miercuri, 7 octombrie 2015

1983, octombrie. Suiș pe Picătura, Caraiman, Bucegi.

Precizare din start, legat de așa notații de mai jos.
Ele nu sînt de cine știe ce importanță alpină și interesant nu or avea decît ineditul. Imperfectul.

În același timp, trecuși de o vîrstă, e posibil să ne păcălim astfel că rezistăm vreunei extincții viitoare.
O mai fi și speranța că lumea ne bagă în seamă de așa întreprinderi (de altădată), eventual ne aplaudă. 

Să-i dăm drumul.
Debut personal în abrupt, 1978.
După vreo trei ani încep a tatona drumuri de așa-zisul grad II. Întîi acestea au fost reprezentate de văi dificile. Apoi, vorba unei clasificări din epocă, m-au atras țancuri și creste.

Pe teren, lucrurile nu au fost chiar simple, unei adevărate patimi pentru acele locuri de abrupt opunîndu-i-se destulă dezordine (în parte, a novicelui), cît și limitări. De pildă, aceea în știința cățărăturii, a materialelor (nu prea existau pe piață, în comunism). Colegii erau și ei cum erau, că un tip mai așezat interior făcea altele în viață, inclusiv pe atunci.

MAI E O CHESTIE.
Stilul meu de scris e aici mai nonșalant, dar e simplă manifestare de mediu sigur. În viață umblu deja mai cu capul aplecat - c-așa e cînd pe de o parte îți taie pragurile de sus din îndrăzneli, pe de alta îți scade (odată cu trecerea anilor) vitalitatea existențială.
Dar îmi revăd notațiile de atunci și aproape mă simt alt om, nicidecum tînărul de atunci. Energic, cam agresiv, neiertător...
Dar îmi place să-l însoțesc prin acele locuri, vîzînd în el un fel de fiu al meu...

Regret că nu scriu mai clasic...
Ce-i drept, din ce-am văzut și eu, rîndurile clasice ale îmbătrîniților (care apucă a-i mai arde de memorii) sînt al naibii de anoste...

Anterior, pe lîngă mai toate albișoarele, izbutisem parcurgere a Hornului Comănescu (recunosc, cu lungimea centrală nțel păcălită..)
Întotdeauna este însă loc de surprize, gradul stăpînit nu te scutește de ele...

Esențiale sînt niște vorbe despre bibiliografia cunoscută, atunci.
Fusese întîi carte Kargel, 1976...
(mai jos, copie - făcută prin 1978-79 - după fila aferentă)


Apoi Dimitriu-Cristea
Ambele, inevitabil mai seci, ceea ce nu e cazul Amintirilor... lui Niculae Baticu, 1981 - devenită biblie a subsemnatului, mulți ani (iar azi măcar mare-mare simpatie).
La vremea cu pricina nu-l cunoscusem însă pe nea Baticu, și implicit nu consultasem Buletinul Alpin, cel interbelic. O voi face peste puține săptămîni (poate motivat de acest drum pe Picătura) și se va simți din plin, în turele-mi viitoare.


Mențiunile ultimei par suficiente, dar o simplă știută nu e totuna cu a te descurca în teren (mai ale sîn cazul împrăștiaților...).

Plecați din București cu tren de 4 a.m., alături de Toni Luțaș și Marius Sevac. Avem două corzi (eu voi dobîndi una serioasă abia la miezul anului următor).
Bucata de teren dintre Valea Seacă și Vîlcelul Spălat o cercetasem cu un alt prilej. Așa că nu-i de mirare a fi înregistrat o oră în cap, de la gară în vîlcel.
Eu folosesc denumirea dată de Nicu Comănescu (pornind de la indicații Radu Țițeica), aceea de Vîlcelul Spălat, în detrimentul înlocuitorului Vîlcel al Picăturii, lansat de Nae Dimitriu.
De acolo am ajuns a sui pe fețele din dreapta. Cu un câțel alături de noi, pe care nu l-am hușuit, iar asta îi va crea probleme animăluțului, în locurile unde panta s-a înclinat.
Am traversat la un moment dat la stînga, în vîlcel, care după un colț spre dreapta ne-a scos în drum o săritoare.
Am încercat s-o urc, dar era gresie udă, așa că am ocolit prin dreapta - întîmplător varianta uzitată. Mai exact, ieșit în muchia de acolo, trecut în vecin, suit pînă la obîrșia lui și revenit în Spălat.

Deși la prima tură într-o zonă nu-ți arde spre explorări, am apucat a bănui interesantă muchia din dreapta vîlcelului (despărțind de Valea Seacă).

Am ajuns spre obîrșia firului urmat, care mai sus devine perete vertical, tăiat de două fisuri (sînt numite inițial Furcile, dar la puțini ani sub acest nume va ajunge.faimoasă o altă zonă din abruptul Bucegilor).

Inevitabil am de făcut niște remarci despre unul din echipieri.
Încercarea noastră părea înlesnită de faptul că el mai parcursese traseul. Mica problemă este că uitase cam toate amănuntele terenului, iar în paralel se mișca foarte încet - spre disperarea-mi.

Am ghicit iute trecerea spre dreapta, în afara vîlcelului.
Pînăa venit al treilea camarad, ceilalți doi am lecturat - la soare - din ghidul montan.

Descrierile existente trimiteau de aici pe Brîul Suspendat. Ne-am canonit nițel pe acesta, pînă în locul unde dispare, la așa-numita Grotă.

Am avut un set de poze luat de mine, alb-negru, iar altul de Marius, color. Cadrul de mai sus e copiat după imagini Marius.
Poate-i de tatonat în continuare vechiul amic, să coborîm din podul casei sale cutia cu vechi diapozitive...

 Aici, inevitabil mi-a fugit gîndul la fotografia din vechime, cu Nicu Comănescu hîrjonindu-se cu Cecile Benkner.
Dacă înțeleg eu bine, apropo de acel set de imagini reprodus în Amintirile unui alpinist, editura a oprit originalele, care apoi au dispărut odată cu ea, deci mai avem, azi doar copiile din Amintiri...
M-am legat în coardă apoi am pornit... Cum colegul uitase, m-am dus cam mult pe fața de acolo, derutat și de un piton aflat mai sus. Nu era o pîine de mîncat pe acolo, așa c-am coborît un pic, moment în care mi-am adus aminte (din lecturi) că se iese la stînga aici.
Așa am făcut. Locul era la cucurigu, peste deschiderea Vîlcelului Spălat, dar prize se găseau. Apoi, am urcat o față nu chiar simplă, dar pasabilă, unde am asigurat la un pomișor. Lucrurile s-au dres apoi, și-am sosit în Hornul cu Zade, unde am regrupat, Locul părea mai puțin fioros decît bănuisem (poate și derutat de ideea că pe aici s-ar întinde coarda) 




Un loc în sine frumușel, acest Horn, dar nu am ajuns a mai păși vreodată pe acolo, chit că pe vîrf voi mai fi suit de vreo șase-șapte ori. Asta pentru că porțiunea cu Brîul Suspendat și traversarea următoare mi s-au părut mai incomode decît varianta identificată peste un an...

Înțeleg - din imagini ale lui Cătălin Popescu - că o avalanșă hivernală aproape a ras (prin 2013) acea față, un motiv în plus pentru a nu merge pe acolo...


Apoi.



Se iese într-o frumoasă poieniță (pe care o voi admira mai mult în alte ture, nu în graba de acum).



Cum eram curios de vedere a împrejurimilor, de unghiul inedit mie asupra lor, am ieșit la stînga/sud într-un loc de unde se vedea Valea Seacă, fie și doar în partea inferioară. Pe acolo, mai exact în zona Săritorii Prelucii, niște confrați.

Apoi, revenit în poieniță, apare niște probleme.
Mai exact, în descrieri se vorbește de o fisură. Cum amicul care mai fusese... (la 1981, să menționez) nu mai ținea minte mare lucru, am zis că de urcat o fi alde fisura ce se face de acolo în sus. 





Nu mi-am pus altă problemă decît a dificultății (ar fi fost de grad III)...
Lipsa de bănuieli asupra justeâței drumului ales mi-a fost favorizată de faptul că grota în care am răzbit avea o fereastră, în partea-i opusă.
Cam îngust rău însă, acel loc, în general...



În descrierea de atunci, tată responsabil afîîndu-mă, am notat: „Nici Dănuț (3 ani, n. ulterioarp) nu ar trece pe aici!!”

„Bă, Toni, sigur e pe aici...? Mie nu-mi pare”.
M-am dat jos, treabnă nu chiar simplă - am găsit greu o fisură pe acolo, în care pitonul ședea prost... În fine, am ajuns lîngă amici.



Parcă numitul T. și-a adus acum aminte a fi necesar să trecem muchiuța dinspre dreapta. Lucrurile nu-mi vor fi părut chiar roz nici în amonte de acolo, dar era totuși o pîine mai serioasă de mîncat...



Acolo am dat de o porțiune verticală. Era un piton pe dreapta (nu l-a scos nimeni în deceniile următoare, pînă azi, altele mai dispărînd de pe acolo...). M-am cîcîit ceva acolo, dintr-un loc unde oricum stăteam prost neavînd cum avansa.
Nu mă aflam la priceperea în cățărătură a contemporanilor, ce să mai spun a urcătorilor de azi, 2015 - care trec prin zone (canion inferior Urzica) unde nici mintea-mi nu admite a fi posibil!

În fine, am răzbit.
De acolo nu au fost probleme, suind pe prize iarboase pînă sub Fereastră, cea pomenită de clasici.  Pentru că eram totuși la cucurigu, nu am urmat varianta exterioară a lui Niculae Baticu (nea Baticu va deveni ulterior...) , ci am trecut prin gaură.

Regrupare.
Cum îmi lăsasem rucsacul jos, s-a canonit cu două bagaje amicul Marius.
În imagini, Toni.





Frumoase locuri.
Nu ne-a luat mult pentru a răzbi, de acolo, pe vîrf.
Al Picăturii.
„E mai mare decît mă așteptam și-mi aduc aminte  de pozele CAR...”, notam.

E vorba probabil de imaginile reproduse în „Călătorie prin vreme”, 1979, de Valentin Borda, dar filieră N. Baticu)




În drumuri de acest gen, ochii permanent pe cea se impun, pentru a nu pierde acceleratul de seară, eventual trenul ultim al zilei.
12.35 .



Peisajul spre Seacă nu m-a dat gata, socotindu-l apropiat ca unghi de cel existent în vecina Strungă a Turnului. Mipa plăcut în schimb vederea Munticelului, leit ca în scrise înaintași: „la 1000 metri sub noi”.
Că veni vorba, m-a dat gata aici prăpăstioșenia flancului dinspre noi al vîrfului Strungii, motiv pentru ca nu m-a atras nici ipotetic vreun suiș cîndva  spre acela. Era doar o iluzie optică, voi descoperi în următorii ani.


Am găsit lesne platforma de unde pornesc rapelurile spre Marele V.  Am socotit atunci util o asigurare la piept a celui care coboară.
Lumea o poseda sistem nevors mai solid, dar atunci și ulterior instinctul mi-a spus că nu poți știi ce te apucă, bîzdîc, avînd un mare hău sub fund. Poți avea teoretic vreo platformă la niște metri dedesubt, dar socoteam o vedere la fel de sălbatică (precum a vecinului vîrf). Nu a fost chiar așa, dar unii ne aflăm mai labili și azi...

Angajarea în verticala întîiului rapel a fost mai atingătoare la lingurică, căci după aceea i-am dat bice, spre platforma din aval.


Griji am avut în schimb la următorul rapel, unde a fost de trecut peste oarece surplombă, apoi coarda se termina la mare țanc (va fi fost una de 40 m fix, plus intrată la apă...).
Surpriza e datorată și acelui autor care nota aici 15 metri de rapel...




Colegii s-au mișcat și ei cum au putut.
Ș-am ajuns în V.



Atmosferă aparte, greu descriptibilă, amestecînd sălbăticie acută cu încîntare de a fi sosit acolo...
Se vede spendid V-ul pe fondul cerului albastru /al înserării, de toamnă, soarele fiind trecut de linia somitală a Caraimanului/...”


Descrierile ne indicau necesitatea de a coborî ceva de acolo, pe fața Văii Albe / respectiv prin talvegul Albișoarei Strungii. Iar apoi de-a lua brîu spre muchia despărțind de Alșbișoara Turnului.
La un 1990, cu Carmen Dumitru, am refăcut varianta asta spre A. Turnuri, dar odată cu suișul - 1985 -  pe Vîrful Strungii am mirosit că mai eficient este de suit din Marele V  vreo 7-8 metri pe flancu-i vestic, apoi de traversat la dreapta, spre un loc de rapel din creastă.


Vederea Albișoarei Strungii, mai mult decît interesantă, de atrăgătoare - chit că se bănuia panta accentuată care te așteaptă în aval.

Nu mai țin minte de ce am avut un fix cu a urca pe Creasta Picăturii apoi, la Prispa Hornurilor. Mai exact, de ce voiam neapărat să notez în caietul de impresii pe care tot eu îl instalasem (cu Toni, în urmă cu o lună, după modelul celui de pe Degetul Roșu).
Îmi propun - pentru economie de timp - să urc doar eu cu Marius.

Ne mișcăm destul de bine apoi (se înțelege că rucsacii rămîn în Șaua de sus a Turnului!), pe fisura din Fața Înaltă.

 

... Și pe brîul la Tunel (ambii amici mai fuseseră pe acolo).


Caietul era pus într-o curie de plastic, adăpostind inițial electrozi de sudură, băgată la rîndu-i într-o fisură de la capătul nordic al Tunelului.
Nici pînă azi nu știu dacă, în vara următoare, cutia a căzut singură ori a zvîrlit-o vreun fan Emilian Cristea (confruntare măricică în epocă, între fanii acestuia și ai lui Baticu). Mie mi s-a părut că o înțepeneam suficient de bine...




Rapel din Tunel, pe Hornul I.
„Pare de III-IV și ochesc /pe parcurs/ un cui...”




La retur pe Fața Înaltă ne ies patru rapeluri (îndeobște-s trei, ori chiar două de 20 m), dar ne mișcăm bine. Idem pe Albișoara Turnului, unde abordăm ceea ce știm, adicp firul vestic / din stînga, cum cobori.
Voi adopta forma ...Turnului peste mai mulți ani, pe ideea că este un singur turn serios, pe acolo.
Pe undeva, la coborît separat rucsacii, Marius are parte de unul în cap. Se mai întîmplă...

Ne iese record bunicel pe valea, 45 minute.
În partea ei inferioară, trecem în hornul paralel, pe stînga. Nu știu de ce am  ales așa, cert este că e varianta optimă, în dauna muchiei intermediare ori a firului principal.

La ora 18.20 sosim în Bușteni.
Pe atunci, deja se trecuse la ora de iarbă, deci aproape întuneric... Mergem la o cofetărie, unde eu unul solicit trei așa numite sucuri, a cîte 250 ml fiecare - bănui. Astea, plus 
o prăjitură constituie cinstea lui Marius.
Pe cont propriu, cumpăr un pachet cu grisine.

Obosit binișor...
În gară, sînt cei de la secția alpină a Constructorului Feroviar, plus nu tip - Rădulescu - alături de care fusesem în iunie anterior pe Vîlcelul Mortului.

Luăm acceleratul. Ne costă 40 lei, împărțit la trei.




8 comentarii:

  1. Salve!
    Ca tu erai legat in centura de piept "tip edelrid" am vazut. Ce nu am vazut, si sunt curios, este in ce erau legati coechipierii tai si, in plus, ce nod foloseati la legarea in coarda? E interesant, cel puttin din punctul meu de vedere, cat de mult s-a impus si rezistat in timp legarea lapiept prin intermediul centurii, cu nod bulin (am impresia ca asta foloseati).
    Liviu Enache

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu n-am bătut capul cu acele.

    Citisem „Alpinism” al lui Kargel, ieșită în 1981.
    Un pic si de la Ion Coman, are o carte cu subiect asemănător.

    De acolo invațasem că un nod opt e mai bun decît o coada-vacii.

    Poate și cu baftă, în turele mele nu a căzut vreun cap de coardă. Nu știu, prin urmare, dacă sistemul era bun ori nu.

    Recunosc a poseda o ceva jenă, la cum ne echipam noi, și ce utilizează azi confrații tineri.

    RăspundețiȘtergere
  3. salut!
    sa stii ca si cei "asezati interior"practica halpinismul.
    ma gandesc ca tu "m-ai dus"pe o alta parte,pe Pica-tura,ca eu n-am ajuns niciodata la grota aia unde va fotografiati cu totii.Mi se pare o complicatenie fara de margini,zona abruptului Caraiman,mai ales cea descrisa de tine.Am mai fost ,dupa ce am ajuns cu tine pe acest pisc,de cateva ori.Dar habar n-am cum se ajunge la grota.In plus,varful Strungii mi se pare inabordabil,privind din varful Picaturii.In trebare:oare crezi ca mai rezista pitoanele de rapel?sau,cat or mai rezista?si mai sunt curios de-o chestie:cetatenii,cei doi,mai merg pe munte,ai mai fost cu ei?

    RăspundețiȘtergere
  4. „,varful Strungii mi se pare inabordabil,privind din varful Picaturii.”

    Din Picătura, da.
    De pe teren, din „V”, nu.

    Da, o exista complicățenie, dar ăsta e terenul. Care vrea, asudă pe-acolo.

    Cele trei pitoane de rapel îmi par a rezista.
    Dacă nu, punem altele, eventual buclă la jnepeni (și verificăm, se înțelege, de vine sfoara...)..

    De unul din amici nu mai știu nimic - bănui că nu merge.
    Celălalt avu un mare necaz fizic și merge pe poteci.

    RăspundețiȘtergere
  5. „ habar n-am cum se ajunge la grota”

    Există descrieri.
    Avînd în vedere particularitățile părții superioare a Vîlcelului Spînzurat, nu am mai fost tentat a merge pe la Grotă. Să mă leg în coardă, să stau cu griji la traversare, să asigur apoi secunzi... Bașca trasul de jnepeni din Brîul Suspendat.
    Nu zic, te tragi un pic și pe Creasta Mică/Trandafir, dar se vede infinit mai altfel în jur...

    RăspundețiȘtergere
  6. Mircea, apropos de lungimea rapelurilor - noi in 2012 am fost cu o coaarda simpla de 60m si am rapelat din varf si pana in strunga de 3 ori (am utilizat toate statiile de rapel). de fiecare data a ramas destul... Sa inteleg ca voi ati dat din 2 rapeluri, legand penultimul cu ultimul si atunci doar ce atingeau capetele solul? Corzile, in timp, datorita procesului de imbatranire, mai "pierd" 2-3 m din lungime. O alta posibilitate este din practica vremii - cand coarda de 40m, noua, avea doar 39 sau 38 m datorita erorilor de masurare (noi ii spunem furt). In cazul asta, 2 m pierduti din start plus inca 2m din imbatranire.. pot duce la surprize neplacute.
    Liviu Enache

    RăspundețiȘtergere
  7. Coarda sosise cu cîteva săptămîni înainte.
    La o măsurare superficială nu păruse nimic suspect, adică departe de 40 metri. Peste ceva timp m-am apucat să o măsor și a ieșit la vreo 35 metri.

    Am făcut cele trei rapeluri clasice - cred că mi-ar o lipsă de obraz pentru acele locuri să fac doar din vreo două...
    Chestia de care-și vorbesc se petrecea la al doilea rapel. Am pățit asta și înainte de a dobîndi coarda zice-se mai scurtă, a mea. Probabil 40 erau la fix (adică 20 distanță). Știu că acolo e ceva distanță de la piton la debutul verticalei.

    RăspundețiȘtergere
  8. N-ati bagat si voi o tigare pe varf... macar asa, pentru amintirea lui Nae, daca nu pentru placerea pura :)
    Liviu

    RăspundețiȘtergere