duminică, 30 august 2015

CULTURĂ ÎNALTĂ. Zic și eu.



.
A naibii e pielea pe subsemnatul...
.
I

Plec de la Nicolae Steinhardt.

Nu prea l-am vorbit de bine, pînă de curînd.
Iar asta nu pentru că era vreun împiedicat în ale funcționării minți, ci pentru că s-a aflat - după mintea mea - cam farsor.

Cam încercător a păcăli semenii.
(că și ălor din urmă șe place, aia e partea doua a discuției).
.
Mica problemă, în opinia-mi de mai sus, este că se baza doar pe scrisele acestuia vehiculate mai des.

(De ce-s vînturate acestea. și nu altele, se află explicabil).

Vehiculatele mai des sînt cele religioase.
Cele care urmară convertirii lui Steinhardt la religia-multă (nici nu mai contează care e aia).
.
DE CURÎND, am citit dintre scrierile lui NS anterioare datului din plin cu Dumnezeu, mai exact cele de pînă să apuce comuniștii a opri libertatea presei.

Eee, și să vedeți oarece entuziasm, pe capul omului simplu care mă aflu!
Mai rar am dat de așa frumoasă curgere a scriiturii, mai să-l depășească și pe George Călinescu (chit că ultimul se produce în romane)!
.
Rămîne, în cazul lui Steinhardt - și potrivit ochiului meu - o chestie.
Observ că el le avea cu Doamne-doamne și înainte de pragul superior, al închisorii.
Iar asta îi poate trage tras de rever - să zicem al meu, fie ultimul și la un 2015,
.
La o adică, dacă dl autor citat nu avut-a curaj a ieși din cercul limitat al convingerilor (care îmtîmplător asigurau și succes social), aia îl privește.
.
II
.
În articolele cu pricina, al căror stil de curgere îl laud, Steinhardt vorbește foarte frumos, foarte citit despre cutare sau cutare nume mari ale culturii mondiale.

Pare minunat, dar lucrurile capătă probleme cîmd se face iar trimitere la Dmnezeu.
(Se înțerlge că el cel creștin).
Și cînd vedem că nume mari din cultura lumii, de pildă Blaise Pascal, ședeau cam pe același fundament..
.
O SĂ SPUNEȚI AICI că mi-am găsit eu, neica-nimeni, a mă plînge de niște titani.
.
Pe de o parte, iar nu e vina mea că acei geniali înaintași nu au ieșit nici ei din cercul frumos al succesului. Care dădea bine în epocă.

După cum, eu nu dau la coș cu toată opera dumnealor.

Chit că, pînă să fiu eu neam-rost, fură alții - aceia care, precum ăn zilele noastre altminteri, suiră opera aceluia, personalitatea lui pe un mare soclu.
.
„Bă, complexatule, bă inferiorule, este că mori de oftică? Că te-ai născut gunoi, și că n-ai matale, gîndacul, așa statuie??”
.
Așa e, dar mica problemă tot rămîne, A acului pe lîngă un balon umflat.

Dacă dorit-ați calea comodă a impresiona pe alții (așa se cere în cultura adoptată social...) prin umflat cu pompa, sănătos și cavaleresc este a vă asuma și riscul ca vreunul să puncteze problema.
.
III
.
Legat de un triunghi (nu amoros!) Montaigne - Descartes - Pascal, Steinhardt aduce problema mîntuirii, ca piatră fundamentală.

Eu unu/l, însă, fie și la 2015 de care vp pomeneam, iau lucrurile de glumă.
Hai să vă spun și de ce.

NIMENI NU APUCĂ SĂ VADĂ CONCRET cum e cu măntuirea.
Dacă X o 'fo' sau ba absolvit.

Ca urmare, pînă la acel final AL VIEȚIIN OSTRE TERESTRE, putem crede orice.
Iar pe aici, al nostru psihic- nu are vreo jenă în a-și închipui ce-i prinde lui bine. Mai exact, dacă ține post cînd poate, iar după andropauză nu mai regulează în zile de post, are mari șanse a trece examentul de-După.

Așa că, îndrăznesc a spune, despre povestea cu Mîntuirea, că e de cîntat la alte mese.
.

IV
.
De cînd cu invazia din ultimele săptămîni, a necredincioșilor (apud creștini) spre Europa cea păstorită de Hristos...

Bănui că ne străbate un pic ideea. ...
Dacă ăle pe care le apucarăm (fie și de două mii de ani), chiar sînt bătute în cuie...
.
PS

Poza din debut mi-i de acum treizeci de ani.

Cea de mai jos, nu.



joi, 27 august 2015

UMAN, SOCIAL. Meseria iubită. Muntele cel dorit. Prin lupa ticălosului - adică a mea.

PROFITÎND DE FAPTUL că mai nimeni nu ajunge (finalmente) bine pe lumea asta,. vin cu două subiecte aparte,,,.

I
Un domn se-apucă a vorbi despre fascinația meseriei.
Aceea de notar.
În paralel, vin nișt gazetari unși cu destule alifii.
Avansează și aceia cu spor, pe drumul poveștilor...


Ultimile fiind niște chestii și false, și-n spatele cărora stă un interes mic de tot.
Cît turnul Eiffel.


.
.

Pe de o parte, am îndoieli că există fascinație față de acea poetică meserie.
De notar,.
Pur și simplu educația pare să-i fi interzis acelui om să gîndească altfel.
Și implicit să iasă din jugul pe care i l-a sorocit familia, genitorii mai exact.
.
Pentru că, dincolo de vrun bănet ori funcție, mierea necesară sufletului nu curge prea mult prin viața respectivului, se improvizează.
.
În privința amorului de cai, cred că e adevărată. Cabalinul reprezentînd toată impetuozitatea naturală, frînată la greu de educație,
În rest, picăm în capitolul „Cum putem da bine la semeni?”
.
Pe acolo, gazetarul nu ne poate surprinde. mamă și tată-ul i-au plecat de mult dintre reperele meseriei...
Să spui că rîndurile clientului tău transmit genialitate.. - asta-i o vorbă pe care nevasta lui Pristanda (doamna cu îndemnul de a pupa în bot, și-apoi păpa tot lăudatului...) ar fi teribil de invidioasă.
.
PS
Cum am bănuit, dresajul pentru acel drum în viață a venit din partea tatălui. O mamă, oricît de rigidă, mai are un ce sensibil, în manifestările ei...


II

MUNTE.



Cineva - montaniard de calitate altminteri - ajunge în Strunga Colților, din muntele Coștila, masivul Bucegi,.
Iar de acolo admiră linia Hornului Coamei.

Și spune: 

”Cu gândul la inima de piatră a Coștilei, unde peretele Gălbinelelor îți copleșește orizontul și Hornul Coamei pare o simplă zgârietură de-a lungul său, prin care, răzleață și jucăușă, scapă o rază de soare...”
.
Voi comite în continuare acel mitocănesc gest, constînd a da drept pildă unghiuri personale de vedere.
Deși, poate aici chiar se află util, așa ceva...

(„Utile pe naiba, Ordene! Pot bănui deja pe unde vrei să ne duci! Și-s ofticat nu pentru că nu-mi place mutra ta, ci pentru că pe acolo ne tulburi șabloane de viață, iar asta zăpăceti și doare... Să te ia naiba cu stilul tău!..”)
.
Hai să presupunem că sînteți amorezat de cineva (sînt convins că ați trecut ori treceți prin așa fază dulce).
De dragul demonstrației mele, nu iau în vedere un amor de la 20 de ani (cînd un ceva te împinge la a ieși cu mîndra - fălos foc - prin urbe).
.
Ci pe-acela de la un 30 de ani personali.
Atunci, poate radiezi, dar o lași mai moale că înfățișatul în patru zări (Specia știe de ce).
Poate nici nu e rău, pentru că te concentrezi a te simți bine cu minunăția de parteneră.
.
Dacă ții de comunicat din acel stadiu, eventual spui, cu o liniște interioară aparte: „Ne simțim binw împreună, eu cu Y...” (uneori urmează aici un țoc domol. dacă doamna e prin preajmă).
.
Autorul citatului de sus de tot spune mai multe.
Mă feresc a spune că nu-i îndrăgostit mult de munte.
Dar pare în egală măsură interesat să capteze interesul altora.
.
Aceia, potențial, sînt din categoria care ar putea ajunge vreodată în acel rai al naturii, respectiv care se mulțumesc a-l privi de la distanță, uneori chiar numai pe ecran tv.
.
După cum sînt alcătuite pomenitele rînduri din amonte, ele vizează tipi ce nu vor păși vreodată la baza Hornului Coamei. 
.
Sufletul nostru are nevoie, însă, a impresiona măcar în parte  asemenea oameni.
Asta, și pentru că nu ne-am pierdut încrederea a sosi dinspre aceștia, cîndva, dlceața de care avem nevoie, la suflet.
.
Alții și-au pierdut așa încredere.
Iatr de aici intervine vechea dilemă.
Să te îmbeți cu apă rece, ori să renunți, în favoarea unui mers asumat prin cenușiu?
.

LITERATURĂ. Mică, dar poate cu efect.


Nu-i obligatoriu să nutriți și domniile voastre același sentiment, la reproducerea de mai jos (din volum Gabriel Țepelea).
Dar mie mi-a rămas pe suflet.


Ultima chestie nu e ca în cărțile mărețe.
Aș putea spune că m-a deprimat binișor, chiar...
Dar ce vaccin, se află comod?

Și ce loc de vară e mai plăcut, decît unul după o ploaie furioasă?











miercuri, 5 august 2015

MUNTE. A-l cînta, pe el, muntele

VERSURI FRUMOASE:
„..Voi muntilor mandri...
...In leaganul vostru de codri si stanci
Dorm toate povestile noastre. ...
...La voi ma indruma-n cararile ei
Si biata mea soarta pribeaga”
.
Dar.
Ador muntele, dar nu am izbutit vreodată a-i fi poet.
Nici nu am ținut să arăt altora că mă aflu fericit cu el.
Trec peste faptul că a-i lăuda pozitivele m-ar fi obligat a glosa și despre relele lui.
Căci are.
/ Apropo de ultimele vorbe, am sentimentul că și El se află în galeria părinte, respectiv Dumnezeu.
Față de care și-e teamă să spui neconvenabile, Căci e puternic și se poate răzbuna devastator. /
PS
În galeria ființelor noastre importante, eu cred că părintele este temporal înaintea lui Dumnezeu.
Instituția acestuia a apărut pe acel cadru, al părintelui atotputernic văzut de un gîgîlice uman.










DE TOATE. Din întîmplare, vals de la fotbal la istorie

POATE CUNOAȘTETI genul de glas... 
Al suporterului răgușit, după un meci în care a scandat la greu, cu energia celui care gustase bahice înainte.
.
Nu departe de soundul acestuia, doi tineri (altminteri români) solfegiază în metroul care mă duce spre casă: „Partizaaan, Partizan!”.
E vorba de echipa sîrbească care întîlnește în seara aceasta campioana României.


(Aș minți să spun că cei doi nu staționează deplin în limitele bunului simț.)

Îmi fuge instantaneu mintea la Dinamo-ul nostru, denumirea după opinia mea binișor vetustă, dar atrăgînd destui nosatalgici.
Ce-i drept, la vecini sportul cu pricina este de-a dreptul național. Un Partizan, o Stea Roșie, dar și alte atari semne de legătură credincioasă (nu neapărat religioasă) cu trecutul.
.
Deduc de aici că nu prea au ce pune în loc, dintre cele prezente...
De unde li s-o trage? - întreabă un drac din mine.
.
Și-uite-așa mă ia valul dărilor cu părerea, fie și de unul singur - pe cînd iau aleea spre casa personală.
.
Pomeneam de curînd, în astă minunată poiană Iocan a Facebookului, despre neașteptatul apetit al Austro-Ungariei, acum un veac, de a declanșa un război ce i-a fost fatal..
.
(„Ordene, mai departe, la plebicist de pildă, nu poți merge?”)
.
Observ c-așa c-asemănător modului cum se făcu atunci zob monarhia cezaro-crăiască explodă și o formațiune statală apărută pe ruinele acesteia...
Același virus, mă întreb (fie și ca amator)?
.
Se pare că da.
Mai exact lipsa artei de a gestiona un concert de voci naționale - fie dînsele și cu înaintași slavi comuni.
.
Dincolo de astă nefericită caracteristică a „austriecilor” Iugoslaviei (adică a sîrbilor), stau a medita că pînă în 1914 - și dincolo de dorul de a-și aduna consîngenii -  Belgradul ședea onorabil cu-alde conștiința de sine. Nu era nici mai vocal, nici mai tăcut decît națiunile în efervescență ale continentului.
Ce i-a transformat în broască lafontaine-iană?
.
Păi. 
Noi, românii, facem caz de a ne fi aflam la răscruce de drumuri continentale. Poate. Dar nici slavii-de-sud nu stătură mai la adăpost.
Ca atare, marile puteri s-au apucat a-i curta, încercînd să șunteze astfel vreun egal, adică un alt Mare.
Pînă la 1914, Rusia împotriva Austro-Ungariei și Turciei.
Între războaie, gîdilatul a căpătat surdină, însă a izbucnit în 1939-45, cînd englezi și sovietici îi faultau de zor pe germani, prin intermediul aprovizionării oamenilor lui Iosip Broz Tito.



Tratamentul preferențial a continuat imediat după aceia, cînd occidentalii răsfățau pomenitul lider doar pentru a-i încurca pe tipii cu sediu la Kremlin.
Pe acest fond, sîrbii au ajuns a crede realmente că ei sînt nemaipomeniți.
.
Înălțimea de la care au picat - la debutul deceniului 10 - a fost una deloc plăcută șocurilor. Convinși de calitatea personală, sîrbii nu au știut să piardă, iar cînd au acceptat - deja le erau destule ruine între fruntarii, bașca o faimă tip Srebrenița care îi va însoți multă vreme.

Avînd în vedere apetitul pentru titulaturile echipelor de fotbal amintite (dar și unele ieșiri - rare, dar ferme - ale liderilor), e posibil să nu fie însoțiți azi de o înțelepciune precum a germanilor vestici, după WWII...




Ce-i drept, George Marshall e una (a se admite dezacordul, vă rog!), iar moscovismul alta - în materie de suport....
PS
Ăle de mai sus reprezintă strictă opinie de amator.