joi, 29 ianuarie 2015

FASCINAȚIA MUNTELUI, trecută în cuvinte.

CRED CĂ MĂ AFLU un mare adorator al muntelui.
Dacă în acel domeniu stau bine, mai prost mă aflu cu putința de a trece acea încîntare în cuvinte.
.
Aici, frustrarea-mi este sporită de faptul că alții se găsesc foarte dezinvolți pe acel domeniu, al descrierii înălțimilor, respectiv al sentimentelor ce-i animă pe înălțimi.
.
La mine, ioc!
.
Ce-i drept, după un timp, arunc zăbranicul... Și purced a ține capul sus.
.
Încîntarea cu pricina ține de inconștient.
Iar ieșitele de acolo, spre seninul fratelui vitreg (conștientul), au îndeobște alcătuiri față de care un copil nou născut - cu zoaiele aferente, adică - poate părea monument de ordine și de curățenie...
.
În schimb, probabil cu motiv întemeiat, de la Adam încoace se tot mimează că putem comunica despre lucruri aparținînd adîncului. Demersul este onorabil, chit că ține uneori de car înaintea boilor. Spui de pildă că muntele e catedrală, chit că lucrurile șed de fapt invers. Catedrala e ca un munte.
Mai exact am făurit din cuvînt ori mistrie ceva care s-aducă nițel cu Muntele, ori ale măreții din preajmă.










miercuri, 28 ianuarie 2015

UMAN . De prin adîncuri.

.
MĂ CHERCHELESC acum vreo două zile și comit două nasoale.
.
Ce-o fi aia nasoale?
Ia să precizăm.
E vorba de gesturi în contradicție cu regulile sociale.
.
Care reguli sociale pot fi:
- în funcție de duritatea profesorului (din eleganță nu spun părintelui...) pe care l-ai avut cîndva.
- în funcție de inteligența matale, de a vedea dacă ele nu-s nițel exagerate ori aiurea, situație în care galopezi cam degeaba speriat...
.
BON.
Deci două așa-zise Nu se face!.
Aș minți să spun că nu mi-i și-acum un pic de jenă - mai ales că una dintre ele s-a soldat cu un material postat aici. Dar pe care l-am scos după vreo patru, cînd aburii cu pricina s-au risipit întrucîtva...
Am avut totodată bunul simț să opresc acel text, la arhivă eu... Să văd și eu, ceva mai încolo, dacă era vreun cap de țară, ori pur și simplu paznicul interior mă freca crunt, cam cu nema argumente. Doar așa, pentru că prindea bine sadismului său.

A DOUA ZI, umblat-am cocoșat de vinovăție. Că ce-am putut pentru ca să comit!
Mai spre seară au început să mi se aprindă lămpi.


PÎNĂ UNA-ALTA, acele gesturi se bazează pe ceva din interiorul meu.
Și oricît se strădui Scripturi și altele să ne asigure că poate sălășui acolo ditai Ghiavolul, încerc să privesc altfel lucrurile.
Oricît de ticăloase și păcătoase ar fi vreunele din mine - compartimente ori gesturi ale acestora - ele sînt parte din mine. Și las liniștit pe alții să și le ardă cu fierul roșu.
.
După faza asta, privit-am un pic mai destins la cele două făr'delegi.
Mă iertați dacă nu dau pe moment detalii (mă jenez un pic...).
Dar.
Una părea să fie gest al unei măricele răni interioare.
Cam tot așa a doua, chit că aici lucrurile sînt un pic mai clare. Adică țin de iritarea măricică cum că nu-s băgat în seamă - e vorba de societate -, că nu-s apreciat.
.
Îndeobște, de așa pretenție se rîde prin jur cu mult spor.
Atîta doar că acele glande, fibre există în noi. Pe lîngă asta, nu am optat noi pentru ele, la naștere, ca la achiziția unei mașini unde mai vrei cutare sau cutare îmbunătățire.
Prin urmare, cred c-o să afirm de-acu înainte, în măsura cuviincioasă, cum c vreau să fiu băgat în seamă...



.
Poate că-astea înșiruite aici vi se pare - la acest stadiu - complicate (iar în paralel mărturisesc a nu fi băut dram, chit că, în sevrajul ce mă aflu, îmi tremură deștele pe tastatură!). Poate însă că ele-s de zis. Iar unora, asemenea confidențe e posibil să le facă mintea a merge mai deștept...
.
Deci.
Puterea de a afirma că vrei să fii băgat în seamă. La nivel social.
.
Eee..
De aici intervine un ceva.
Afirmația cu pricina nu-i deloc obligatoriu să vizeze exteriorul, societatea, pe domniile voastre care cetiți astea.
E DE AJUNS SĂ ȚI LE SPUI ȚIE.
.
O să spuneți c-am înnebunit la cap.
Mai exact c-am luat-o rana și-mai-mult.
Numai că gestul-spre-interior de care are o însușire mică: scoate din inconștient acea nevoie, acea doriță de a cere.
Or așa ceva, chit că nu scrie prin tabloide iar la groapă ajungem oricum, are o mare importanță. Chit că resorturile de pe acolo nu au treabă cu logica.
PUR TE SIMPLU TE SIMȚI MAI LINIȘTIT, ba nici nu mai ai nevoie să țipi urbi et orbi, cum ar spune papa de la Roma.

Deci așa cu ultima mea drojdiereală.
(de fapt, fu bere. la amicul Victor Ghencea - cu carele șezut-am în același bloc peste 50 de ani, iar în numeroase rînduri ne-am mîncat ficații.)
.
PS
Pas de poate pune o poză a subsemnatului aici, ca ilustrație.
Asta e, dacă așa funcționează psihicul omului.
La scris, mă aflu destins, glumeț, în vreme ce-n poze mi-s vizibile multe și la antipodul veseliei pomenite.
Explicația e simplă. Cînd scrii aici, pe Fb de pildă, o faci doar cînd ai condiții pe favorabile.. Mai exact izbutești să ieși dintre problemele mai mult ori mai puțin angoasante ale vieții.
Cînd îți faci o poză, nu mai ține. Apari ca ăla real (ori măcar majoritar, structural), pentru că ideea privitului, fie și prin obiectiv, deja te aduce mult cu picioarele pe pămîntul realității.
Ce să mai zic de situație, bănuiesc a fi frecventă, în care obiectivul/ochiul e al unui părinte.

FINEȚURI LINGVISTICE. Despre proști și prostie.


FINEȚURI LINGVISTICE.
Aștern un text.
La un moment dat, pentru a trece ideea cutare în cuvinte, cel mai potrivit mi se pare cuvîntul „prostie”.
.
Îi dau drumul.
Apare curînd o reacție, un comentariu.
Și-mi aduc aminte că lumea vede altfel decît mine ideea de prost, de prostie.
.
Eu prin acea vorbă înțeleg un seamăn care s-a întîmplat a judeca mai dificil, iar în paralel de a avea mai puțin mobilată mintea (cu achiziții sosite îndeobște pe calea instruirii).
Sau, un om care se descurcă mai greu cu elementele poposite - la un moment dat - pe talgerul minții sale.
.
Nici nu știu dacă vreodată am să categorisesc pe cineva drept prost, în sensul în care marea majoritate vehiculează termenul..
.
Nu știu dacă atitudinea mea ține de moralitate, cît de nițică inteligență.
Uite cum.
Cînd unul spune despre celălalt că-i prost, acuza conține multă umoare (analizabilă, ca sursă..), nu și criterii concrete în baza căruia să decodez realitatea, respectiv mesajul în sine al emitentului.
.
A intra în jocul Cutare e prost!, înseamnă a mă băga singur în ceață.

MUNTE. Istorie. Sorin Tulea (1915-2005), apud Dan Cassasovici

MUNTE și nu numai


O chestie foarte interesantă cu care ne-a dotat natura este aceea de a crede că lumea a început cu noi (pentru că sîntem cum sîntem, nu gîndim și asupra completării: că se va sfîrși cu noi...).
Ca urmare, dacă-ți dau ochii peste o poză de acum opt decenii, pomenita umană specie ne face să privim așa imagine cu un pic de milă, cu destulă curiozitate tip vintage, dar și cu multă superioritate.
Nu ne dă prin cap, la așa prilejuri, că niște bipezi, la un 2095, vor privi exact cu ochii noștri de azi, la ochii și vestimentația noastră. cedi din debutul mileniilor.
Cîte unul-doi vor medita că junii cei frumoși de-acolosînt de multișor oale și ulcele.
.
Ziceți că vă stric cheful...?
Las că vă antrenez pentru chestiile diurne, care vi se vor părea brusc ingurgitabile!


Se întîmplă să fi fost contactat acum vreo trei zile de dl Dan Cassasovici, fiu al unui inginer și montaniard român interbelic, iar totodată nepot al unui industriaș de succes, din prima parte a secolului 20.
Am schimbat opinii despre una sau alta, spre mine circulînd două lucruri valoroase: o imagine, și un text.





.
În poză, apare Sorin Tulea, cel în jurul căruia altminteri s-a învîrtit mare parte din vorovirea noastră.
.
Textul (pentru care dl Cassasovici a fost de acord să fie publicat):
.
.
”Sorin a fost cel mai bun prieten al tatei, prietenie care s-a consolidat odata cu trecerea anilor. Încercarile la care i-a supus destinul au fost liantul care i-a apropiat . În afara prieteniei începute înca din clasele primare, s-au apreciat pentru felul în care au rezistat acestot încercari , pentru felul în care si-au pastrat o verticalitate de invidiat.

Pentru mine a fost cineva deosebit de « pozitiv », adica un munte  de  optimism de curaj cu un moral de fier. Nici nu ar fi putut altfel sa îndure tot ce i-a fost scris timp de 90 de ani cât a trait.
Viata lui Sorin a început frumos . Familia lui era ferita de nevoi materiale , a facut un liceu bun, Gh Lazar , unde chiar începând din clasele primare a fost coleg cu tata, coleg de banca chiar.

Iata ce scria tata despre el : »Sorin se trage dintr-o veche familie de aromâni , cu ramificatii în Italia , venita în tara pe vremea lui Niculae Mavrocordat ca doctor oftalmolog.
Cu Sorin Tulea am stat în aceiasi banca din clasele primare pâna la terminarea liceului . Colaboram strâns la tezele de Matematica si Fizica. Sorin copia dupa mine la Istorie , dar amândoi capotam la Latina si Greaca , unde celebrul Jujica ne facea zile fripte ; «  Ia spune-mi mia bitas plus-quam-perfectul verbului sum , fui , esse, « . Cu Sorin am facut nenumarate drumuri de munte , ne-am înteles todeauna foarte bine ; el mai pragmatic , eu cu capul în nori . Dupa ce în Rusia a fost comandant de bombardier si de escadrila , doborât de vânatoarea ruseasca , ranit de planurile avionului, aproape omorât în bataie de tarani, dupa 2 ani de spital si 17 operatii la picioare, dupa ce a executat 16 ani de închisoare, Sorin s-a întors la civilie neschimbat , tare ca o piatra dura !
Repet , Sorin , dupa ce a stat 16 ani la închisoare s-a întors , la fel cum a intrat , echilibrat , cu o memorie excelenta si neclintit în credintele lui. »
                                                  

Ïn anul 2003, Sorin a publicat o carte de amintiri « Amintiri din razboaie neterminate », în care cu umor si mult realism  povesteste anii în care a zburat . A fost marea lui pasiune pe care a înpartit-o  poate cu mecanica, alpinismul  si fotografia. A reusit sa le înpace pe toate .
Dupa terminarea uceniciei în ale aviatiei a zburat ca pilot militar pe bombardiere din 1941 pâna în 1944 când a fost grav ranit.
Cred ca nu a fost tulburat de faptul ca bombardase si desigur omorâse  multi oameni , ca a produs pagube materiale civile. În cartea lui nu pomenteste despre eventuale mustrari de constiinta sau regrete.
Era un soldat , era în razboi, i se daduse ordinul sa bombardeze si a bombardat.
Razboiul l-a facut în Basarabia pâna la Odesa .
Când a fost doborât cu avionul lui de aviatia de vânatoare rusa , ajuns ranit la sol, a fost luat în primire de un grup de tarani care  l-au batut cu înversunare provocându-i multiple fracturi care s-au dres greu.  Fusese luat drept « spion rus care stia româneste »… !

Putin timp dupa iesitrea din spital a fost arestat pentru participarea la razboiul contra rusilor si a facut 16 ani de închisoare , în buna parte la Aiud.

Nu am intentia sa va povestesc viata lui Sorin ; a facut-o în cartea lui .
Amintirie legate de aviatie , de razboi sunt amanuntite  si intesate de detalii tehnice . Mult mai succinte sunt paginile care se refera la cei 16 ani de temnita , unde si acolo pare preocupat de felul în care a putu sa-si exercite meseria de inginer, trecând rapid peste detaliile sistemului penitenciar.

Eu l-am cunoscut dupa iesirea din închisoare , dupa ce se casatorise cu Nela si locuiau în imobilul din Strada Berthelot 27, în apartamentul pe care îl ocup cu sotia mea , când sunt la Bucuresti.
Reluase legaturile de prietenie cu tata, întrerupte de razboi si de anii de închisoare. Erau invitati la masa  de Dumineca a mamei, iar tata pleca des cu el pentru o  zi , doua, în Bucegi « sa mai faca  câte o vale ».  Plecau voiosi si se întorceau fericiti .

Când pilota avioane , Sorin îsi montase un dispozitiv , care-i permitea sa fotografieze lanturilor de munti pe care-i cunostea bine de pe vremea când îi batea cu piciorul ca membru al Clubului Alpin Român.
A facut numeroase escalade ca alpinist , pe care le-a notat,toate, cu meticulozitate într-un carnet care exista si în ziua de azi. Am descoperit cu mirare ca mentionase si o plimbare pe care o facusem înpreuna cu el si cu tata în Piatra Craiului. Fotografiile facute din avion, aflate într-un album le-am gasit în apartament dupa moartea tatei, care le luase dupa moartea lui Sorin.  Le-am trimis Clubului Alpin Român cu o dedicatie « ca din partea lui Sorin ».

Am vazut multe fotografii în albumele tatei din perioada atât de fericita când bateau muntii înpreuna
Tata îmi cânta  un cântec care vorbea despre performantele de alpinist ale lui Sorin si …de nasul lui mare:
 « Sorinel în asta vara devenit-a mare As ,
L-a batut pe Mira Baron, batând « prize » , tot în nas … ! »

Cu o motocicleta , iar mai apoi cu un Trabant a batut tara cu Nela alaturi ; drumurile de munte ca cel care ducea la cabana Bâlea , fiind cele mai des batute. Transfagarasanul  pe care întâlnea ursi « cersetori » i se parea a 8-a minune a lumii.
Muntele si fotografia au ramas marile bucurii ale lui Sorin . Le-a  practicat pâna la o vârsta avansata .
Dupa moartea sotiei lui , Sorin spunea ca a ramas « în simpla comanda ».

Începusem dupa 1990 sa vin mai des la Bucuresti sa-mi vad parintii, ocazie de a-l vizita si pe Sorin .
Blocul în care locuia « s-a privatizat », iar Sorin a fost solicitat sa  cumpare apartamentul la un prêt modic. Nu avea mostenitori , nu-l interesa sa devina proprietar , iar pensia lui nu-i permitea sa-l cumpere , desi  era rotunjita de pensiile ce i-au fost acordate ca fost combatant pe front , sau pentru anii grei de închisoare politica. M-am oferit eu sa o fac, urmând ca el sa locuiasca apartamentul cât timp va avea zile. Pentru mine reprezenta un mic apartament de care puteam profita dupa iesirea la pensie.
Am devenit « proprietarul  apartamentului lui Sorin ». Relatiile între noi au devenit mai strânse si am petrecut multe ore cu el .Era destul de singur si foarte bolnav. Vizitele mele îi faceau placere si erau prilejuri de a-mi povesti crâmpeie din viata lui .

Cea mai frumoasa  a fost povestea « motocicletei lui Sorin « :
Asa cum la Sighet erau grupate personalitatile politice ale fostului regim, la penitenciarul de la Aiud erau  multi tehncieni de prma mâna care lucrau în ateliere.  Ïntr-o zi , Sorin este dus la directorul închisorii înpreuna cu alti doi detinuti, inginerul Stambuleanu si comandorul Costel Nicolau.  Directorul i-a  întreabat daca ar avea capacitatea tehnica sa construiasca de la A la Z o motocicleta în atelier. Dupa multe codeli si oarecare cugetare ei au raspuns ca ar putea sa o faca daca ar avea tot materialul necesar. Directorul i-a asigurat ca le va procura tot ce le trebuie. Dupa ce au facut o lista , spre marea lor mirare au constatat ca directorul   s-a tinut de cuvânt . Au fost aduse si doua motoare de avion de tip Wright din care urma sa extraga cilindrii motocicletei. Inginerii se pun la treaba si reusesc sa faca motocicleta asa cum o puteti vedea în fotografia din capul acestei scrieri .
Sorin noteaza meticulos « ca, în afara de cauciucuri, genti de roata,dinam, bujii,becuri si geam de far,coroana cu dinti helicoidali de la roata din spate,precum si piesele esentiale de la instalatia electrica,totul, dar absolut totul s-a confectionat de catre detinutii din fabrica închisorii Aiud. »
Sorin mi-a povestit cum, dupa ce au terminat constructia, el a fost acela care i-a facut rodajul în curtea închisorii sub aplauzele detinutilor care erau cu totii în spatele gratiilor.
Când mi-a povestit aces moment , ochii îi luceau de amintiri frumoase , parea întinerit si fericit !

Imaginea lui Sorin calare pe motocicleta în curtea unei închisori dure comuniste, sub aplauzetele celorlalti detinuti mi se pare suprarealista !

Prin realizarea acestei motociclete,« Conducatorii » români ai epocii au vrut sa arate rusilor cum detinutii din închisorile române sunt educati prin munca , realizând chiar masinarii de o mare tehnicitate.
Astazi motocicleta se afla la Memorialul de la Sighet , unde am descoperit-o în anul  2003 când l-am vizitat înpreuna cu fiul meu Alexander. Nu ma steptam sa o vad acolo , într-o celula. Stiam déjà povestea ei . Mi-a facut mare placere sa o pot fotografia !
La Sorin în apartament , în bibliteca, mai avea unele piese care apartinusera procesului de constructie a motocicletei.

Alta data am avut o lunga discutie cu Sorin care mi-a relatat  mândru , cum reusise sa conceapa  poarta principala de la  intrarea  pentenciarului de la Aiud , total automatizata si ….inviolabila .
Nimeni nu reusise sa evadeze pe acolo ! 
L-am întrebat cum poate considera ca o  mândrie  faptul de a fi  inpiedicat pe alti detinuti  sa evadeze. Sorin cu « curatenia sufleteasca « , chiar naivitate uneori, care l-a  caracterizat, mi-a marturisit ca nu si-a pus aceasta întrebare.
I se ceruse sa construiasca acea poarta pe care a facut cât de bine s-a priceput,ca tot ce facuse în viata lui.
Dupa iesirea din închisoare , Sorin a mai lucrat multi ani ca inginer proiectant în mecanica si sunt sigur ca tot ce concepuse era de o tehnicitate maxima.

Asa  a fost omul Sorin , comandor aviator pasionat , alpinist si fotograf , dar si inginer meritoriu.

Ultimii ani de viata au fost grei pentru el , din cauza unor probleme medicale neplacute . Nu mai iesea din casa , avea durei mari, dar nu se plângea si lua faptul cu linistea acordata unui rau necesar. A avut de suportat multe dureri  fizice, a fost lipsit de libertate timp de 16 ani, ramânând senin si optimist.
A murit în toamna anului 2005, odihnind astazi alaturi de sotia lui la cimitirul Belu.
De câte ori ma duc sa aprind o lumanare la mormântul bunicilor mei Casassovici , aprind o lumanare si pun niste flori si pentru el .
Apartamentul meu , în care sotia mea si cu mine  ne simtim foarte bine când devenim bucuresteni , a ramas «Apartamentul  lui Sorin » .
Dupa instalare, am cunoscut vecini de la care am aflat cum Sorin refuza sa salute sau sa vorbeasca cu cei despre care aflase ca fusesera  colaboratori ai regimului comunist.  Politicos, amabil cu toata lumea , acestora le întorcea spatele .
Oameni ca Sorin sunt foarte rari si ma consider privilegiat de faptul ca l-am cunoscut.
.
***
.
Ultimii ani Sorin a suferit mult , cu o sonda , singur . Când s-a privatizat apartamentul în care locuia , l-am cumparat eu , oferindu-i lui Sorin posibilitatea sa-l locuiasca în continuare pâna la moarte. Tata îl mai ajuta si el baneste platindu-i o femeie care sa-l gospodareasca .
În toamna lui 2005 a murit. Câteva tablori frumoase pe care le avea , au fost promise nominal diferitelor persoane din familia tatei. Nu a avut mostenitori , nu era nimica de mostenit. Masina lui,  un
Tico a lasat-o vecinei care îi tinea de urât. Nu avea datorii , nu intra în caracterul lui.
Dupa moarte mobilele si diferite lucruri au fost luate de femeia care l-a îngrijit si de  vecina .S-ar putea ca una dintre ele sa fi luat înpreuna cu cartile din biblioteca si albume de fotografii care au ajuns la anticariat.
Ambumul cu fotografii aeriene a scapat si l-am gasit în apartament când am început lucrari de refacere  , fiindca era într-o stare jalnica .
L-am dus tatei . Dupa moartea lui am luat albumul care a zacut la mine ani buni pâna ce , având un fost coleg cu relatii la CAR, i l-am încredintat. Cred ca a ajuns acolo, l-am rugat ieri sa mi-o confirme;
Asta este povestea fotografiilor lui Sorin. Printre multele fotografii pe care le-ati publicat am gacit si una a tatei tânar zâmbitor si ....alpinist.
Daca mai aveti fotografii cu el mi-ar face placere sa le vad.

Am scris o carte despre familia mea "Familia Casassovici. 1810-1976- Cinci generatii în România " , unde apare la capitolul Tata, pasiunea lui pentru munte si prietenia lui cu Sorin
Au fost colegi de banca toata scolaritatea si nu stiu care l-a tras pe care sore munte.

Cu toata stima ,
 dan casassovici
Ianuarie 2015
.

.
PS M.O.
Despre Sorin Tulea s-a întîmplat a mai scrie și subsemnatul, pe blogul său. Inclusiv despre fotografiile sale de munte, probabil fără egal în epocă.

vineri, 16 ianuarie 2015

/ SOCIAL / Generații

SPER SĂ NU MI-O IA ÎN NUME DE RĂU prietenul Mihai Moiceanu.
Care postează pe Facebook o poză cu niște tulnicari (tipii cu instrumentele alea lungi, numite și bucium), însoțită de ideea:
„In Bucovina i se spune bucium. In Apuseni tulnic. Oricum ar fi e bine ca buciumatul sa se invate de mic, in familie...”





Meditam ieri la o chestie.
Asta legată de sacrosancta idee a tradițiilor.

Poate generației mele, respectiv mie îi vine să nu mai fie precum părinții, strămoșii ori Adam.
Poate am eu chef să fiu altfel - mai ales pentru că prin jur (dincolo de soarele urcător de la est) lucrurile nu mai sînt deloc precum pe vremea lui tataia.

Altminteri, de acord...: Cînd la urmă, spre extincție (speriat că nu-i nimic stătător în jur), m-o păli dorul de perene, văd eu ce fac atunci, pe unde scot cămașa revoltei de azi.

PS
Cred că, la mine, e și ceva mai mult respect pentru urmași... Îi las să aleagă ei, ce credință vor, ce instrument preferă, cu care dintre degete voiesc să se curețe în nara stîngă.
Mi se pare aiurea să-i spun juniorului, „Bă, e obligatoriu să cînți la cutare - c-altfel te altoiesc ori te bate Dumnezeu!”.

UMAN, SOCIAL. Desprte mituri

.
UMAN.
Fără îndoială-s eu ăla aiuritul.
.
Ca să mă șlefuiesc și eu un pic (și să nu rămîn ultimul din clasă), ascult de pe telefonul mobil, înregistrată, o conferință a dlui Boia.
Mai mult decît instructivă - de unde convingerea că voi lua și alte speech-uri din domeniu, ale distinsului istoric și nu numai.
.
Meditam, în condițiile în care se vorbea de intelectualitea interbelică românească.
.
Pomeneam zilele astea că, din principiu, mi se pare aiurea să iei personalitatea unui om, să elimini ce nu pică bine scopului dumitale cel hiper-național, apoi ce a rămas să umfli cu pompa și finalmente să dai cu roz lucios. Chestia rezultantă fiind declarată mit și dată de exemplu, de coloane ale spiritualității Țărei.
.
Mai privesc azi la o treabă. E vorba de povestea aia cum că opera culturală trebuie să primeze omului.
Mi se pare, în primitivitatea mea, o chestie ca-n filmele cu, pardon, idioți.
Mai degrabă aș sui pe soclu tipi în banca lor, modele de conduită reală.
Este drept că se fac cercetări, demarate inițial sub Adam, de a descoperi o ființă care să nu fie om. Adicătele cu defecte.
.
Dar, oricum și dincolo de motive, chestia cu miturile mi se pare de făcut ochii maaari-mari, a stupizenie.
Nu a mea, ci a confecționerilor cu pricina.

joi, 15 ianuarie 2015

Ochii de om.


IAR O SĂ-MI PARĂ MÎINE FOARTE RĂU, c-am zis vorbe ca următoarea...
.
E o carte întreagă (și nu chiar veselă) în ochiul vizibil acolo...
.
PS
Și un motiv în plus a-mi fi simpatic, prezidentul nost'.


Am devenit republican.

DE LA O ZI LA ALTA, AM DEVENIT REPUBLICAN.
 

„Așa brusc?”
Dacă acum s-a copt buba...
.
Probabil la mijloc se află și ceva iluzii, legate de noul președinte, de un nou tip uman ce-ar putea ateriza și-n viitor în jilțul Cotrocenilor.
.
M-am aflat dintotdeauna monarhist. Este drept că nu neapărat unul exaltat.
În timp, am mirosit multe dintre ne-bunele personajelor noastre cu sînge albastru. Nu au reușit să-mi răstoarne balanța, chit că - totodată - la președinția României se afla atunci un Băsescu haios, mie...
.
Două chestii mi-au accelerat în ultimele zile astă trecere în altă punte. O carte despre regina Maria, cît și un interviu dat de un distins intelectual monarhist...
Departe de mine a scuipa acum spre ideile îmbrățișate pînă ieri. Regina cu pricina îmi rămîne interesantă, iar punctul de vedere monarhist unul stimabil.
.
Tehnicește vorbind, brusc am simțit neîncredere față de o instituție care vine cu multe povești... Că-i unsă de Dumnezeu, că ce tradiție are ea, că ce isprăvi au făcut Ferdinand și ceilalți.
.
Republica are avantajul de a nu ține - bătute în cuie - la cîrmă personaje nefaste ori nevolnice. La următoarele alegeri le îndemni respectuos spre plimbare.
În vreme ce un monarh ducător spre rău trebuie suportat pînă moare... Teoretic barim.
.
Nu-mi mai plac nici poveștile că ce deosebit fu / este cutare el ori ea din familia regală. Încep să nu mai agreez acele minciuni, fie dînsele și cu bună intenție (cică) emise.