marți, 1 septembrie 2015

VECHI. Munte, Piatra Craiului, 1985.


Acum dau de aceste diapozitive, fie și vai de steaua lor...

Aparatele pe bază de film - mai ales dacă erau mai ieftine (bănui că nici cele scumpe nu te scuteau de tot de belea...) - puteau trage mai prost pelicula, ajungîndu-se să se imprrime de două ori, cam pe aceeași bucată fotosensibilă...

Poate, însă, imaginile și informațiile de aici nu sînt cel mai plictisitor lucru din lume...



Cabana Garofița Paitrei Craiului, în valea Dragoslăvenilor (pendinte Dîmboviței).

Se afla cabanier atunci Nicu Bălan.
În acel loc nu prea bătut de lume (excepție făceau montaniarzii și... unii petrecăreți argeșeni), casa cu pricina mi-a plăcut grozav...
Inclusiv pentru că fiecare mergea și-și gătea la bucătărie. Era un aer un pic mai intim decît la adăposturile clasice.


La momentul cu opricina aveam 28 de ani, iar vîrsta asta  îmi rima cu a căuta drumuri în afara celor știute.

Era, de fapt, o extindere a sportului de profil din Bucegi.

Nu spun că am mers neapărat și prin locuri necălcate de om, dar nu erau pomenite prin descrierile tipărite, nici prin informațiile verbale care mi-au ajuns la urechi.


În acest sejur (l-am avut alături pe mucalitul Toni Luțaș), am încercat și un traseu nițel mai tare...
În sensul posibilităților noastre alpine, aflate elementare.

Mai exact (și din prima zi chiar) am intrat în ruta Dan Popescu, prin deschisă în peretele Marelui Grohotiș, în 1939 mai exact.

Pînă la jumătate am mirosit bine itinerariul, apoi capul de coardă s-a trezit cu înclinație tot sporind a locurilor.
Pe vremuri, treaba asta - dificultăți sporite - îl încîntase pe autorul premierei (așa scrie barim în Buletinul Alpin), dar pe noi ne-a oprit în loc.
Noroc a fi găsit pe acolo un loc de piton, care a permis retragerea.

Apoi am mers pe Valea lui Ivan la cantina șantierului ce ridica barajul de la Pecineagu, în amontele Dîmboviței.
Uite-l în poza de mai jos.
Mîncare ieftină și bună, chit că - avînd de suit apoi un drum forestier un ceas pînă la cabană - te lua foamea curînd.
Totul a fost frumos pînă aici (o ciorbă de fasole, una minune!), dar apoi s-a pornit o ploaie care ne-a făcut ciuciulete.

Măcar de-ar fi fost numai asta.
În graba de a pleca dimineață spre munte, am lăsat pantalonii lîngă rucsac. Niște băieți de treabă, care tocmai plecau, aveau să și-i însușească.
O să ziceți ceva de prudență elementară, dar la o adică - dacă tot le făcuseră cu ochii acei pantaloni un pic mai moderni - îi puteau lua și din rucsac, în acel dormitor comun...
Știu că m-a indispus teribil momentul. Dar pînă dimineața mi-a trecut.




În zilele care au urmat, am intrat într-un horn de la baza Umerilor, care se face în stînga/nord de intrarea traseului clasic, cel deschis la 1939..
Numai țin minte (notațiile epocii au fost destul de fugare - mi-i o lipsă a acelor momente, altminteri în Bucegi fiind de mai mulți ani mai atent cu notarea impresiilor)...

... dacă auzisem de undeva de accesibilitatea acelui gang, ori ne-a atras în această campanie.

De plecat altminteri, hornul pleacă frumos.
Bineînțeles, în paralel lasă impresia a continua rezonabil. Speram la o altă variantă de pătrundere spre Vîlcelul Umerilor (nu mai țin minte exact cînd am dat această denumirem cert este că a fost tipărită îăn articolul meu despre Umeri, din 2000, și e posibil să fi prins...).

Aici, lucrurile fură ca în traseul Dan Popescu.

La un moment dat terenul s-a înclinat spre verticală, inițial cățărătorul (repet, mediocru) tot sperînd că mai încolo lucrurile se vor remedia.
De unde!?

Aici îmi aduc aminte clar că, în căutarea unui loc de plantat piton, am avut ceva probleme. Am ajuns finalmente în rapel lîngă Toni, după care am purces împreună la alte două coborîri pe coardă.




Probabil tot în ziua aceea am luat-o pe varianta mea de intrare în Umeri...


La început de iulie, anul anterior, am întîlnit la Garofița pe un tip ceva mai tînăr decît aveam eu atunci. La locul lui, ca om, și urmînd să intre cu prietena lui în Umeri.
La fix, pentru mine, care abia sosisem în zonă, cu știința.
El a abordat Umerii pe varianta clasică (Dunăreanu îi dădea numele său, eu pe-al ADMIR ori pe a capului de coardă de atunci, Titi Ionescu, dar numai o porțiune, căci apoi nu a ieșit pe o muchie din dreapta, ci a suit un fel de căzănel înclinat, din stînga. Apoi m-a condus nu doar pînă la Creastă, dar mi-a arătat și coborîrea în Poiana Închisă - ceea ce nu-i deloc de colea, pentru un novice al zonei.
Revenit în septembrie, am mirosit că s-ar putea intra și pe vîlcelul care o vreme urcă paralel cu Umerii. Și am mirosit bine, căci, după o minimă bîjbîială la traversare (ne-am dus o idee mai sus) în dreapta, s-a ajuns la fix în Vîlcelul Umerilor.
 ...
Iar a pus-o însă de-o ploaie. Cum nu ne-a mai ars de ieșit la creastă, am luat varianta inferioară a Brîului de Mijloc. Aceasta, imediat la nord de Umeri, are o porțiune mai înclinată, dar nu imposibil.

În zona pînă la Deubel Web am bîjbîit într-un loc, dar fără emoții ori oboseală excesivă.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu