vineri, 18 septembrie 2015

VECHI. Prin Colțul Mălinului, 30 septembrie 1984


„În ciuda multelor eșecuri, această zi rămîne una mare din anul acesta, demonstrînd încă o dată /.../ ce înseamnă factorul SOARE pe munte!”

Am izbutit să plec de la slujbă (unde mă aflam schimbul III) pe la 2 a.m. Cu ochii la ceas, am făcut pas mare de la Sticlăria-mi (vizavi de ceea ce se numea atunci IMUAB) și pînă la la intersecția actualelor Basarabia și Chișinău.
Acasă, în blocul meu din Piața Iancului, se pare că domnea o atmosferă conjugală destul de rece, așa barim apare notat în Jurnal.

La 3,20 revin în intersecție, unde iau cursa ITB spre depoul Ilie Pintilie (azi, Victoria). Acestea adunau oamenii ce urmau să pornească dis de dimineață mijloacele de transport în comun (la vremea aceea, dispăruseră deja de șase ani așa-numiții încasatori de bilete, care se aflau în fiecare vagon).
De la Piața Victoriei, pedestru, nu e mult pînă la gară.

Gogu Buzoianu va fi lipsă, deși promisese a veni. Se află în schimb paroliști Toni Luțaș și Marius Sevac.
La peron. Leni Nicolae, vreo trei-patru alte dudui și Daniel Georgescu (nu și însoțitoarea obișnuită a acestuia, Ana Fotescu - reținută și în astă duminică la serviciu).

Trenul are doar bou-vagon, deși ne-ar fi prins mai bine cele compartimentate (te puteai întinde la orizontală, ca să dormi).
În mica tîrguială cu nașul (pentru neavizații deceniului doi, e vorba de un obicei urît - dar simpatizat forte al montaniarzilor și ceferiștilor acelor ani), se lasă cu 40 lei plus o baterie donată de mine (lanterna slujbașului pare să fi avut probleme).
Un bilet de personal atunci, pînă la Predeal, era 33 lei.Un accelerat parcă solicita 8 lei în plus, iar rapidul vreo 10-12.Leafa mea, de muncitor mediu, era pe la 2000 lei și ceva.
Chef de somn nu-mi vine, așa mai discut cu unul, cu altul.
De unde la București picura, plafonul de nori rămîne în urma trenului (vara fusese una tare ploioasă, cu senin la plecarea din București însă...).
La Cîmpina urcă un grup condus de dl Dinulescu

Sînt bine dispus, la o primă surpriză proastă vine la telecabină (pentru care optasem): întîiul transport e la 8,30, nu la 8 - cum bănuisem/voisem noi!
Planurile erau spre Fisura sudică a Mălinului.

Coborîm în Brîul Mare al Coștilei pe Hornul lui Gelepeanu.
Vînt deloc. Temperatură bună, motiv pentru care mă las iute la bustul gol.

Pe undeva, în brîu, o anvelopă de camion.


Privire spre ”Pietriș”, apoi ajunși acolo.

Numai știu al cui era binoclul, posibil al lui Toni - unul sovietic parcă, fără pretenții dar util. Marius poseda în acest domeniu (acum fiind acasă!) o sculă tare scumpă, dar pe măsură de performantă. Știu că ne uitam de la Rafail la Picătura cîndva, și părea la doi pași.În general, Marius - neînsurat și singur la părinți - își achiziționase și un aparat foto „Olympus”, de vreo 30 de ori mai scump decît 'Smena' al meu.Lucra și numai diapozitive. 


Mai jos  ne aflăm în zona de deasupăra Hornului Coamei.
Dispoziție brici, observ, fără să scrie însă undeva că asta subzistă și la primele încurcături cu terenul.





Eu aveam atunci 27 de ani (împliniți cu trei zile în urmă, altminteri).
Văd că bocancii sînt faimoșii „Colorado”, refuzați la export și din care îmi achiziționasem prompt două perechi, cînd apăruseră mai mult decît fugitiv în comerț, în iarna precedentă.

E posibil ca ai noștri să fi încercat să tragă clapa beneficiarilor occidentali, iar aceștia au refuzat întreg lotul. Spun asta pentru că o parte dintre bocancii ajunți la vînzare aveau talpă Vibram, alți una comună, românească sadea.
Văd că am de gît aparatul Olympus, al lui Marius. Nu vă faceți iluzii că se găsea în așa-numitul comerț socialist! 
 Asta-i scula căreia, de bine ce ne-am cunoscut (în mai 1982) și pusesem de-o vale a Poienii în Moraru, i-a căzut capacul în partea inferioră a acesteia, noi fiind în Brîul Înflorit. Neatent de serviciu, al lui Ordean. 
Marius are și azi diapozitive la greu, fie depozitate „în pod”... 
 
În imagine, mai jos - Toni, inginer de felu-i.
Marius era fierar, ca mine (adică lăcătuș)
Nu încăpeau însă fumuri din partea lui Toni, un tip în banca lui.

.


Văd că ne-a ars de lălăială.
Telecabina ne scutea de vreo cinci ceasuri de urcuș - din care altminteri servisem destule în sezonul cald scurs.
Ca preț al transportului pe cablu, nu era chiar cap de țară.


Ar mai fi de notat că este singura tură în care sînt cu amîndoi bunii mei amici de munte, în general nimerindu-se să merg doar cu unul din ei.



Căzuse ceva zăpadă. Am dat și de ceva gheață, văd notat în Jurnal, pe flancul sudic al Scorușilor, la nivelul Brîului - unde se aflau și țurțuri..



 Apare la vedere dragul Colț al Mălinului.





Începem coborîșul pe dreapta geografică a Văii Mălinului.
În talvegul acesteia, strat prelung de zăpadă veche, și tare.









Aici, intervin diferențe de păreri - între mine și Toni - asupra căii de apropiere spre baza Fisurii Sudice.
Eu prefer o cale ceva mai de sus, fie și necesitînd atenție, în vreme ce el bănuie (ori știa?) o cale ceva mai jos. Așa că pornește cu Marius în aval.
Lui Toni i-ar fi fost drag să ajungă și la zaiafetul lui frate-său.


Fratele Toni coboară el, numai că acolo găsește un horn cam delicat. Îmi cere să-i arunc coarda. Avînd în vedere terenul, sfoara nu izbutea să ajungă în locul lui. Așa că, după vreo trei încercări, m-am înfuriat, îndemnîndu-l să vină cum o putea, dacă tot a avut chef de fronde.

Și-uite așa se frînge trupa, căci Toni nu fu atras de riscurile neasigurate ale hornului ierbos pe care pusese ochii.
S-au mai dus un pic la vale, dar de unde flancul deja devenise inaccesibil. Ca urmare, m-au comunicat că urmează Mălinul în aval, cu urarea de baftă aferentă - mie, cel care nu intenționam să plec așa devreme („pe așa zi, să iei trenul de 13,30 mi s-a părut /autosatisfacere / curată!” - notam atunci).
Ruperea trupei m-a costat și neparticiparea la savurarea unui litru de vin roșu, promis de Marius (probabil din producția proprie, a curții din Militari).

Pînă una-alta, aflîndu-mă la baza Fisurii Sudice, am cules ceva impresii. Care vor ajuta la nimic în viața asta, căci nu am suit vreodată pe acolo. Va merge în schimb Toni, peste 1-2 ani parcă.
Pe cînd ședeam acolo, trece în zonă un amic...
„Am suportat aroganța lui E. Popescu în drum spre Ace prin Mălin-Brîul Mare...”Am avut impresia că acea înclinație e mai nouă la amicul, dar jurnalul (pe care-l studiez abia acum atent) punctează a fi ceva mai veche...
Este drept că nici eu nu-s modestia întruchipată.
De acolo, am hotărît să mă duc spre baza Crestei Mălinului. Se pare (Jurnalul tace) că am coborît fețele de sub Colțul Mălin (rezonabile), abia la drumul următor urmînd talvegul Mălinului, și de unde Toni îmi va arăta hornul pe unde dorise să urce, la 30 septembrie).

Brîul întîlnit aici, aproximativ la nivelul traseului Creasta Mălinului...

Teoretic, poți socoti sub acest nume o muchie care pleacă din poiana Mălinului (dacă nu mai de la vale...). Nu am apucat să o parcurg.
... mi-a plăcut de la prima vedere, sentiment care grota întîlnită aici mi l-a sporit. Bașca respectul pentru utilitatea brîului, pentru accesul relativ facil din Mălin, în condițiile în care la precedente două legături Lespezi - baza Colțului o luasem de-a-nboulea, prin jnepenii care tivesc acel țanc înclinat.
Am ieșit pe muchia care se face curînd, suind apoi vreo 50  metri pe la obîrșia unui vîlcel pendinte de Mălin. Dincolo de acesta, am intrat în bazinul Secii, și implicit mi-au răsărit vizual deasupra capului cele două Hornuri din versantul nordic al Colțului Mălin.

Pe parcurs, întrucît binoclul lui Toni rămăsese la mine, mi-am privit amici din vale, despre care am notat că aveau un mers învingător. Ne lăudăm noi cu înfruntarea dificultăților montane, dar ne pică bine și cînd scăpăm de ele..

Planul îmi era ca, după o masă luată la baza Colțului (unde se unesc cele două spintecături), să urc Ascunsul.
Dar m-am răzgîndit (nu mai țin minte dacă pe burta goală ori plină). și-am zis să dau un ochi primei regrupări din Hornul Central.
Mai fusesem acolo, cu Marius, în august anul precedent, cînd ne-a descurajat lungimea a doua (aveam cu noi și o frînghie de calitate joasă) .




Prima lungime din Hornul Central, fie și singur aflîndu-mă, nu mi-a pus probleme. Ba la capătul porțiunii ei mai înclinate (dar înainte de comoda regrupare), mi-a ars de făcut poza de mai jos.
Notam totuși că oarece timorare nu a lipsit, decurgînd din singurătate.




Apoi, din regrupare:
(n
umeam atunci cele două surplombe din lungimea II guguloaiele centrale.
Plus: Mă uit în sus, pupa-le-aș...”) 




„... mă uit spre Ascuns, brîul se întrerupe și un rapel ar fi ca în Albișoara Strungii, jos...” (Acolo, o încercare de ocol a primei săritori serioase trăda că un rapel de pe fețe, spre talveg, păruse să te arunce exact în mijlocul obstacolului pe care voiai să-l eviți. Ulterior, voi evita pe acolo suficient cînd să cobor în frînghie bine, iar ulterior voi sui direct săritoarea - altminteri frumoasă!)
În foto, Hornul Central - LC II este pitit după o frunte de piatră, apoi frumoasa platformă de aici se îndreaptă pînă în muchia spre vecinul Hon Ascuns.


„Mă plimb va vodă-n lobodă...”
Sesizasem de la tura precedentă că platforma are șanse a se prelungi mult în stînga, dar firava coardă de atunci (plus suficiența că fucăsemd estul pentru ziua aceea) mă oprise din explorare.
De data asta, fie și singur aflîndu-mă (coarda era mai bună, dar vai de asigurarea solitară pe care mi-o puteam confecționa!), eram mai încrezător în mine.
Lăsasem anul precedent un piton aici, dar parcă am avut orbul găinilor, căci nu l-am redescoperit și pace! Așa că am bătut altul, solid.

Uite o poză din anul precedent. Mă aflam exact în locul de unde am tras precedenta imagine.
Pitonul solid de care vorbesc va fi adăpostit de fisura din spatele meu.




Acolo, continuînd pe platforma stîncoasă din stînga, se află oarece mică streașină, de care am notat a o fi depășit în stil balerin.
Apoi, liniștit, dar și marea-marea încîntare a ieșiri în zona Crestei, la jumătatea acesteia, mai exact.

Mai fusesem aici în iulie 1983, cînd ploaia ne-a obligat la retragere (pe creastă, mai exact prin hornul mediat la nord de aceasta), apoi în toamna aceluiași an. Cînd (nu mai țin minte dacă dorind să urmez traiectul echipei de la premiera din 1933, ori pur și simplu pentru că mi se păruse anterior fezabile locurilor) am suit fața de pe flancul nordic...
O poză, a acelei variante pe nord de Creastă (taaaare îmi plac locurile astea, Colțul în general...!!).


Între traversare și platforma din creastă sînt cîțiva metri rezonabili.

Urc pronto și-n timp ce mă-nvîrt fudul observ o mare gașcă jos /în Valea Seacă a Coștilei/. Ca să nu le dau pietre și dornic să urc cu ei ceva, cobor în două rapeluri creasta...” (pe unica variantă știută la vremea aceea, prin nord de muchie).
E grupul cîmpinenilor întîlnit dimineață, în tren. Alături de nea Dinu, pe care îl știam din septembrie 1990 (cînd ne-am nimerit ambii pe Seaca din Caraiman), știut între ei îmi este și Viorel Voinescu, pe care l-am c-noscut tot în Seacă, dar în 1982 - dar suind apoi nu Hornurile, ci Zangur.
E acolo și fiica ultimului, despre care voi nota că nu merge străluce, dar nici nu se va trage de coardă, ca ajutor.



Ei ies inițial la balconul de deasupra Mălinului, apoi decid a sui Ascunsul.
Pe parcursul acestuia, am ceva probleme - la un moment dat al primei lungimi - cu rucsacul, care se atinge de streașina din stînga spintecăturii. Mai fusesem pe acolo ori fără desag, ori cu unul mititel (și trăgînd sfoara după mine, ca un cățel, aflîndu-mă singur în iulie 1982)..
Nea Dinu, chit că număra vreo 50 de ani pe atunci, mergea brici, nu neapărat tentat de fundul Hornului (mă refer la prima lungime din Ascuns).

Andrei Holban îmi spune lunile acestea că tînărul Dinulescu se afla în peretele Gălbenelelor, cănd a căzut Andrei Ghițescu, la 1955.
Eu aflîndu-mă deja în prima regrupare (cea zisă de sub Bolovan), privire spre nea Dinu și spre Viorel. Făcusem echipe de cîte doi.
Nea Dinu avea o cască pe care am găsit-o nostimă, cunoscuții mei și majoritatea celor întîlniți în abrupt folosind cele din construcții, de plastic. A lui era întrucîtva metalică. Alții foloseau de motociclist.





Mai jos, probabil la platforma (alt loc nemaipomenit!) dinspre capătul superior al Hornului Ascuns.



Viorel, ajuns și el la acea platformă. 



Din capătul superior al Ascunsului, vedere spre Dintele dintre Colți, de care separă o creastă destul de aeriană.
Parcă nu am urcat atunci și pe Colț.



Eu, înainte de Dinte. Era acolo un cui plantat de mine, în iulie 1982.



Nu am de ce face un secret că era s-o iau la vale la ultima-mi tură pe acolo, cînd - pentru că anterior (cu două săptămîni înainte, fie și solo) trecusem oarecum simplu, m-am trezit că nu izbutesc a face pasul necesar, ba și mă dezechilibrez ușooor, însă cu șanse maxime de cădere în adîncul Văii Țapului (m-a redresat atunci mîna întinsă de Ana Fotescu, ce a simțit că am probleme. S-ar putea spune că îi datorez viața...).
Ca atare, în drumul de față, am profitat de faptul că nea Dinu trecuse deja, și am solicitat asigurare.


Viorel, la trecerea pe lîngă Dinte.


Nu tocmai fluierînd - recunosc! - am traversat apoi și spre Brîul Mare
Acolo, masă.


De pe malul opus al Văii Țapului, pe brîul Mare, vedere spre creasta separînd de Seacă.


Voi privi explorator și prin Urzică, ceea ce nu va ajuta însă deloc proximei urcări de la baza văii (7 octombrie, același an, cu Marius, cînd vom bîjbîi serios de la nivelul Brîului de Mijloc).
De fapt, acum îmi amintesc că, la Punte, am zărit un mic grup ce răzbise prin talvegul Urzicii. Ha-ha, mi-am zis superior, au ajuns aici abia la ora asta, patru după-amiaza! Slabi!.
Niciodată nu aveam să izbutesc a parcurge acea porțiune, dintre cele două brîuri!




Cîmpinenii nu erau grăbiți, avînd trenuri gîrlă. Așa că am zorit singur spre gară.

Nimeresc un neașteptat tren al BTT (Biroul de Turism pentru Tineret), care staționează în Bușteni o jumătate de oră, plecînd la 19,30.

„În tren /.../ bețiveală de ambe sexe. Stau pe jos într-un compartiment /cu locurile pe scaun ocupate/, numai să scap de ...”Reproduc acestea pentru atmisferă, nu ca reproș moral, peste decenii.

Ce mai era în răstimp prin București?
Păi, dacă tot se găsesc pe același rolfim (cu imaginile de mai sus) cîteva cadre pe acest subiect, notez:
În Piața Iancului se ridică așa-numita Potocoavă, pe locul unui părculeț.



Vizită cu fiul mai mare Dan (avea patru ani) la așa numitul magazin Galeria Modei, de la intersecția Șoselei Pantelimon cu actuala stradă Chișinău.
Bănui că ne aflam acolo pentru a cumpăra cele necesare prelucrării imaginilor reținute pe negativ foto.





Apoi, pe nițică ploaie, în fața blocului din Piața Iancului.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu