în Hornurile Văii Seci am trecut foarte insensibil - nu se dezvoltase probabil glanda peste ceea ce mi-a fost semnalat a fi același Brîu al Portiței).



Ha.Descopăr acum, în notații, fie ele și ulterioare:„Nu prea mă înțelegeam cu ungurii (cred că se aplică la acest moment al turei, n. 2015), că nu știau limbi străine. Eu bănuiam că Brîul Mare e pe aproape, dar îl credeam dificil pe ploaie, așa că voiam să ies la Platou.Împreună cu un ungur, am ieșit în recunoaștere. profitînd de o limpezire a ceței, la 20 de pași de grotă am dat de poteca Brîului (nu știam că brîurile au poteci!). Urcînd cinci minute, am ieșit în Platou, de unde se vedea Releul Coștila. Mi s-a luat o piatră de pe inimă...”
Grota cu pricina este acel tranșeu din Creasta Văii Albe, la nivelul Brîului Mare. Este o imensă felie de piatră acolo. pe de o parte aninată asupra peretelui Văii Albe, pe cealaltă - către Brîul Mare și Valea Coștilei - adăpostind mai multe grote. Înțeleg că de mult timp tot se așteaptă să pice acea imensă lespede, însă deocamdată e tot acolo.

22 iulie, dar puloverul și căciula s-au impus!



Nu mai țin minte încotro au mers apoi ungurii, dar eu și Mariana am coborît pe Gălbenele (la vremea aia e posibil să fi folosit varianta Gălbinele, cum exista în literatura epocii)..




Cum brîul nu părea imposibil datorită ploii căzute, așa cum se ferise profanul din mine, am pornit pe el, spre nord. Pe muchia opusă a Văii Coștilei am recunoscut Valea Scorușilor, dar asta nu datorită amintirilor din tura cu ceață a anului precedent, cît hărților Kargel - pe care le studiasem asiduu peste iarnă. 
Nu mai țin minte să fi avut probleme de orientare apoi în coborîre pe Scoruși, ori la prima săritoare de sub Strunga Gălbenele. Subțirei și dezinvolți, ne vom fi descurcat mai bine decît peste decenii, vînd apelăm la coardă imediat, pentru prim obstacol 

Vremea nu s-a îmbunătățit. Ba s-a pornit ploaia din nou, situație în care, nu mult sub strungă, am ochit o mică streașină în stînga și ne-am băgat acolo. Ne-am pus o folie de plastic pe picioarele expuse picăturilor. Nu știu de ce - peste ani - mi-a rămas la inimă acel stat împreună acolo, cu femeia primei mele tinereți.


În general, există un cum te simți pe teren, și un cum te simți apoi, vreme de ani.

După oprirea ploii, am coborît. Ghidul Kargel indica ieșire din Principal prin Hornul dintre fire. Nu-mi amintesc să fi avut probleme în reperarea lui. Deși se află loc destul de înclinat, vîrsta ne-a permis să mergem totuși lesne, cum de altfel va fi și în deceniul următor, unde numai la ultimul prag aruncam dedesubt rucsacul.
Îmi amintesc că ne-am cîcîit un pic, prudenți, în Secundar, unde am ales varianta de sub perete, stîncoasă și fără risipă de prize. Este motivul pentru care nu am păstrat o amintire plăcută pasajului, unde am fost nevoit să revin însă, cu alte prilejuri.
Probabil exasperat de așa griji la sfîrșit de tură, peste ani voi cerceta în dreapta, spre un scoc cu vegetație de pe acea parte, găsind ceva mai rezonabil. Fără să am pretenția c-am descoperit eu varianta, ea pare să fi devenit uzuală.

În context, pare-se că peste ani, după ce am suit săritorile Principalului, am găsit mai practic să cobor pe acesta, executînd rapel la cea mai de sus săritoare serioasă.

Mai jos. Mariana, tot la Obor, pe un clișeu vizionat abia zilele acestea.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu