marți, 2 august 2016

Dragostea de munte.

Se vorbește mult despre dragostea de munte.
(eventual pot analizate și altele).

În context, se înțelege că fiecare poate vedea cum dorește, ideea de dragoste.
Aceea din realitate, din biologie mai exact, are niște caracteristici. Mai exact, izolează obiectul iubirii de ceilalți, pentru a aparține doar partenerului.
Așa e în natură, iar pînă să urce spre sfere sublime ale artei, dragostea este tributară vieții.

Mi-au venit astea în cap meditînd la pasiunea-mi pentru coclaurii Caraimanului, umblați vinerea trecută, respectiv cam ce mi-e la inimă în abruptul Bucegilor.
Și unde fiecare piatră, ba chiar fiecare hău fascinează.
Nu cred că vreo dispoziție a subsemnatului, de-a îndrepta mare amor spre ceva, s-ar fi materializat de-ar fi fost vorba de vreo zonă umblată (mult) de alții.
Decizia este a poseda doar pentru tine acel loc, sau măcar a poseda iluzia asta.

Este drept că multă lume vorbește în alt mod despre amorul montan, dar acele declamații vizează îndeobște oameni care au cunoștință la fără frecvență atît cu muntele, cît și cu dragostea.
Atîta doar că e nevoie de considerația acelora.

PS
... Mă-sa pe gheață!

În programam azi a o lăsa mai moale cu aroganța, dar uite-o cît de vehement scapă dumneaei, aici!
La o adică, fără țîșnirea-i de neoprit de aici, ar mai fi ieșit la aer o idee care nu cred deloc a fi idioată?...

„Idioată nu-i, dle Ordean, atîta doar că majoritatea nu are nevoie de așa adevăruri. Ei îi prind bine poveștile... Preferă oxigen impur, mai exact prin amestec cu 78% azot...”
Asta e.

PS2
Observațiuni ale cuiva, la cele de mai sus:
”Ehee :), dragostea (de munte) inseamna un pic mai mult. Printre altele si sa impartasesti si sa lasi egoismul si posesivitatea la o parte.
Daca tinem muntele doar pentru noi, nu mai e dragoste, ci devine obsesie. Daca tinem o persoana doar pentru noi si doar langa noi, este la fel egoism si obsesie. Daca si muntele si persoana sunt libere si iti simt dragostea, sigur se intorc singure la tine si te accepta cu aceeasi deschidere. Ultimul cuvant este esential...”

„Dragostea (de munte) inseamna un pic mai mult. Printre altele si sa impartasesti si sa lasi egoismul si posesivitatea la o parte.”
Avem, aici, o problemă.
Ce spui se aplică la tine, iar ale mele, la io / eu. Mai exact la putința-mi de-a explora realitatea.
Mă mir un pic,[...], că tot uiți pe cine ai în față. Mă aflu ultimul om care să cadă lat la vorbele mari citate. Iar asta, cu argumente - din parte-mi.
Probabil însă că dorul de-a contrazice adultul de altădată ți-i mai mare.
În context, dacă vreodată te jenează gastrită, ulcer etc., să știi c-ai încercat (reușita fiind în Alpha Centauri) a lăsa prea mult egoismul și posesivitatea la o parte.

După cum.
„Daca tinem muntele doar pentru noi, nu mai e dragoste, ci devine obsesie. ”
Și dacă devine obsesie, care e problema? Îmi place mie să am obsesia asta, și basta.
Nu văd de ce ar veni careva a-mi spune că obsesia e o treabă urîtă lui Dumnezeu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu