marți, 16 februarie 2016

MUNTE. A (nu) putea să scrii despre ceea ce simți, acolo

Tocmai astăzi citeam un fel de rezumat al activității pe munte, a unei mai tinere iubitoare de înălțimi.

Nu am a reproșa vreo virgulă, acelui excurs.

Este transcrierea a ceea ce simte tînără femeie.

La cîteva ore, în umplere de timp am simțit nevoia să revăd un drum de-al subsemnatului, pe o porțiune a Rîpei Crucii, din Moraru, Bucegi.
Cum old good times plecatără, am urmat drumul în coborîre, rapelurile fiind esențiale în revederea acelor locuri ce-mi sînt foarte dragi.

Foarte dragi e puțin zis.
Iar așa ceva nu reprezintă plăcere propriu zisă.
Ci inclusiv emoțiile le-aș spune dure.
Pe care nici nu apuci a și le simți prea ult (ce să mai spun de vreo conștientizare!)

Dar interiorul unora / al meu îi place așa duș scoțian. 
Și unde recele e alcătuit îndeobște din nesiguranță, în locuri nesigurte deplasării fără griji.

Asta vrea interiorul unuia ca mine, asta i se dă. 


Un lucru extrem de necesar, și de spus, este că - după o vîrstă -  pe acolo carcaterizant nu-i doar riscul, teama în sălbăticie, și ci destulă oboseală. Este prețul plătit pentru a rebedea niște locuri-magnet. 
Am încurcat un pic lucrurile la suișul din Valea Cerbului pînă în Strunga Acului de Sus (unde a debutat coborîrea de care vă spuneram), iar asta mi-a răpit energie și timp. Utimul era necesar pentru a prinde trenul spre București, care să-mi permită ajungerea în aceeași zi acasă. Și evitarea unei înnoptări pînă acolo, acasă.

Totul a fost fantastic. 
Pînă și încetul suiș din șiștoaca aferentă Strungii Degetelor, în vecina acesteia dinspre vest, la capătul căreia aveam treabă
Și revederea flansului vestic al Degetelui Prelungit, pe unde știam că încercaseră să urce cîndva bunii și vîrstnicii amici Beldie și Manof.

Încîntare, oboseală și teamă.

În Rîpă (spre care m-am urnit greu), destule griji.  Din nevoie economie pitoane, inițial am ancorat cordelina de un bolovan aflat exact în strungă. A refuzat să vină.
Întoarce-te, Mirceo, apoi caută alt loc. Nu chiar lesne de identificat.
Poate altădată (am mai mers pe aici, în coborîș, la 1988) voi fi coborît la liber. De data asta nu am riscat însă.

Apoi coborîrile în frînghie s-au înlănțuit. Cu o teribilă încîntare a descoperirii unei sumedenii de fapt, însă chiar și așa parcă insuficiente satisfacerii setei ce-și semnaliza existența din interior.
Pînă la urmă, nu am apucat să dau atenția dorită fisurii care se desparte din Rîpă, spre est, către vîrful Acului Crucii. Nici pe atît, nu am avut vreme de o zacere domoală, cum îmi permit de pildă cînd sui pînă în zona mediană a Albișoarei Gemenelor. Timpul mă trăgea în pemanență de mînecă. Nici gînd să bifez doar un ceas, cum aveam nevoie, pentru sosire la timp în gară (există și un microbuz de București, dar nu a venit vreunul...)...
Zorit precum spun, nu a fost vreme de revăzut cît de cît destins multele locuri ce-mi erau familiare pe aici. Fiecare cu povestea ei ide tură.

O descriere de la vremea acestei ture, aici:


Aș adăuga niște imagini cu subsemnatul de care mă voi fi jenat la vremea aceea. Trădîndu-mi prea mult anii (aproape 60). Îngrijat de străbaterea locurilor. Deloc scos din cutie.


Aparte a fost apoi înnoptarea în pista de lîng Stația Ploiești Vest.
Nu s-a pus cazul vreunei moțăieli chircite în sala de așteptare, așa că am riscat sub cerul liber. Și în pantaloni scurți (noroc de-un fel de folie supraviețuire!).
Dar mica nebunie avu șarmul ei, cu turmă de oi în trecere prin preajmă, apoi cu sosirea unui cuplu - să fie fost 1 a.m. - doritor a vedea ploaie de stele anunțată în media....


















Cîmpul de lîngă Ploiești Vest, unde-am înnoptat.
Inevitabil, trezirile fură la cel mult o oră.

Durea și spatele, dar și tresăriri la unele-altele (de șuier locomotive ce să spun!)
(apropo, o imagine veche, luată cînd de subsemnatul, aproximativ din același loc. Ziua.).




Șarmul răsăritului de soare estival, nu departe de-a ajunge la home, sweet home.





Piton nesigur, aflat undeva pe traseu și scos de mine.
Întîmplător, tot eu îl bătusem, acum vreo trei decenii, ba îl și manufacturasem, la Sticlăria unde m-am produs cîndva ca lăcătuș mecanic (unul submediocru...).




PS1 Îmi fuge mintea la vorba lui Mihai Haret.
Care vorba de patima lui pentru munte... (citat exact „Bucegii sînt patima mea”)

PS2

În urmă cu doi ani ani, m-am jenat un pic de-a aborda subiecte delicate despre mersul în abrupt (solicitări interioare de-așa mărturisire fiind altminteri din plin). Era vorba în primul rînd de-acel tras de ață,  spre locuri unde riști, respectiv tragi limba la greu.

Azi mi-a scăzut așa reticență, dar am restul de bun simț a realiza că nici nu e de bătut toba... (hazul face ca textele false, cu amor livresc de munte, să aibă mai multă trecere - fiind un șablon mincinos dar acceptat/natural multora). Cred că bună parte din așa mărturisiri vor merge spre un volum personal pe care-s șanse să-l numesc „Sertarul negru”.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu