luni, 28 decembrie 2015

ISTORIE. ÎNTÎMPLĂTOR TRĂITĂ. . 22 decembrie 1989.


22 DECEMBRIE 1989.
Văzut de acum.

Știți vorba unui chinez mărunțel...:
„Să te ferească Domnul a trăi vremuri interesante!..”
Este drept că te duce apa, spre miezul acelor vremuri, dacă tot ai nimerit prin preajmă...

E greu a descrie starea personală din noaptea anterioară, cînd se auziseră împușcăturile dinspre centrul Bucureștiului (eu locuind atunci la Piața Iancului).

Dimineața, la un 8 (ora), 'ață' fui spre spre locurile bănuitei confruntări. Se și comunicase - reaud acum, într-un documentar, fragmente din informațiile transmise de la „Europa Liberă” despre morți.
Sentimentul de bază îmi era: „dă-o d... de treabă” Așa nu mai poate merge!”.

Afară am văzut că nu eram singurul cu așa idei.

Inițial, ne-am deplasat cu capul cam jos, și pe trotuare. Nu alcătuiam un grup. La intersecția actualului Carol (pe atunci Republicii) cu Moșilor, pe acesta din urmă venea un grup mare. Și chitit pe Ceaușescu.

Să fiu iertat, dar nu mai știu ce scandau...

Nu prea-ți arde atunci a reține, toată ființa fiindu-ți doar pe senzori. În a-i asculta, nu și înregistra.

Eram mulți, dar sentimentul se afla destul de apăsător. Mergeam indiscutabil spre un loc sinistru, unde căzuseră oameni, iar în același timp era foarte posibil să dăm ochi cu cei care uciseseră...
La vremea aceea nu știam nimic, cum ar putea să arate lucrurile, în Centru... Dar te ducea apa. Într-un șuvoi mare și tensionat.

La Piața Rosetti, mai țin mint doar că a fost bruscat un cetățean ce fotografia. Nu știu ce hram purta: de-al autorităților ori simplu cetățean... Eu unul am evitat să iau de acasă aparatul foto. Cum la plecare anticipasem a merge doar să casc ochii (nu mă așteptam la așa coagulare, cum întîlnisem în drum). Or, una era să treci pe-acolo, alta să faci poze - de-a dreptul crimă în situațiile delicate, în vremea comunistă.
În fața Ministerului Agriculturii ne aștepta un cordon de militari. Cu armele îndreptate spre noi.

Nu-i un sentiment plăcut, chit că nu s-a ajuns la a provoca soldații. La un moment au tras în aer (de vreo două ori, finalmente?). Ești însă atît de băgat în priză, încît nu s-a pus problema fricii. N-a făcut nimeni un pas înapoi.
Întreaga față-n-față a cuprins îngenuncheri, ”Tatăl nostru”, „Deșteaptă-te romăne”, „Și voi sînteți români”. Mi-i bine întipărit în minte cîte un soldat care izbucnise în lacrim, dar și 'majurul' care se plimba fioros printre cătane.
De partea noastră, am admirat o femeie curajoasă, cît și calmă. Vreo 40 ani, destul de plină și emanînd destupare a minții. Parcă mai fură unul-doi inși la noi, cu invitații spre militari, de a trage în pieptul pe care și-l descheiaseră de haine...

Mă credeți sau ba, mi-a plăcut să stau în primul rînd. Pericolul rămînea măricel, dar instinctul n-a dat oridin de fugă ori măcar de repliere.

La un moment dat, cordonul (care avea în spate TAB-uri) s-a dat la o parte.

Sentimentul mării de oameni ocupănd Piața Universității fu aparte, dar mai puțin de-reținut decît precedenta fază.
Parcă aici ne-a arătat cineva urme de sînge, în dreptul clădirii Universității.
Acolo, ne-am unit cu 'fluvii' umane asemănătoare, venite dinspre sud, respectiv vest.

.Alt cordon la gura străzii Cîmpineanu de azi. Șuvoiul, oprit pe acolo, a curs spre strada Dem Dobrescu de acum. Alte parlamentări. Aici, parcă în față erau două TAB-uri - m-a urmărit ceva timp figura unuia dintre conducătorii acestora.
Mai puțină tensiune însă ca la precedentul baraj - poate și datorită 'antrenamentului' căpătat.

Și aceștia s-au dat la un moment dat în lături, retrăgîndu-se încolonat (militarii...) spre zona din spatele Comitetului Central.
Cît am trecut pe strada Onești - de-atunci - parcă nu se pătrunsese în C.C.
Nici nu părea cineva interesat de asta, dintre inșii din jurul meu. Mai important va fi fost dobîndrea libertății, aceea de a merge unde vrei.

Sentimentele au fost tot timpul vehemente, dar în vreo reamintire a lor trebuie să fii atent a nu interfera cu ce ai aflat în anii următori....

.DE PRECIZAT LA FINALUL ăste fugare rememorări că nu am avut - atunci - speranțe care să fie dezamăgite apoi (minus ziua de 29 ianuarie 1990, dar am ingurgitat dezampăgirea).
Era deja imens că scăpam de nebunia comunistă - la care nu visase nimeni în anii anterori.

NU REGRET că am apucat vremurile comuniste.
Una, pentru că erau totuși dinspre.finalul Nebuniei.
Apoi, pentru am azi termen de comparație.

E infinit mai bine, acum...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu