duminică, 31 iulie 2016

Convingeri de viață

Să fie vreo două decenii de atunci.
În deplasările cu trenul spre munte (ulterior el a trecut spre autoturism dotare, iar eu pe numărat firfirici ghezăș VSD), amicul Mugur avea o vorbă:

„După 40-50 ani, dacă te trezești dimineața și nu te doare nimic, înseamnă că ai murit...”
E una din sentințele/concluziile despre viață pe care le luăm în serios pe nemestecate. Căci nu am trecut pe acolo, pe la acea vîrstă (barim la vremea zisei lui Mugur), dar ea posedă toate ingredientele pentru a cădea lat.

(Zic precum nenea Creangă:)
Nu știu alții cum sînt.
Dar după mulți ani de luat în serios vorba de mai sus, am căpătat știință de viață cît să-mi fie domolit entuziasmul.

Nu știu cum e la vreun 80, avînd într-adevăr semne (din vedere amic vîrstnic, la Sinaia, ori propria mamă) că dor atunci fizice...
Dar, la noi barim - senecții ăștia mai tineri - am impresia că-i vorba de dureri în bună parte psihice.

O să ziceți că cu ce ocazie extrapolez, ce mi se pare mie cu restul lumii.
Păi, dovezi nu prea am, dar pe picioarele ideii tot șed însă, privind că mai copții nu mai ies din casă (de pildă în week-end).

Și îmi permit să afirm de aici, într-o imensă aroganță altminteri, că la mijloc ni-i teama de mediu, care apare odată cu isprăvirea a ceea ce aș numi drogul-vîrstei-de-mijloc.

Ororile decurgînd din acel nas în nas cu realitatea existențială duc, zic eu, la necheful matinal - materializat inclusiv în ideea de dureri.



O să ziceți (mai ales cei trecuți de majorat că vă stric cheful de viață.
Că cum naiba îs lăsați în libertate așa inși.
Aveți dreptate!
Noroc a vă află însă, dumneavoastră, inși tari pe picioare, și care nu se clatină - Aliotman serios! - de așa  fleacuri..


Reîntorcîndu-mă la chestii mai lumești, e de zis că multe convingeri-s de verificat - întru adevăr personal (parcă Jacques Salome îndemna la așa ceva, foarte necesar - se exprima el - pentru a crește...).

Totodată, și în context al urîciunilor proferate de subsemnatul mai sus, cred că mi-au prins bine prăpăstoșeniile, mai exact ramura acestora care nu ținea a speria gratuit semenii (se întîmplă deseori...).
Una dintre ele a fost zisa lui Teodor Mazilu: „Vîrsta la care deșertul interior înflorește ușor se duce și nu se mai întoarce...” - lecturată și reținută bine pe la 30 ani personali...







.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu