vineri, 16 octombrie 2015

Vîrf Picătura, 1995. Cu Dan Nichita si Flori Sava.


Poate începe a vă deveni plictisitor, dar aș menține 'adunate' relatările despre ture personale în Picătura.
Următoarea privește un asemenea drum la 24 iunie 1995.


Participanți Dan Nichita și Flori Sava.
Primul este un venit la turele organizate de subsemnatul sub egida CAR (1993-94), și care apoi am decis a forma o echipă.
Flori e partenera mea din acei ani și mamă (peste cinci ani) a mezinului meu. Radu.

Prietenul Dan dăduse curs în lunile anterioare unei oportunități profesionale (este inginer în ale petrolului) și se mutase din București la Cîmpina.
Prin urmare, amă gîăsit mai util să venim de cu seara la el, pentru a putea pleca devreme, în ziua turei.

Ne-a așteptat la gară, la un 8 seara.
Ca să ne umplem timpul apoi, eu și Flor am dat niște raite cu bicicleta lui Dan, iar finalmente am servit bere și alune la o terasă din preajma Autogării.

Peste noapte, mare atac țînțăresc (e iunie!) , pe care eu unul nu l-am putut rezolva decît punînd un tricou pe ochi. Plus vată în urechi. Apuc a defula de chin la un cinci dimineața, unde ucid orice zburătoare din camera amicului.
Pentru că, inevitabil, somnul fusese insuficient, plănuim de un nani la balconul de sus al Picăturii - uite c-am devoalat și ținta zilei! Plănuim...

Vremea așa și-așa. Dar noi optimiști, și-n adidași (se nțelege că e vorba de zisa generică, nu de produse germane) cu toții.

La traversarea Secii, apuc din îmtîmplare ceva mai sus decît poteca cea clasică, dar nu fac rău, deoarece ajungem în Spălat taman în preajma întîiei săritori. Cea ocolită prin stînga. Eu un fățaș tare frumos pe acolo, prin arboret subalpin.
Roca se vădește apoi udă, ceea ce-i pune probleme lui Flori, neantrenată (nu e de-a noastră, împătimită, dar stă bine cu sistemul nervos).

Vremea devine mai închisă. Zărim o vreme piramida somitală a vărfului. Ințial ne aflăm bine dispuși, dar ideea de ploaie devenind iminentă, începem a urca parcă-n silă. Se schimbă și planul, cu adio lălăială la bază ori pe vîrf, în favoarea unei traversări cît mai iuți peste vîrf, pentru a fi plouați doar la coborîre.

Este drept că temperatura e suportabilă - eu barim am stat întreaga zi în șort.
Hainele de schimb erau la gară, ca bagaje de mînă lăsate acolo.




Ajungem la Poiana de sub Brîu. Vom merge spre Vîlcelul Spînzurat.



Nedorind să ne batem capul cu prizele de pe Creasta Mică (”Trandafir”), suim prin Vîlcel. Nu-s probleme (în cunoscusem în toamnă, la retur cu Dan de pe vîrf, suișul prealabil fiind pe la Verdeață - Vîlcel Spînzurat - creasta Trandafir. 





 La Fisură, îl las pe Dan primul. Nu mult deasupra punctului delicat el regrupează. Îl urmez și împreună tragem rucsacii. Manevra a ceva timp, plus dusul lor sus, dincolo de fereastră. 
Așa că Flori are de ce să se plictisească la baza. Ba să și înghețe un pic, datorită nemișcării. E tare încîntată însă că a vizitat-o în răstimp o veveriță!


 

Finalmente vine și ea.







Zăbava pe vîrf e minimă. Tragem o poză și fugim spre rapeluri. Locurile-s deja ude, chit că primele picături de ploaie vor veni ceva ma încolo.





Aparatul meu foto era simpluț, lipsindu-i măsurarea luminii. Iar ceața păcălea stabilirea 'din ochi' a luminii din jur (în funcție de care se regla niște parametri ai aparatului cu peliculă).
Din motive de siguranță, rog colegii să accepte și o asigurare suplimentară. Frica păzește pepenii.




Cred că aici ne aflăm înaintea celui de-al treilea rapel.
Flori e ca întotdeauna cu zîmbet larg...


Pare tot la a doua platformă, cea cu jnepeni.





În Marele V.
Observ - sîntem la 1995 - că lespedea aflată imediat la sud de strungă are tendințe de fisurare (nu le remarcasem anterior).
Aici fac o prezentare a posibilităților de coborîre. Avînd în vedere ploaia ce s-a pornit - fie și intermitent - aș propune la coborîre Albișoara Strungii. Sînt rapeluri multe, dar poate mai siguri decît mers pe fețe unde ale vecinei Albișoara Turnului.
Niciunul nu va regreta finalmente opțiunea.





Îmi revăd vechi cunoștințe (e vorba de locuri, din vale). Uite locul unde mă săltam căndva în brațe, pentru o poză. Uite stînca pe care se apucase a o săruta, amicul Seabru, acum zece ani...
Uite locul unde Marius Seabru...

Uneori mai lipsește un piton, de pildă la jgheabul unde treci din Firul superior în cel inferior. Aici și în alte părți, improvizăm, rezolvăm.

Nu riscăm nimic.

Inițial folosim mai comoda cordelină, obstacolele nefiind adînci. Apoi va intra în lucru coarda lui Dan (cumpărată de la Oradea... de mine).
Cu ceață, dar și cu grija deplasării, nu mai am dispoziții de revăzut amănunte interesante, a la săritoarea care se ocolește (singura!) ori jgheabul Comănescu, de ieșit spre albișoara vecină.

Cînd se pornesc averse, ne băgăm fiecare sub folia personală, așa că vom răzbate pînă jos fără să ne udăm la bust.

Flori a mea e binișor stresată, dr se comportă minunat. E tare.
Oarece lipsă de experiență la rapel o aruncă uneori într-un perete în altul al unor săritori. Dar a fost, și de data asta, un camarad montan admirabil.


Săritoare în treimea de mijloc.


Mai jos cred că este  doua săritoare foarte dificilă, după aceea de la intrare. O recunosc după muchie.




Nu mai știu exact a cîta coborîre pe aici îmi este - dar de fiecare dată ai un hăc în gît, știind de existența, de apropierea săritorii Mari. Care-i poate doar un pic mai lungă decît alte surate de aici, dar verticală și cu înfățișare mai fioroasă. Bașca apropierea întunecaților pereți.

La săritoarea Mare pleacă prima Flori.




E asigurată suplimentar. Într-o scuzabilă surescitare aflîndu-ne, una din sfori se blochează, și fata rămîne oprită-prost taman la locul  unde i se deschide dedesubt hăul.
Cu precizarea că aici se coboară două săritori o dată, cobor de la locul pitonului - pompierește parcă - pînă în locul unde e coarda blocată, și curînd Flori poate redemara. Va coborî fără emoții excesive.
Vin apoi rucsacii, iar finalmente domnii din grup.

Socoteala cu grijile, cu încurcăturile nu-i chiar încheiată, căci oricînd coarda ce șerpuiește spre colacul în care o aduni poate trage din senin un nedorit bolovănel.


Traversarea din vale către vecină nu pune probleme în exces. În schimb, e zăpadă multă ș destul de periculoasă spre Verdeață. Întindem balustradă,, Poate obosită, Flori alunecă și din fericire brațele o rețin de coardă. Meditez abia acum că era de pus o buclă cu carabinieră  - da ne rămîn destule situații, în abrupt, în care o lăsăm mai moale cu siguranța.
Nu  spun că e bine...


De parcă nu eram suficient de obosiți, balustrada se refuză recuperată cu una cu două!

Pe aici, pierd și un ciocan-piolet pe care mi-l împrumutase Vlad Petrușca (amic și secretar general) dintre scule CAR (sosit acolo, la rîndu-i, pe filiera nu știu cărei văduve de alpinist...).
Nu-l găsesc, nici acum, nici săptămîna următoare, cînd revin la Verdeață, doar-doar...





duminică, 11 octombrie 2015

ISTORIC C.A.R. Traian Belitoreanu


În căutare de imagini pentru o prezentare montană, am găsit cîteva amănunte despre Traian Belitoreanu, unul din membrii Grupării Alpine...


Componenți, în afara celui amintit (și în ordine alfabetică): Alexandru Beldie, Nicolae Comănescu, Nicolae Dimitriu, Gheorghe Frim, Gheorghe Georgescu, Vasile Nicolau și Ion Șincan.
Titulatura individualizează grupul (animat în principal de Nae Dimitriu) afiliat în 1933 la Asociația Drumeților din Munții României (ADMIR).....


... și în jurul căreia a fost clădit apoi Clubului Alpin Român (1934).



Belitoreanu este pomenit în Amintirile lui Niculae Baticu. Mai exact, acesta din urmă auzise prin 1933-34 (de la un necunoscut, dovedit ulterior Ion Șincan) de Valea Adîncă, din Moraru, Bucegi.



După ce a pătruns pe cîteva rute din abruptul Bucegilor, Baticu a mers la Omul, cu gînd să tatoneze o parcurgere a Adîncii. La casa Turing-Clubului de pe vîrf, a cerut detalii cabanierului, Ion Stănilă.
Acesta nu era în temă, dar i l-a recomandat drept posibil știutor pe „domnul Belitoreanu”, care tocmai se apropia de adăpost.

Acesta din urmă, aflînd că doritorul urcase și coborîse între altele Valea Coștilei, i-a dat detaliile necesare.

Nu mai țin minte dacă Belitoreanu figurează între cei care străbat drumuri alpine -  pomeniți în Al treilea Anuar al Bucegilor - dar în toamna 1929  se
află într-n grup condus de Gogu Georgescu, care “suie la Acele Morarului”, unde, în toamnă (“cu multe peripeţii şi indispensabilul concurs al frînghiei”.

Belitoreanu avea să figureze și între fondatorii C.A.R., fără a depune însă vreo activitate notabilă apoi.


Vă spuneam de niște informați poate inedite.
Nu pot afirma cu maximă siguranță că numele întîlnit pe net este același cu al montaniardului, dar există multe șanse ca despre el să fe vorba.
De pildă, joacă fotbal, în lotul echipei Juventus București.





În 1934, semnează alături de Aurel Vijoli lucrarea de 25 pagini existentă și azi în Catalogul Bibliotecii BNR.
E posibil a fi o teză de licență (Belitoreanu este născut în 1909).





Apoi:
(iar aici reproduc doar informația brută):






 Și:





Traian Belitoreanu pare un om pe care nu l-ar fi așteptat o soartă prea bună, dacă s-ar fi întors în România comunistă.

***

Mai puțin norocos pare să fi fost un alt fondator al C.A.R., și anume arhitectul Virgil (Gill) Antonescu.




Similar s-au petrecut lucrurile cu alt fondator al C.A.R., și anume Radu Sturdza.
Nepotul acestuia, dl Bogdan Fottescu, îmi scrie:
„Da, fratele bunicii mele, Radu Sturdza, maior de vanatori de munte, cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, a fost un împătimit al muntelui [...] !”
1.

Radu Sturdza si Ema Sturdza, fiica Ambasadorului Romaniei la Cairo...”


”Frate si sora: Radu Sturdza si Floarea Sturdza (Fottescu), bunica mea [a contemporanului nostru Bogdan Fottescu]...”

Floarea Sturdza, Ema Sturdza şi Radu Sturdza.
 Altă fotografie:
Link 2