joi, 21 ianuarie 2016

VECHI ȘI NOI. Poezie Topârceanu


Iarnă grea în afara bucureșteană, în acest miez de ianuarie 2016.

Intru la amabilăți  cu un hîtru component al (fostului?) grup Divertis și mintea-mi, în căutare de glume, zboară la un vers: 


Și-uite-așa îmi amintesc de o poezie George Topârceanu, „Strofe de iarnă”, despre care pot spune că mi-a încîntat toate vîrstele.
Încîntat nu e metaforă goală. Am rîs de m-am tăvălit la strofele, fie că m-am aflat copil de școală, june, matur (revăzînd fugar poezia) ori ceva mai copt, ca acum.




Postul acesta se pornește ca o reparație pentru o doamnă profesoară a subsemnatului. Pe care nu am vorbit-o foarte de bine, într-un material de-acum vreo patru ani. Abia acun, în nemernicia-mi și cu rîs pe chip de la vers Topârceanu încep s-o zăresc și altfel. Nu știu dacă să-mi fac din așa metamorfoză un mare cap de țară... La o adică sîntem doar bărcuțe pe un ocean al situațiile externe, dar și al stărilor sufletești interioare.

Nu mai țin minte exact dacă eram în clasa a doua, ori a treia... Parcă a doua, căci simt a ne fi aflat într-o sală cu expunere la sud, a școlii generale nr. 56. În preajma a cceea ce se numește azi Bd. Pake Protopopescu.
Acolo, în ora de română, profesoara și diriginta Călina Ene s-a apucat, extracuricular cum i-ar zice astăzi, să ne citească o poezie.




Bănui - copil drăcos aflîndu-mă - a nu fi fost tare atent la justificarea făcută acelei lecturi, nici la primele versuri. Cert este că m-a captat un vers, unde e vorba de cineva încălzîndu-se la lumînare. O Irina, și cu toată familia. S-a făcut mare haz de situație, cu acea detașare superioară a copiilor înlesniți (eram, totuși, și nu neapărat raportat la anii poeziei)!
Între altele, am beneficiat de dirigintă și, implicit, profesori în ciclul I de învățămînt. Instinctiv am simțit asta ca pe un progres, față de prăfuitul sistem cu învățătoare.

Aș minți că omit însă că beneficiam de sentimentul unei cloști în preajma puilor ce eram, dar de asta mi-am dats eama abia în prima zi de clasa a cincea, cînd am aflat că diriginta - de astă dată profesoară de istorie (cunoscută anterior și chiar simpatizată de mine) avea să fie cu doi doar două ore pe săptămînă. Mi s-a lăsat chiar cu o lacrimă de abandonat în colț ochi, pe acel hol de la etajul I al școlii...

Revenind la Irina, cea cu încălzitul la lumînare și în grup, ideea și imaginea mi s-au întipărit bine în minte (chit că nu-s singurele la vîrsta aceea). Vag, mi-am readus-o aminte în decursul timpului, pentru ca la vreo 20 ani ai mei să dau întîmplător de varianta să-i zic oficială.
Tata ieșise la pensie, dar își luase o slujbă de colector hîrtie - apăruse așa ceva sub cerul comunist, la 1975-76. Acum realizez că tata bifa aici un ban, un passe-temps dar mai ales posibilitatea de a citi, la greu.

Mi-e greu să mă pronunț asupra interesului său pentru citit, cît ținea de dor gonit vreo angoasă. De exemplu, mergînd cu tramvaiul 24 cam o jumătate de ceas (de patru ori pe zi!) spre/ de la magazinul de încălțăminte unde lucra, dezlega cuvinte încrucișate. Cu ochelarii lăsați binișor pe nas. Și în mult deconect cu mediul.


Chestia cu lectura am preluat-o de la el, nu și cu rebusurile...
Așa că statul între vrafuri de ziare și cărți, în acea tonetă a colectării de hîrtie aducea lectură,. ca să-l citez, cu toptanul.

Se cuvine a detalia de unde cărți, acolo?
La vremea cu pricina exista un sistem al anticariatelor, care achiziționau cărți, undeva la un centru din preajma Bisericii Enei. Dacă îmi aduc aminte, ofereau 40% din prețul de librărie, el revînzînd cu 60%.
Nu exista tarabele particulare de după 1990. Este drept că unii senecți nici nu vor fi avut idee de sistemul arătat, dar voiau a-și goli vreun pod. Ori camere de locuință clasică. Și-așa ajungeau la rulotele (altminteri fixe mare parte a existenței lor) de colectare.
Apropo, prețul era 60 bani pe kilogram, acolo existînd și un cîntar.

Se aduceau și cărți.
(ca să nu abat excesiv relatarea, pornită de la o poezie de iarnă, revin la subiectul inițial). Între ele fu și una de Topîrceanu. Asemenea tipărituri erau aur pentru noi ori însetații de cultură ai epocii, nu și pentru cei care le destinau așa-numitei topiri, în fabricile de celuloză.

Tata aducea din cele mai interesante și acasă. Pentru el, dar mai ales pentru încîntarea pe care o produceau așa file celor două odrasle (fie și nu tocmai mititele, în anul 1977, eu avînd 20 ani în cap).
Și-așa, răsfoind volumașul cu Topârceanu - între altele - am dat cu multă încîntare de poezia reprodusă elevilor, cu peste un deceniu înainte, de profesoara Călina Ene.

Genul de satisfacție e greu de reprodus, al completării vagii amintiri, în cheie i-aș spune chiar oficială (a autenticității).
Am constatat doar că nu era o Irina, cea cu lumînarea, ci Emilia.


”Strofe de iarnă”, 1919


Doamne, tu te ţii de glume?
Nu ne vezi mizeria?
Pentru ce-ai lăsat pe lume
Geruri ca-n Siberia?

*

Nu mai este mămăligă,
Vremile-s teribile.
Astăzi toată lumea strigă:
"N-avem combustibile!"

*

Nu e chip de dimineaţă
Să mai baţi trotuarele
Că-ntr-o clipă îţi îngheaţă
Nasul şi picioarele

*

Astă-noapte mi se pare
Gazda mea, Emilia,
S-a-ncălzit la lumânare
Cu toată familia!

*

Casele sunt dezolate:
Sobele şi vetrele
Stau cu gurile căscate...
Ger, de crapă pietrele!

*

Plitele de fier îngheaţă
Fără foc, deoarece
Nu găseşti cărbune-n piaţă
Să chiorăşti un şoarece!

*

Doamna Şvarţ alaltăsară
Cât pe-aci să leşine:
O pisică vrând să sară
Între două streşine,

Cum furase o bucată
Nu ştiu din ce cratiţă,
A încremenit dendată
Ca o caracatiţă!

.
Din volumul "Balade vesele şi triste"



Vîrsta cu pricina e și una a producerii artistice, în grupul de amici. Ulterior ne jenăn a reaminti asta, dar așa fu.
Îmi plăcea pe atunci a declama și pe „Bivolul și coțofana”, tot de Topârceanu - de care nu mai știu însă cum o memorasem prin copilărie.

În context, dar de achiziție intelectuală mult mai nou, era Svejk, al lui Jaroslav Hasek - dar mai degrabă pentru dorul său de a se întinde la povești, prin ieșiri în lateralul relatătii inițiale.


Poate-i de spus că acea perioadă din viața cam fiecărui om are șarmul ei teribil, o condensare delicioasă de viață, dar nu-i deloc eternă. Pînă la urmă acea amiciție strînsă permite o dezvoltare personală accelerată, cît și cunoașterea viitoarei partenere. La vremea aceea, 1978, cum mai mult de trei sferturi dintre amici nu prinseserăm vreo facultate (eu ori Mariana nici nu am candidat...), căsătoria a urmat aproape legic.
Și implicit sfîrșitul perioadei de boemă cu amici de bloc.


Mi se pare că am mai recitat din acea poezie, cît și din surate, primei garnituri de copii, adică lui Dan și Gabi. Nu și dacă au existat aplauze, cu probabil nici eu nu am ridicat lui tata - care în mod sigur a fost un aranjor plăcut al clipelor de respectivul tip, cînd i se ivea vreme ori dispoziție...

Și-uite-așa se iviră din nou ghidușele distihuri, la un ianuarie 2016.
Cum nu doar nenorocirile sosesc singure, am în astă perioadă la suflet și o altă bucată umoristică. Nu mai e tipărită, ci pe așa numit suport electronic.
Dar aducînd același haz nebun. Mulțumiri drăcosului autor!



PS



Bivolul si cotofana
Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,
Se plimba o cotofana
Cand in sus si cand in jos.


Un catel trecand pe-acolo s-a oprit mirat in loc:
-Ah, ce mare dobitoc!
Nu-l credeam asa de prost
Sa ia-n spate pe oricine...
Ia stai, frate, ca e rost
Sa ma plimbe si pe mine!

Cugetand asa, se trage indarat sa-si faca vant,
Se piteste la pamant
Si deodata -zdup!-ii sare
Bivolului in spinare...

Ce s-a intamplat pe urma nu e greu de-nchipuit.
Apucat cam fara veste, bivolul a tresarit,
Dar i-a fost destul o clipa sa se scuture, si-apoi
Sa-l rastoarne,
Sa-l ia in coarne
Si cat colo sa-l arunce, ca pe-o zdreanta, in trifoi.

-Ce-ai gandit tu oare, javra?Au crezut-ai ca sunt mort?
Cotofana, treaca-mearga, pe spinare o suport
Ca ma apara de muste, de tantari si de tauni
Si de alte spurcaciuni...

Pe cand tu, potaie proasta, cam ce slujba poti sa-mi faci?
Nu mi-ar fi rusine mie de vitei si de malaci?
Bivol mare si puternic, gospodar cu greutate,
Sa te port degeaba-n spate?...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu