marți, 2 august 2016

Eu și Daniela.

”Cu fiecare stea care apune, pare că-l văd pe Bunţu Segal cum se stinge de dor, departe de ţară şi de muntele pe care l-a iubit toată viaţa… Pe doctorul Iacomi în văzduhul cu îngeri, printre legende, gustând din ceaunul cu ierburi fierte, gătite de pustnici ori lângă ciobanii doinind din fluier… Pe părintele Matasă călcând pământul într-o fluturare şi atingând norii cu dreapta sa pe care-o folosea pentru binecuvântare, pentru sfinţitul apelor şi pentru tremurul bătrâneţii…Şi un fior îmi învăluie mintea și sufletul - E iarăși august, e ziua Muntelui meu... ”Daniela © 2016





Danielo, cîte unii vedem diferit muntele.
Subsemnatul, de pildă, ajuns-a la ideea de a-L părăsi, pe El, din motive de putirință în scădere. A mea.
Cred că-i înțelept a ne spune Pa!, ori măcar a lua în calcul asta. Nu văd nici o problemă, dacă - dincolo de rana ce va urma să fie cauterizată - ne luăm Good bye.
A fost, și gata.
Căci viața-i posibil să fie mai complexă decît dorințele mele.
Voi saliva, de la gura sobei bucureștene, la locul cutare ori cutare - și gata.

Legat de ce-or simți mentori (să zicem) montani de-ai mei, eu stau mai domol., De vină mi-o fi lipsa glandei poetice.

În rest, ai în continuare toată dragostea mea de locuitor al Țării Românești (aia de la sud de Carpați) , și de mare iubitor al înălțimilor...

PS
Să fi avut eu vreo 28 ani, și priveam la nea Sandu Beldie, ce bătea în acel moment spre 80.
Ne aflam în locuința-i din București.
Nu-i scăzuse încîntarea față de Bucegi (nu neapărat identic cu stilul altora), dar nu-l simțeam voitor să meargă măcar pînă în gara Bușteni și să dea barim un ochi spre Zid, pentru ostoirea dorului, a plăcerii de-al acea în ochi...
Am avut bunul simț de-a mă mira și atît, fără a gîndi la rele, precum trădare, scăzut sensibilitatea etc.

Abia după niște decenii, vorba unui Lemmy Caution („Ce le pasă damelor”) am văzut și eu cum devine cazul. Pur și simplu începe a-ți deveni către (există nuanțe, procente!) indiferent... 
Iar asta pentru că te schimbi tu.
Iar dacă în paralel vreun altul, vezi nea Nae Baticu, rămîne mai conectat la problematică, asta nu schimbă particularitatea fiecăruia.

În context, meditez ce poate fi mai dureros / blamabil, din punctul de vedere al vreunui purist montan: să regreți că nu-i mai parcurgi, ori să-ți fi devenit indiferenți (
altminteri, din motive de cărat tinerețea din noi...)?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu