sâmbătă, 10 octombrie 2015

1984. Alt drum pe vîrful Picătura


Pomeneam în postul precedent despre întîiul meu drum pe vîrful Picătura, din Caraiman.
S-a petrecut la vreme de toamnă.


Anul următor, adică 1984, la finele lunii iunie plănuisem cu Marius Sevac să urcăm Umărul Gălbenelelor, mai exact traseul Coman de acolo. 
Din comoditate, am zis să luăm telecabina...

Tura a avut loc într-o zi de vineri. Izbutisem să capăt o zi liberă printr-o rocadă cu colegul de la serviciu, eu urmînd să-i 'fac' a doua zi.
Am plecat cu trenul de 6 (și 30 sau 45, nu mai știu).

Garnitură nouă-nouță, spre marea noastră încîntare („o beleță!”). Dacă nu mă înșel e vorba de garnitura realizată în Germania comunistă parcă, pe două nivele (anterior exista așa ceva, dar vechi, de linii secundare a la Brașov-Zărnești).

Nu avurăm probleme cu nașul („civilizat”, notam).

În Bușteni, soare, frumos (după cîteva ture ploioase!). Cumpărături la magazinul numit pe atunci „Coștila”, acela din centru și avînd două etaje.
Ghinion ne apare abia cînd observăm coada cît toate zilele de la telecabină. Socotind vreo două-trei ore pierdute acolo, am schimbat ținta zilei, în Picătura.
Într-acolo, am luat-o direct la dreapta/nord, printre blocurile de acolo. Nu mai știu dacă existau pe atunci maghernițele locatarilor dinspre pădure, cu găini și alte viețuitoare. Am luat-o pe direcția pîrtiei Kalinderu. Mare lucru nu fu de urcat, în schimb am găsit mai multe văioage decît ne așteptasem, cu coborîșul-urcușul aferent.
În fine am ieșit la pîrtie (se înțelege că acum era verde, de iarbă).

Pe atunci, neexistînd actuala telegondolă (sau cum îi zice - nu am mers niciodată...), singura problemă de orientare era să nimerești pe malul nordic al pîrtiei locul de unde pornea așa-numita potecă a Văii Seci (sau a Fîntînii, după numele străzii din Bușteni pe unde o iei într-acolo). Dar în timp mi-am fixat reper clar. Lucrurile s-au încurcat - inclusiv pentru că merg mai rar - după apariția telegondolei, la nord de care mai bîjbîi pînă să întîlnesc locuri familiare.

Am ajuns pînă la urmă în Vîlcelul Spălat. În partea de jos mai avea zăpadă. Ocolim o porțiune stîncoasă incomodă, apoi punem de conturnat o săritoare (citesc acum din jurnalul acelei ture. Bănui aici că e vorba de săritoarea care se ocolește prin stînga. Deasupra ei, doar o vreme locurile ne-au fost inedite, căci apoi am ajuns în locul unde - toamna precedentă - venisem de pe fețe în talveg.





Ajunși în Poiana de sub Brîu...



...  am zis să încercăm și o altă variantă.


Deja monografia Bucegii, 1961, indica alte două căi spre vîrf, pe Creasta Mică, respectiv cea Nordică, - ambele încadrînd Vîlcelul Spînzurat.

Nu știu cît a contat în această decizie lectura Buletinului Alpin interbelic, la care a avut acces după ce l-am cunoscut pe nea Baticu, în noiembrie precedent. Acolo se vorbea - în articol Comănescu, parcă cel de dinainte de a se răzbi pe vîrf - de încercări pe muchiile cu pricina. În aceeași revistă, ulterior, se pomenea despre explorări ale echipei ion Trandafir - Petrică Șuțeanu (1935) pe ceea ce-a fost numită în monografie Creasta mică.
Nu mai țin minte dacă Nae Dimitriu N. Baticu scriu în Buletin, la 1937, de aste muchii, drept variante de suiș la vîrful Picătura.
Țintă avurăm - eu cu Marius - Creasta Mică.
Nu știam exact unde e, căci nu mai fusese dincolo (adică la nord) de Poiana de sub Brîu. în toamnă urmînd ruta Comănescu, cea de la Grotă...

Pur informativ, pînă la Grotă a suit întîi Radu Țițeica, prin 1929, descurajat de ruptura ce urmează de acolo.
... Ni s-a părut nouă că muchia e nu departe de Poiană, așa c-am apucat a sui spre ceea ce părea o creastă, deasupra. După depășirea unui pasaj vertical, unde niște jnepeni au fost de folos (cu oboseală cruntă însă), am mirosit însă a nu fi pe acolo drumul.
Ca atare, am coborît cu coarda (aveam una normală, produsă la Oradea, pe care o procurase Toni Luțaș), manevră în care notam la vremea aceea că Marius și-a dat a doua oară în cursul acelei ture mîna la polizor. Se mai întîmplă...

Nu se poate traversa domol exact la nivelul Poienii de sub Brîu, dar ceva mai jos e un hățaș comod. Am ajuns la el și de-acolo am ținut-o spre nord. Inițial mergi acolo prin ultimii copaci ai pădurii, mai sus flancul mărindu-și mult inclinația. 




După o vreme, se iese în pîlnia unui scoc, unde domnește vegetație mai pitică. Nici pe acolo nu mergi fluierînd, trebuind să te mai tragi de una sau alta, ivite în cale.


Am ieșit într-o șa mică dar frumoasă, dincolo de care se face bazinul Vîlcelului Spînzurat. Jnepenul domnește aici, zic parafrazîndu-l pe Nestor Urechia.
Locul are o priveliște largă, ochii fiind cuceriți mai mult decît orice de perspectiva vîrfului Picătura.


Uite o poză, fie și luată cu alt prilej (26 aprilie următor):



Muchia de mers ne era mai mult decît clară, singura problemă fiind porțiunea cam prea înclinată de deasupra strungii. Am putut improviza însă ceva... Nițel mai sus, din drumul pe unde venisem, am putut sui cîțiva metri, grație spațiului dintre un copac și stînca locului. După acel avans, am putut trece pe muchia propriu-zisă.
Deja legat în coardă, am abordat o porțiune stîncoasă nu prea darnică în prize, dar oricum mai rezonabilă decît ce-i fusese dedesubt, spre șa.

Locul delicat nu a ținut prea mult, ieșind la teren mai ușor. Mai exact o muchie cu iarbă și jnepeni. Tare plăcut să mergi pe acolo! 






Am și avansat relativ iute. Pe malul opus al vîlcelului, am dat ochi fugari spre Creasta Nordică. Nu ne-am putut face o părere despre dificultatea ei, chit că primul ochi se speria de ce vedea. Probabil era impresionat și de peretele pe care îl lăsa spre noi.
Că veni vorba, dacă noi aveam spre vîlcel o verticală cît de cît redusă (dar suficient ruptului de gît...), spre est se lăsa cu hău mare, ce nu părea să se isprăvească pînă în pădurea de la poalele Caraimanului..

Am ajuns spre capătul muchiei. E acolo o porțiune subțire, aeriană la greu.
Marius a preferat să o ocolească trecînd în vîlcel. Eu am venit direct, atunci. (peste ani, îl voi imita pe amic...)


(Foto 1985. Angajat în porțiunea expusă, prietenul Vlad Seabru. Traversarea ocolitoare este imediat mai jos, pe unde se vede un pic de zăpadă)



Locul unde ne aflam are un șarm aparte. Vîlcelul dispare pe nesimțite...



... la fel muchia pe unde am urcat, linia lor anterioară fiind preluată aici de un mic jgheab, ce urcă spre vîrf. Adîncitura e utilă ascensiunii, dar e și desime de zade pe acolo, așa că ieși nițel șifonat - cam după o lungime de coardă (vorba vine, căci nu întinzi sfoara).

Ieșim la poienița de sub vîrf. Nu mai avem de ce bîjbîi de această dată, merg chitit la Fisură. Care îmi va părea și acum destul de grea...



Întinzîndu-mă la povești...Peste vreo trei ani, prin intermediul lui nea Baticu, aveam să-l cunosc pe un cogener al acestuia, sinăianul Florin Ștefănescu.
 Vreme de mai mulți ani, mi-a fost o plăcere să-i ascult amintirile, depănate în locuința acestuia din Sinaia, nu departe de gară.
Între altele mi-a povestit peripețiile ascensiunii sale pe Picătura. Cineva îi spusese de existența unei prize „ca un ou”, la locul delicat din fisură. Nici gînd a da de ea, acolo... Ca urmare, l-a luat nițel mașină de cusut, apoi a căzut, oprit fiind de coleg (și de coardă!) grație pitonului care probabil există și azi, pe dreapta cum, sui.A perseverat după cîteva minute și a trecut.
La 1984, am ieșit iute pe vîrf ...
Marius a cărat iar doi rucsaci, ca secund... Peste ani, pentru a nu mai solicita excesiv pe nimeni, mă voi opri mediat deasupra pasajului vertical, trăgînd rucsacii de acolo. După operație, fiecare și l-a luat pe-al său în cîrcă, inclusiv capul de coardă.
... De data asta soare. Unul de solstițiu estival!

Vîrful Strungii ne-a părut inițial șui acum fioros, pentru a descoperi apoi niște capre care l-au urcat, pe fața dinspre noi, privitorii! Și ca în bancurile cu îndrăgostiți tineri nemaiîntorși de pe munte, au coborît pe partea celaltă.
De fapt, fioroșenia acelui flanc fusese deja atenuată, prin observații de la refugiul Coștila, în aprilie același an. cînd își trăda un aparent unghi de 45 grade...

Neavînd niciunul ceas, Marius îl află după umbra soarelui. Era cam 3 pm.
„Soarele e așa os, că nu arde de cărat, începînd să gîndim la un întors cu trenul de noapte....”

Cum a face plnuri e treabă foarte simplă, anterior meditasem la o trecere în Seacă (probabil de Brîul Turnului...), iar de acolo suiș pe traseul Dimtriu din Țancul Uriașului. Cheful de așa ceva dispăruse însă. Dar de o mică năzbîtie tot ne-a ars, în sensul de a nu coborî prin locurile știute ale Albișoarei Turnului, ci prin mai fioroasă surioară a acesteia, a Strungii.

După inevitabilul nod în gît de la primul rapel, restul e mai liniștit, sosind în timp rezonabil în Marele V (notam că, spre deosebire de Ion Coman, pe mine Picătura m-a primit doar cu soare, și nu cu ploaie, ca pe înaintaș).
Din această parte a drumului nu mai am poze. A tras doar Marius, color, dar pînă în acest moment (2015) nici lu le-am văzut, ce să mai am vreo copie... Sper să-l înduplec a coborî lada cu diapozitive din pod...

Încercasem să urc Albișoara Strungi în iulie precedent, dar udătura primei săritori, coroborat cu aspectul destul de urît al locului ne-a făcut să dăm înapoi.
Ca atare, și dornic a străbate locurile, am decis de-o coborîre pe acolo...

Pe lîngă altele, aparte este la valea asta cum pleacă ea foarte domol. Amicală, înierbată, eventual soare. Apoi se ivește un prag, o săritorică, un obstacol mai mare apoi, și uite-așa te duce la mare strîmtoare de pereți, cu rupturi înlănțuite...
Se-asemănă, de fapt, cu Vîlcelul Spînzurat,. vecinul dinspre est, atîta doar că acela jos nu duce în pereți, și la o... luminată spălătură verticală, de nici 80 de metri!

Începem după o vreme rapelurile. Pe undeva, în treimea superioară, ni se blochează coarda. Dă-i și suie, să vezi ce a pățit...
Parcă acolo uit centura mea de rapel...
Acum-mi aduc aminte că paț asta și peste un an, la o coborîre solitară a Albișoarei Hornurilor, care jos are o săritoare descoperită.
... și îi voi realiza lipsa abia la următoarea ruptură, care se întîmplă să nu fie chiar aproape.  Așa că m-am întors s-o recuperez...

Ca amănunte asupra văii, notam că la un moment dat despre firul cade peste o spălătură, nu chiar mică. Din fericire, taman acolo ia naștere pe dreapta, cum cobori un fir...
E genul de ștafetă pe care l-am remarcat și în alte locuri din abrupt, uneori firul superior unindu-se cu nou ivitul, alteori trecînd la vecini (caz Valea Poienii-Moraru ori Albișoara Răsucită)
Juniorul apărut aici are însă imediat mai jos o săritorică. Unde folosești coarda.

Cum ziceam, prin apropiere e  confluența cu Vechiul fir.

În această tură, nu am reținut prea bine numărul de săritori. Poate e normal ca atenția să-mi fi stat la altele, mai exact la eventualitatea ca vreun obstacol să nu fie prea înalt pentru coarda noastră. Oricum, un ceva interior mă făcea să privesc timorat la apropierea văgăunii ce ne respinsese cîndva, pe mine și pe Toni...
Ulterior aveam să încep a nota atent particularități ale terenului. Asemenea scrise mi-au prins tare bine la alcătuirea unui articol asupra versantului Albișoarelor și nu numai.

Ultima idee - pe scena unde necunoscutul face și nimica să miște... - era sprijinită de ce citisem la Nicu Comănescu, în Buletinul interbelic... Acesta, grijat și el de săritoarea mare de la baza văii, a preferat să iasă pe un scoc dinspre Albișoara Turnului...

Nu am făcut ca el.
Cu emoții, dar și încîntare de a putea străbate așa prăpăstioase locuri, observ pereții tot mai apropiați, bănuind că ivirea Săritorii Mari este iminentă.
Avea să ne ia totuși pe neașteptate.
Pusesem apel la o săritoare să-i zicem comună, sub care am descoperit brusc ruptura cea mare. Departe de a fi timorat, mi-am zis să încerc a o străbate în același rapel, adică din pitonul săritorii precedente!
Și a mers, socotind astfel că c-alde killereasa nu-i deloc pe cît de înaltă mă așteptase...

Am dat nițel ochi și la particularitățile săritorii, rețînînd însă doar două pitoanașe îndoite de pe parcurs - pe care nu cred că că le-a scos careva de la ultima-mi trecere pe acolo (2003)...

A venit și Marius finalmente.
Notam la momentul acela că am făcut o poză, cu autodeclanșatorul, solicitînd expunere de jumătate de secundă, și la care am mișcat amîndoi...
Deja, de aici sînt pe teren familiar. Ba mă străbate și-un aer superior, de străbătător al văii celei dificile, chit că treaba asta se făcuse în coborîre...
.
La Verdeață, nu ne astîmpărăm setea ca lumea, din cauza temperaturii joase a apei (bănui că era zăpadă imediat mai sus...). Vom bea pe săturate la izvorul din pădure.
Plus două beri la Căminul Alpin. Plăcerea ultimă e sporită de faptul că „acum nu mă mai simt ud, ca la ultima tură...”

Am pierdut ultimul tren de zi, iar vreun așa-numit tren special (cu excursioniști) nu apare ca altădată. căci azi e vineri...
Urcăm într-un tren de Ploiești, unde părerile sînt împărțite. Marius zice să ne facem că plouă, la trecerea nașului, poate de iese de un blat negru. Poate mai cinstit, poate mai fricos, nu-s de acord.
De la Ploiești, prindem în gara sudică acceleratul întîrziat de Suceava. Îi dăm lui nașul 13 lei, care e indignat de sumă!
Am vrea să dormim,în astă cruce a nopții (iar eu fiind a doua zi schlmbul I), dar nu se poate: „pute îngrozitor în compartiment”.

Altă notație:
”26.07. Pentru a nu știu cîta oară anu' ăsta, joi se anunță înrăutățirea vremii!! Cum dracu' de se brodește doar așa?”


PS

Vorbeam de peripeții Florin Ștefănescu, pe la 1936.
La un rapel de pe vîrf, le cade coarda pe platforma unde ajunsese un echipier (Gheorghiță Ioanițescu), celălalt fiind încă sus! Dă-i și leagă orice sforicele disponibile (inclusiv șiretul indispensabililor masculini), pentru a  readuce coarda sus.
În Albișoara Strungii, îi ia noaptea. Junele Florn fiind în pantaloni scurți. Cer senin, fie și de vară, dar receee („Uiuiii!...” - era exclamația lui F.S., legat de acel frig răbdat toată noaptea).
A doua zi, temători și ei de săritoarea de jos (luaseră probabil ad literam articolul lui Comănescu, cu ieșire spre albișoara vecină), trec și ei spre Albișoara Turnului.

Cum lipsiseră de-acasă, se dăduse alarma, între salvatori fiind Filică Pascu. Acesta a zărit urma foarte mare - și proaspătă - a încălțărilor lui Ioanițescu într-o porțiune cu nisip de la baza albișoarei și a concluzionat că ieșiseră...













11 comentarii:

  1. Nr rapeluri - 12. Cele 2 pitoane (daca alea or fi) la septembrie 2012 erau acolo... La momentul actual, aceasta albisoara este echipata destul de bine pt retragere. Retragere ce comporta o succesiune de rapeluri, iar cu o coarda de 60m poti rapela din statie in statie fara probleme. Nu cred ca e prea ferice pe vreme uda - aspectul de conducta sparta al vaii imi intareste acest sentiment. Ambientul... sever, de fata nordica :)
    In alta ordine de idei, pana la urma care e spilul cu Creasta Nordica? Ai reusit pana acum sa o deslusesti? Daca da, ar fi interesante niste detalii si impresii. Nu am reusit niciodata sa identific pe unde se intra in ea.
    Si inca ceva, daca ai (si banui ca da) baga ceva detalii despre Tancul Uriasului. Desi are doua trasee pe el si arata apetisant, a cazut in uitare de o gramada de timp. Cred ca ar merita o resuscitare.
    Liviu

    RăspundețiȘtergere
  2. E frumos că mă luminezi, în ale ce e Albișoara strungii și ce vrea de la viață...

    În Creasta Nordică nu am intrat.
    Am apucat să văd însă două chestii.
    Intrarea îmi pare mai jos nițel de brîul pomenit în textul meu, și care leagă parte Spălatul de Spînzurat,
    În același timp, la un moment dat - din acel jgheab cu zade care leagă Spînzuratul cu luminișul de sub vîrf - am dat la dreapta, ieșind în muchie. Taman deasupra, acolo, e un nas / surplombă care mă depășea ca putirințe alpine.

    Păi cred că am dat detalii despre traseul Dimitriu din Țanc.
    În paralel, astă toamnă a suit Frontalul de acolo echipa Cristi Cuțurescu - Laurențiu Pavel.
    Poze nemaipomenite!

    https://picasaweb.google.com/106949391827498181835/11Octombrie2014TanculUriasuluiBucegi

    RăspundețiȘtergere
  3. Tot eu.
    Pînă la acel Nas, Nordica îmi pare - de la distanță! - onorabilă.

    Am tatonat în același timp, ca tot privitorul dinspre poteca Bușteni-Verdeață, muchiile inferioare ale Spălatului.
    Cea din dreapta - deci avalul Nordicei pomenite în monografie - îmi pare interesantă.
    Bineînțeles că de explorat pe teren de alții, io fiind cam moșneag pentru așa ceva.

    RăspundețiȘtergere
  4. Pai n-am auzit pe nimeni sa se fi bagat pe creasta nordica.ar fi tentant de explorat,dar ccu cine,hm? tancul uriasului a fost resuscitat de Cuturescu and Pavel,iar fotografiile chiar spun totul,mai degraba ca orice descriere.Mi-ai adus aminte de putoarea din trenul de Suceava.pe 30 martie 2015 am venit cu janghina aia de tren,urcand din Ploiesti Sud.sinistru:putea ca dracu,oamenii aruncau hartiile de la produse,pe jos,iar covorul negru de coji de seminte i se spargea sub talpa bocancului.This is Romania!

    RăspundețiȘtergere
  5. „Pai n-am auzit pe nimeni sa se fi bagat pe creasta nordica.”

    Nu știu dacă multă lume a sesizat mențiunea la subsol pagină, din monografie Dimtriu-Cristea (plus punctulețe pe schița zonei), despre cele două variante la ruta Comănescu spre Picătura.

    Dacă aceea pe muchia din dreapta (cum sui) a Vîlcelului Spînzurat e cît de cît știută, asta s-o datora faptului că s-a vorbit de ea în revista „Munții Carpați”, la un 1998 parcă.
    Și a căpătat întîmplător numele unuia din vechime, chestie care prinde la suflet.

    RăspundețiȘtergere
  6. „tancul uriasului a fost resuscitat de Cuturescu and Pavel,iar fotografiile chiar spun totul,mai degraba ca orice descriere.”

    Cristi și Laur mai degrabă ar fi vrut să-l suscite pe traseul Dimitriu, dar s-a întîmplat a bănui drumul pe Frontal.

    RăspundețiȘtergere
  7. „This is Romania!”

    Bănui c-așa zice (adaptat locului, se înțelege...) și vreun uzbec, cu gîndul la civilizația Moscovei ori a Tallinului cunoscut în epoca sovietică...

    RăspundețiȘtergere
  8. Te luminez pe naiba... tu esti "tatucul" abruptului :)) Eu iti multumec pt informatii ref la Tancul Uriasului.
    Liviu

    RăspundețiȘtergere
  9. Manuta dreapta a lui Florin arata spre ceva sau s-a ridicat pt salutul roman?! :))
    Liviu Enache

    RăspundețiȘtergere
  10. Nu, se ținea de stîlpul terasei de la Casa Peștera.

    RăspundețiȘtergere
  11. Giovinezza, giovinezza,
    Primavera di bellezza...

    Liviu

    RăspundețiȘtergere