miercuri, 22 aprilie 2015

Iubire de neam.

ZISE ALE CUIVA, despre un mic și vehement popor avîndu-și căminul în Orientul Apropiat:
„Oriunde ar fi, ei sunt un popor. In asta consta puterea si nemurirea unei natii, in SOLIDARITATE SI IUBIRE DE NEAM.”
.
Meditez brusc.
Eu nu-mi iubesc neamul.

Dar.
Zică mersi că nu-l urăsc.
(La o adică, marii și eficienții trădători din astă ultimă categorie se trag...).
.
N-o să vă las mult timp în infinită revoltă, la afirmații precum ăle de mai sus...
Cu respect, dar rog Neamul/Țara să se afle înțelept și să privească partea plină a paharului. Cum că stau în banca mea (ce contează un nenorocit de condei/tastatură, pierdute în infinitul net-ului?...).
.
Aaaa.
Că dînsul, pentru a-și prezerva zolida structură, are nevoie neapărat de iubire, de suport imens și etern, aia e problema Lui!...
.
PS
Întrebați dacă se întîmplă, suflet sterp ce mă aflu, să iubesc ceva pă lumea asta?
Destule.
Și mult.
DAR CÎND VREAU EU. Și pe cine vreau eu.
.
PS2
„Puterea si nemurirea unei natii...”
Dacă răsfoiești istorie, nu te grăbești cu așa vorbe. Ce-or mai face etruscii? Sau latinii, acea populație peste care au tăbărît demult romanii (din ăștia barim a rămas numele...)?

marți, 21 aprilie 2015

[MUNTE] Pornind de la o știre contemporană...


Animatorul celei mai importante asociații turistice românești din interbelic (Touring-Clubul României) a fost Mihai Haret.
Era nepotul lui Spiru Haret, ministru liberal al Învățămîntului, la începutul secolului trecut. El a încetat din viață în 1912, peste un an nepotul Mihai fiind înfiat de soția lui Spiru Haret.

Ultimul avea o casă în București, pe strada general Manu. Acolo s-a mutat și viitorul fondator al TCR, unde a locuit pînă la moartea sa în aprilie 1940.
Clădirea a traversat apoi deceniile.
De curînd s-a purces la o o reamenajare, pe un sistem existent nu doar aici.




Foarte vechii locatari, plus cîteva dintre realizările lui Mihai Haret.  









*
 
GĂSESC PE SITEUL Hotelului Peștera, din partea superioară a Văii Ialomiței, o imagine interesantă.
Sînt acolo mai mulți turiști interbelici, lîngă Casa Peștera, a Turing Clubului României.

Cu oarecare aproximație, cred că pot recunoaște între acei înaintați pe Alexandru Beldie, iar lăngă el, cu mustață, pe Neagu Boerescu. Cît și pe Olly Geresch.









miercuri, 15 aprilie 2015

GREU DE CAP.
Mă aflu.
.
Dl mai-mult-decît-destupat Sever Voinescu se face a nu ști că, pe lumea asta, există miliarde de inși convinși că zeul lor e ăla adevărat, iar al celorlalți este o idioțenie.


Ador materialele confecționate doct pe așa bază - asupra căreia se pot da niște doctorate...
„Nu, domne, Dumnezeul meu e ăla adevărat!...”
.
Ce-i drept, s-a dus naibii giudețul dacă ajungi la faza unui așa ecumenism... Inevitabil este să ignori existența buddhiștilor, a mahomedanilor (la ăștia e loc de întors, Iisus afîndu-se între profeți) șcl.
SĂ SCRII, SĂ CREZI ca și cum ai fi singur pe lume.

E un infantilism măricel aici.
Dar altfel nici nu poți pupa minim de siguranță existențială pe lumea asta.


Nu uitați.
Materialul e în publicațiunea acelor tipi foarte destupați, foarte înaintați în cunoașterea Lumii ăsteia.
Zic ei.

vineri, 10 aprilie 2015

PIAȚA UNIVERSITĂȚII 1990. Părere solicitată subsemnatului, azi

DAU DIN COLȚ ÎN COLȚ...
Ce să spun unor interesați, de cum fu Piața Universității 1990?

Treaba nu mi-e simplă, deoarece treburile, simțirile sînt destul de vechi, iar în paralel nu mi-i deloc genul a pica în vorbe mari...
Uf.
.
Mda.
Cred că e de pornit, aici, pe ideea că oamenii sînt sub vremi.
Ceea ce nu-i neapărat dramatic. Căci dumnealor, vremile, se află uneori hapsîne, uneori darnice. Ori foarte darnice.
.
Începutul anului 1990 s-a aflat sub semnatul întoarcerii cu fața spre noi a Sorții. Prin noi, înțeleg pe-ăi care la momentul respectiv gîndeau asemănător subsemnatului.
.
Dincolo de sîngele lui decembrie 1989, e o chestie uluitoare, fantastică (na, că tot am ajuns la vorbe mari!) să treci de la sinistrul străzilor, al gîndurilor bucureștene din vremea ultimului congres PCR - noiembrie, pomenitul an) la o complet diferită lume politică...
Respectiv la te vedea parașutat în adevărat miez al unui ev aprins, cînd vîltoarea străzii (care te cuprinsese) părea - iar deseori izbutea -  să schimbe mersul țării.
E ceva fantastic, chit că s-a lăsat și cu ghionți, cu huiduieli pentru tabăra ta, iar prin iunie următor cu teribilă cotonogeală dacă nu cu moarte...
.
Pentru un om trăit 33 de ani în comunism, prezența pe asfaltul Pieței Universității, cu fața spre balconul Facultății de Geografie și-n sonor de discursuri inimaginabile cu cîteva luni în urmă - e ceva aproape indicibil.
Prezența în acea mulțime de oameni-ca-tine, care scandau, cîntau ori spuneau „Tatăl nostru” e ceva care-ți taie orice gînd de-a te fi născut, de a fi trăit degeaba.





 





Și implicarea mai puțin eroică își avea farmecul, emoția ei - atunci, dar și la rememorare peste ani. Un mers la două noaptea la sediul asociației din care făceam parte (GID, la podul Izvor), sub conducerea unui mai experimentat licean, pentru a printa niște manifeste... Un mers, cu un student dintre noi, la etajul trei al Arhitecturii... Căscatul de gură la zisele (chit că azi le găsesc mult desuete) vreunui fost deținut politic, în același sediu de pe Splai, în seara Vinerei Mari, în sunetele apropiatei bisericuțe Ilie Gorgani...
Ce să mai spun de goana la care ne-a obligat poliția, într-o dimineață oarecare, după care notam în Jurnal: „Am avut viteză, dar și baftă...”.

Nu voi pierde o secundă din vedere, și cu destulă vedere, că generația mea a fost una norocoasă. A fost luată în trenul istoriei la ieșirea dintr-un tunel urît...
Pe tărîmul cronologic mi-i imposibil a nu face trimiteri la manifestațiile din același loc, din 2012-2013.
Tot respectul pentru cei implicați (fie dînșii și cu orientări politico-umane diferite de ale celor din 1990), dar mișcarea lor a fost inevitabil o excursie de plăcere, după cum bastoanele repezite în primul an postdecembrist au fost nimic față de pumnul stăpînirii de la un 1956.

..









PS
Unele imagini sînt din 1991, dar cred că importantă le este atitudinea, aceeași ca în vremea Golaniadei...
.
.