marți, 15 septembrie 2015

PRIMII-MI PAȘI, în(spre) abruptul Bucegilor

Ideea postului mi-a venit recent, scanînd niște imagini.

Ele-s vai de steaua lor, proaste calitativ, dar au darul (nebănuit anterior!) de a-mi readuce în suflet cum priveam acel zid de stîncă - de la Bușteni - înainte de a-i cădea în teribilă vrajă...
Acele imagini fiind - realizezi asta iute, din priv
itul negativului - de slabă calitate, nu le-am așa-zis mărit la vremea lor, așa că mi-s absolut noi ochiului, acum, la 2015 (excepție fac cele două din Valea Albă).

Lucrurile se petreceau la începutul lui iulie 1978.



Vreau să punctez în prealabil o chestiune.
Faptul că scriu multe, că mă întind la vorbă pe acii nu împiedică a fi - cam de cînd lumea - un mare împrăștiat.
Prin urmare, am ceva probleme în a reproduce cum se derulară exact lucrurile, în acest prin nas-în-nas...

cu niște locuri de care e posibil să fi rămas ulterior amorezat întreaga viață.

Pe un 2 iulie, nu știu exact ce planuri montane avusesem, dar mă lăsasem corupt în trenul  montan de niște cogeneri, 
care programaseră a se bucura de viață la cabana Brădet, una situată nu mult dedesubtul Corei 1400 de la Sinaia.




Mi-a plăcut paranghelia, de ce să mint, dar pentru săptămîna următoare țineam să recuperez din mersul pe munte.

Vă dau multicele amănunte.
Că-s vorbitor în exces,ar fi un motiv.

Apoi, mie însumi mi-au plăcut așa zisele detalii - zise excedentare - ale unor înaintași. Mult chiar.
Vezi, de pildă, așa-zise bîjbîieli ale grupului Țițeica, în explorarea a ceea ce va fi numită Valea Gălbenelelor...:
“Între V. Mălinului şi V. Coştilelor este o vale care dă în brîul mare la locul numit “la pietriş”[1]. Pentru înţelegere o vom numi Valea Gă­lbi­nelului [...] Pentru a da în Valea Gălbinelului cel mai bun lucru este să mergem din poiana din V. Coştilelor (1 800 m.). Aci [...] este o creas­tă, care se afla pe muchia care desparte cele două văi. De pe aceas­tă creastă se poate coborî în V. Gălbinelului. Despre ea nu ştiu mare lucru, decît că la un moment dat se poate lua un brîu care duce în V. Mălinului. N-am putut afla dacă acest brîu nu este brîul mare... (cu­rînd, fiind obţinute probabil noi informaţii, se adăuga pe marginea textului: “Se pare că valea nu dă în brîul mare, ci numai viroagele de izvor, neumblabile” )
Bon.
N-aș spune că nu m fost un iubitor de natură, în copilpărie și adolescență. Dar am pornit relativ tîrziu în muntele propriu-zis. La 20 de ani, ei numindu-se Bucegi.

A fost în iunie 1977. Grup de amici, profani și ei. Telecabina din Sinaia (cea din Bușteni se afla în construcție), platou, Omul, Bucșoi, Poiana Izvoarelor, Predeal.
Un eșec apoi - neplăcut dar util - pe la șaua Strunga.
Dres după o vreme prin refacerea en fanfare a rutei peste Platou. De data asta singur.

Aste trei drumuri, în vara lui 1977.
Apoi pauză, pînă în ianuarie anul următor


Atunci, convins că iarna e ca vara, am dat să repet Drumul succesului. Dar nu a mai ținut, din motive de pericol lunecuș, la Ceardacul Obîrșiei...

Bineînțeles că aici dvs. puteți glosa, despre tipii neinformați care se aventurează pe munte. Dar uite că am avut baftă, și nu m-au tratat în rubrica „Din evenimentele muntelui”, a cam singurei publicații ce mai dădea ochi atunci spre munte.

Apoi, tot în anotimpul rece cu pricina, două petreceri montane, cum arătau cam toate drumurile patronate de BTT, ONT, sindicat și alții. Ferească să zic ultima chestie cu răutate!


Dincolo de aceste dansuri cu Venus și cu Bachus
... microbul era acolo.
Ca urmare, am plecat pornit pe fapte mari și la un 22 mai 1978, dar am descoperit că, de la Babele spre Omul, se lăsa în drum cu zăpadă!
Fript cu ciorba, am coborît la Peștera-Padina, apoi drum rutier (piatră goală!), pe jos, pînă la Sinaia.

Cam ăsta mi-era palmaresul, la debutul celei de-a doua veri montane.

Cam nimic prăpăstios, nici măcar la nivelul potecilor marcate, să zicem din Bușteni.

Dar a intervenit, în răstimp un al doilea microb.
Și care poate fi cercetat liniștit, zic eu pe ruta Freud.

În banala hartă turistică a Bucegilor, știută altminteri de prin 1976 (sora mea mi-i naș, fie și la fără frecvență, al muntelui înalt. A fost pe la Babele, Omul, iar eu am simțit nevoia să merg asemenea prin acele locuri de legendă adolescentină...) exista o mențiune, între Bușteni și platoul Bucegilor: „Abruptu Coștilei”. Fără articol hotărît.

De prima dată m-a fascinat ideea unui perete deasupra capului!
Am bănuit a fi ceva nemaipomenit, la vedere.
Bineînțeles, nu se punea problema de trecere a omului pe acolo, pe verticală. E posibil ca, tehnic, nici să nu fi dat atenție pină atunci ideii de alpinism, chit că - pot bănui - prin publicații scăpau și informații aferente.

Interesul acela, pentru un perete ridicat deasupra creștetului a fost sămînță...


În paralel, pornind de la o hartă turistică, faci azi un drum, mîine altul, iar la un moment dat pui ochiul pe acela conducînd la Refugiul Coștila. Teoretic, practic liniuța punctată de pe hartă se oprea la refugiu, dar așa ceva nu-l făcea total neinteresant.


Nu știu dacă în acel 7 iulie, o vineri, am venit la Bușteni chitit pe suit la Refugiu.
Zic asta pentru că-n preajmă erau atracții probabil aparte, potecile pe Valea Jepilor, respectiv a Cerbului.


Cred c-a contat însă o chestie...
Am sosit se pare spre seară la Bușteni (îl alegeam pentru prima dată ca punct de plecare spre înalt Bucegi), dar nu am găsit cazare.

Erau tabere și chestii similare.
În paralel, nu cunoșteam despre gazde particulare.
Așa că am ajuns peste noapte în sala de așteptare de la Sinaia.


Văd acum, în însemnările de atunci (e posibil să nu fie la prima mînă, mai exact să preia ce-am scris inițial pe un alt caiet) că nu a fost foarte rece, dar pe parcurs a apărut o patrulă de Miliție. Nu i-am părut suspect.
Nici nu mi-a furat în răstimp vreun confrate rucsacul ori adidașii lăsați sub bancă (cu ultimii am pățit-o la Tîrgu Mureș, în 1995. Desag doar au vrut să-mi julească aurolacii, la un 1993 și în Gara de Nord).


De lungit prea tare somnul a doua zi nu mi-a ars, se înțelege.

De-ale Bușteniului nu mă lecuisem însă.
La vreun 6-7 a.m. eram iar în gara acestuia, privind la niște cehi, parcă, ce dormeau pe izoprene, direct pe cimentul sălii de la casele de bilete (acum realizez, după atîția ani, că la Bușteni nu e o sală de așteptare propriu-zisă, separat!).
Nu zic a-i fi căinat pe aceia, de temperatură și condiții, dar era destul de rece...


Am plecat apoi spre munte.

Vorba vine, căci m-am oprit pentru mie dejun la „Izvorul Rece”, stabilimentul cu restaurant și cazar dinspre drumul Văii Cerbului. Îmi aduc aminte  fi fost un dejun minunat - chit că se întîmplă a nui mai fi călcat pragul, de patruzeci de ani.

Apoi, fiind plafon jos, plus oarece oboseală în urma nopții prost dormite, am optat pentru mers la refugiul Coștila.

Primul cadru, de mai jos, indică tipul peliculei foto.
Orwo (adică produsă în partea comunistă de atunci a Germaniei, la fabrica ORWO).
27 e sensibilitatea, în grade DIN. În direcție opusă, se aflau filmele de 20 din, respectiv 15 din.
Poza mai brici ieșea la 15, dar îți trebuia și lumină suficientă.

De ce-mi ieșeau pozele mai prost ca la alții, întrebați altădată.
La o adică, aici e ca la țestoasa lui La Fontaine.
Contează cine mai are azi filmele din junețe, bașca scannerul pentru a fi reproduse pînă pe computerul dvs.

Bănui că nu simțiți în glasul meu cine știe ce nostalgie pentru epoca cea cu pricina.
O respect, dar mă aflu deschis li la ce este, la un 2015. 

Plus ce vine.

Am pornit pe Munticel.
Bănui că n-am avut mare atenție pentru Căminul Alpin.

Ori pentru impozantul Caraiman, văzut din urbe.
Simt că-mi erau niște ziduri de piatră fascinante și-atît!


Neghicind că-i accesibil (psihologic, s-ar spune de trecut în proprietate fie și vizuală), nu le-am dat atenție prea multă. Erau niște chestii care speriau prin dimensiunea lor - mai ales că norii acoperindu-i în parte sporeau sentimentul...
Altminteri, știam că unul din cei doi coloși de acolo e Caraimanul (despre a lui Cruce aflasem din pruncie, chit că nu m-am oprit fizic în Bușteni decît relativ tîrziu), iar despre celălalt - citisem pe harta turistică - e Coștila. Cea cu abruptu și cu Refugiul.


Era să scriu aici că am mers pe la Cămînul Alpin, dar acum îmi aduc aminte (fie și vag) de o ciudată. Interpretînd ca profanul harta cea turistică, am mers inițial pe Valea Cerbului, unde am dat de acel marcaj ce trimite spre Căminul Alpin.
Nu întrebați (de) ce și cum. La stadiul neștiinți, avem un talent aparte de a le încurca.


Am luat-o pe acolo. 



... Pe unde exact am mers,nu știu.
Cert este că, sosit niște ore mai tîrziu în preajma Bușteniului, nu  am recunoscut orașul, și-am cerut detalii cuiva.




Poza de mai jos nu (mi-)o știam!
Mai exact, la vremea aceea, nu am considerat necesar a o reproduce în jurnalul foto (un așa-numit caiet studențesc, avînd coperți din carton solid)..
De fapt, nici pe celelalte de mai sus!


De fapt...
Dacă tot am idee acum - ce virus se afla în adîncime - nu-i deloc de mirare c-am îndreptat obiectivul spre Caraiman...

Ce chestie.
De unde să-mi treacă prin cap că acea piramidă e o chestie de urcat, inclusiv de către mine, la un 1983 de pildă?






Azi, țin minte destul de puține despre bîjbîiala pe munte din acea zi. Doar că am căutat una  și, greșind drumul, am dat de alta.
S-a întîmplat însă ca, la epocă de timp liber mai mult, mai exact la vreo cinci-șase ani după 1978, să trec pe hîrtie despre anii scurși. Deci, și despre acel prim drum.

Amănuntele de acolo cred a fi utile:



Din start, e de notat că am pierdut poteca marcată în locul unde aceasta se desparte de Valea Albă.
Apoi, la un luminiș unde - și azi se iese pe o vartinată în stănga - am mers frumușel pe acolo.
E posibil să cunoașteți abaterea, am văzut că unii se duc pe-acolo spre izvorașul existent înainte de porțiunea de urcuș susținut, spre Verdeață.








(Rîndurile de mai sus sînt trecute pe hîrtie peste cinci ani și cevam la vremea cănd mă apropiam de maximul posibilităților mele alpine.)




Am ajuns și la Verdeață.





Imaginile de mai jos par luate din zona Garderobei.





Caraimanul.




Jepii Mici





Ultima poză , de la cota 1400, a Sinaiei, spre Poiana Stînei / Reginei.



Datorită cazării dificile în Bușteni, am ales spre seară să merg pînă la Sinaia, unde am găsit loc finalmente  la cabana de la cota 1500 („Valea cu Brazi?”).

A fost destul de puțină lume.

Cu această ocazie, chit că nu-mi amintesc grozav momentul (am scris însă despre el în jurnal), se pare că am stat de vorbă cu cineva...
„... care mi-a relatat despre un urcuș al lui pe Valea Morarului sau a Bucșoiului, nu mai rețin. Vorbea și despre o săritoare ocolibilă, pe care el  trecut-o direct...”

Deci, încă una cărămidă în zid (vorba celor de la Pink Floyd, dar în sensul bun)!
Deja reperasem pe harta turistică liniile punctate ce indicau Valea Albă, cea a Morarului și a Bucșoiului, parcă... Aici, indiferent ce terminusuri se voia a fi asociat acelor fire, inconșientul le-a tratat deja ca pe niște posibile rute!

În ziua următoare, pe la cota 2000, am mers la Omul, coborînd valea Cerbului (premieră, în cazul meu).
Vreme închisă. La Omul ningea, chit că nu apuca să se depună. A fost un fel de vaccin, că la munte te poți aștepta la absolut orice vreme.
M-a surprins de atunci doar ninsoarea care s-a pus neașteptat (cf. prognozei) să cadă, la înnoptare fără cort, pe Brîul de sus al Văii Urzicii...

Către finele acelei luni iulie 1978, am mers o săptămînă în Lacul Roșu.
Urmare a tărășeniei din Valea Albă, dar și a unui obicei mai vechi de-a o lua oblu pe un versant (de exemplu, al Tîmpei brașovene), am răzbit pe un ceva ierbos al Suhardului mic - partea acestuia dinspre stațiune - în vreme ce la o zonă apropiată am fost nevoit să dau înapoi.

La jumătatea lui august, același an, am plăcut să merg în Valea Albă.
A ieșit exact pe dosul situației din iulie. Căutînd Alba, am ajuns la Refugiul Coștila. De remarcat aici că știința-mi asupra locurilor era destul de vagă, care potecă nemarcată și cum duce în Albă...

Vreme tot închisă.
Parcă dimineață am cerut informații asupra accesului la Platou, pe care le-am primit (cred azi) cam fără puneri în gardă.

Eu aș fi mai atent la vreun zăpăcit care-mi solicit informații asupra  unui urcuș de la Refugiu. M-aș interesa la ce stadiu de cunoaștere se află. Eventual l-aș îndemna îndemna să aștepte un cunoscător al locurilor
Nu cred că mă aflu un chitit, plus Gică Contra, să nu țin seamă de așa recomandări.
Tipul cu pricina, cu vreo cinci ani mai răsărit ca mine, mi-a servit oarece îndrumări, apoi a spus altora - porniți după ceva timp pe același traseu - că-i posibil să dea de unul rătăcit pe-acolo (așa mi-au spus aceia!)...

Dar fiecare cu stilul său...

M-am încurcat eu un pic (am descris  în altă parte momentul), dar finalmente am putut traversa la dreapta  în Gălbenele, unde urcau doi tipi. Și cărora m-am alăturat, ieșind cu toți prin Scoruși, la platou.


Aveam să mai trag multicele chifle, pînă să pot umbla cît de cît en connaisseur prin abruptul Bucegilor.
Poate mi-i semn de bătrînețe, dar - privind după niște decenii înapoi - dincolo de sentimentul de maximă încîntare, se află și mulțumirea că zgîrieturile îmi fură minime, în răstimp. 


PS

Imagini din tura pe Gălbenele.









Mai jos, în locul de unde m-am blocat, pe flancul sudic al Gălbenelelor, probabil în zona vechii posibilități de intrare în Creasta Coștila-Gălbenele.

 
Probabil, tot din acel punct.
Dacă zăresc eu bine, 
 se zărește Marele tavan.



În stînga, îmi pare coama dintre Principal și Hornul dintre fire, posibil la capătul superior al acestuia din urmă.
Ce și cum este, se numește pe acolo voi învăța abia peste niște luni, din ghidul Kargel, 1976 - nimerit într-o bibliotecă publică. În august 1978, am crezut că am urcat valea Coștilei, ba a
șa am și notat în jurnalul momentului/





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu