duminică, 31 iulie 2016

Omenesc. Amiază de 30 iulie 2016.

Mi-e greu să mă plîng de maneliști, cîtă vreme eu mă dau în vînt după seria Bourne. 
Sper însă ca-n viitor să deprind cuvenita doză de ipocrizie.



(tare rău îmi pare că e ucis personajul Nicki Parsons - adică doamna de aici!...)

PS1
Am stat nițel să acord vorbele din ultima propoziție.
În context, Caragiale se plînge undeva că trudește ca naiba la producțiunile-i (idem un ipoteștean, cum că ce-l seacă munca imensă la o gazetă).
Cred, totuși, că nu e o chestie a trudi... Dacă o tărășenie nu iese din mîniile / mintea noastră cît de cît natural, cred că-i aiurea a stărui.
Deja, de-acolo avem de-a face cu standardele altora, respectiv că fără aprecierea acelora nu facem doi bani pe lumea asta...

PS2
Mă întrebați, elegant, cît s-a mai făcut cotizația la Asociația Grandomanilor, secția acuți?
Nu știu exact, da' mă interesez la colegi.

PS3
Cunosc binișor vulnerabilitatea pe care o induce grandomania. sentimentul că ești mai breaz (în cazu de față, peste Eminescu). Dar am resport interior care (din motive care se pot detalia) ține a se manifesta astfel (iar în sine reproșurile-mi aduse vreunui Mare cred că-s justificate).
Ar fi mai rău dacă aș pune dop - presupunem că e posibil - acelui filon.

Nu m-am proiectat eu, cum mă aflu. Adică nici ambarcațiunea, nici marea pe unde umblă nu-s făcute de subsemnatul. Doar încerc a mișca fericit din cîrmă.
Inerent, uneori nimeresc manevra, de multe ori nu.

Viața.



Iar passe temps. Sau totul curge...


Mamă, de cînd sînt ăștia - din poză - oale și ulcele!...
Cam de cît voi fi eu, la 2120...


(imagine postată de dl.  Mihai Mircea Totpal , pe fila RememberOrasulBușteni a Facebook:
Ce chestie! Să vii din nimic, și să te duci în nimic (vorba respectivă nu-mi are conotația biblică, de spărietură maximă)...
La vremea aceea umbla doctorul Alceu Urechia pe Brîul mare al Coștilei, vizibil în ultimul plan, iar Nicolae Bogdan - parcurgător (doar) al Văii Albe - pomenea cu respect așa întreprindere...
Iar vîrful Picătura - pare-se astupat de turla lăcațului sfînt - avea de așteptat vreo trei decenii, pînă să pună omul piciorul pe el...

Asupra anului imaginii, sînt nițel derutat de tipul pălăriei unor bărbați din asistență, dar tipii rurali (cari au asistat...) plus steagul desfășurat îmi trădează un ante1916...

PS
Mă ia un pic cu bîzdîc, la gîndul că vreo Prispă a Gemenelor din Caraiman va fi fost bine mersi și cu decenii (milenii?) înainte de ivirea-mi pe lume, și va rămîne cum îi acum și mult după ce-mi vor săla unii coliva la groapă (altă metaforă mai cu simțire nu am găsit...).


PS2
În context colivă.., rîdem-glumim dar mă păscu în ultimele două ture montane sentimentul cel nasol foc... Că ești la doi pași.

De fapt, la doi pași de Ea ești cînd - pe prize nașpa și expuse - ai sentimentul că nu te mai poți ține...La zece pași te afli cînd nu ești sigur că vei depăși obstacolele ce se profilează nu departe, și care-ți stau irevocabil în drum spre locuri mai puțin periculoase.

De fapt acest ultim tip de sentimente mă vînturară în ultimele două ture.
Barim în ultimul caz lucrurile nu fură chiar dramatice, dar pas de te pune cu adîncul, atunci cînd are el chef a secreta ceva...

Imaginile pe cale le alătur.
Cele prăpăstioase sînt puse pentru a genera sentimentele potrivite, la aserțiunile de mai sus. Ulucul simpluț de pe acolo fu însă cel care a născut temerea pomenită.






În traversarea Valea Spălăturii - Hornuri de acum două săptămîni, grija cea aparte a țîșnit în momentul în care ne aflam prinși într-o adevărată capcană de accentuate dificultăți alpine, în nesfîrșite pasaje unde asigurarea se afla iluzorie. 

Convingeri de viață

Să fie vreo două decenii de atunci.
În deplasările cu trenul spre munte (ulterior el a trecut spre autoturism dotare, iar eu pe numărat firfirici ghezăș VSD), amicul Mugur avea o vorbă:

„După 40-50 ani, dacă te trezești dimineața și nu te doare nimic, înseamnă că ai murit...”
E una din sentințele/concluziile despre viață pe care le luăm în serios pe nemestecate. Căci nu am trecut pe acolo, pe la acea vîrstă (barim la vremea zisei lui Mugur), dar ea posedă toate ingredientele pentru a cădea lat.

(Zic precum nenea Creangă:) Nu știu alții cum sînt.Dar după mulți ani de luat în serios vorba de mai sus, am căpătat știință de viață cît să-mi fie domolit entuziasmul.

Nu știu cum e la vreun 80, avînd într-adevăr semne (din vedere amic vîrstnic, la Sinaia, ori propria mamă) că dor atunci fizice...
Dar, la noi barim - senecții ăștia mai tineri - am impresia că-i vorba de dureri în bună parte psihice.

O să ziceți că cu ce ocazie extrapolez, ce mi se pare mie cu restul lumii.
Păi, dovezi nu prea am, dar pe picioarele ideii tot șed însă, privind că mai copții nu mai ies din casă (de pildă în week-end).
Și îmi permit să afirm de aici, într-o imensă aroganță altminteri, că la mijloc ni-i teama de mediu, care apare odată cu isprăvirea a ceea ce aș numi drogul-vîrstei-de-mijloc.
Ororile decurgînd din acel nas în nas cu realitatea existențială duc, zic eu, la necheful matinal - materializat inclusiv în ideea de dureri.

O să ziceți (mai ales cei trecuți de majorat că vă stric cheful de viață.
Că cum naiba îs lăsați în libertate așa inși.
Aveți dreptate!
Noroc a vă află însă, dumneavoastră, inși tari pe picioare, și care nu se clatină - Aliotman serios! - de așa  fleacuri..

Reîntorcîndu-mă la chestii mai lumești, e de zis că multe convingeri-s de verificat - întru adevăr personal (parcă Jacques Salome îndemna la așa ceva, foarte necesar - se exprima el - pentru a crește...).

Totodată, și în context al urîciunilor proferate de subsemnatul mai sus, cred că mi-au prins bine prăpăstoșeniile, mai exact ramura acestora care nu ținea a speria gratuit semenii (se întîmplă deseori...).
Una dintre ele a fost zisa lui Teodor Mazilu: „Vîrsta la care deșertul interior înflorește ușor se duce și nu se mai întoarce...” - lecturată și reținută bine pe la 30 ani personali...

#Colectiv. Comemorare nouă luni.

‪#‎Colectiv‬.

Pomeneam în postul anterior de mega-criticismul subsemnatului.
Îmi recunosc aici din start mica parșivenie de a recunoaște eu însumi acea însușire, pentru a scăpa de eventuala acuză de profil, sosită dinspre vreun altul...

Plus.

Atitudinea-mi cu pricina nu e de nebună, ba chiar nici de trecut în categoria agresivităților brute ce nu se pot exprima altfel.
Ci, din motive care se pot vorbi, am oroare de subiectivismul drapat - inevitabil - în gargară. În vorbe favorabile sieși.

SPUN ASTA cu ochi spre comemorarea incendiului de la Colectiv.
Pomeneam, tot recent, că vorbele mari acoperă nu o dată opusul lor. Cînd cineva pune vreo cruce pe munte, să spunem, își acoperă niște personale inavuabile clasa întîi!
Ceva asemănător se petrece cu grija de morții Colectivului...

Nu poți să te duci acolo și să îndrumi la nițică nuanță. De pildă, cum va fi arătat seara cu opricina, cum vor fi arătat viitoarele victime - pînă la ora fatală, în local cît și în restul vieții lor.
Și pe care le durea drept în cot că s-ar putea năpusti coasa Doamnei, spre ei.
Altminteri, pe dumnealor ori cei care îi plîng azi afectîndu-i taman în pix că răposară - vorba religioșilor parcă - năpraznic și mulți alții, sub soarele ăsta...
Imaginați-vă cum reacționau dumnealor la veste că muriră vreo 80 în cutare sinistru din lume... Nici de o pictogramă întristată n-ar fi fost loc, la așa veste!

Veți observa că la orice solicitare de nuanță frații susținători ai comemrorării mărețe devin negri la față. Și cu o privire aparte, de un domol ce merită a rămîne doar la ei acolo...
Le pică mai mult decît prost, ideea: „Cum ori fi arătat, domne, ei acolo, în seara cu pricina, în orele de dinainte...?”.

În această idee, nuanța solicitată de-ăi ca mine înfurie.
După cum înfurie mult și întrebarea... de ce înfurie.

Ziceți că-s prea multe subtilități aici, pe metru pătrat?
Așa o fi! Dar cred eu că merită sondate.
Iritarea cea mare, crede mintea mea cea proastă, din faptul că matale - curiosul de una-alta - ataci poziția 'umană' pe care și-a dobîndit-o (fie și cu prețul morții altora) respectivii îndurerați (dar cu ochii de fiară de care pomeneam...).
Umană din ghilimelele precedente înseamnă agresivă cu alții din postură sigură, ba chiar înaltă socialmente (spuneți și dvs.,de poate exista ceva mai frumos pe lume?).

PS
Nu aș face vreun secret că sensibilitatea subsemnatului la subiectivitatea umană din jur mi se trage din familia de origine. Și unde nu am fost lăsat, bănui (aritmetic) a-mi exprima iritarea.

De aici
:
a) există mulți care nu se 'prind', cînd se află victime a unor așa întoarceri pe degete. De fapt, nu știu cît nu se prind, și cît își dau voie a fi ei înșiși înșelători, cînd întîlnesc vreun altul mai slăbuț, în drumul lor...
b) a realiza situația nu mă face supărat foarte pe-acei membri ai familiei personale (chit că, pe vreo canapea psihanalist, naiba știe ce minunății furioase aș scoate din mine...).

Dictatura minorităților.

Subiect delicat...
Se face mult caz, de la o vreme, cu o tiranie (sosită via Uniunea Europeană) a minorităților, asupra majorității.
Poate așa ceva se află exces, dar nici nu opusul său nu mi-i rușine!
Spun asta cu ochii la crucea pusă (2009?) de niște majoritari la verdeața Văii Albe.





Nici prin gînd să le dea, că poate-s unii ce nu agrează așa prezențe, în acel loc! Deja frații sînt în poziția „Noi sîntem majoritari” - iar ceilalți niște rătăciți, sortiți iadului -, dacă nu cumva dumnealor se cred TOȚI, de sub soarele ăsta românesc.

„Noi sîntem cei mai mulți, bașca suportul lui Dumnezeu!”

În așa situație, nu se încurcă dumnealor, majoritarii, în grija de gustul altuia.
Paralelement, dacă e să pună careva vreo semilună / monument al ateismului în același loc, cruciatul nostru e de prevăzut a sări trei metri în sus... Și, după un moment de furie bîlbîită, să purceadă la niște explicații ce va fi mai mare dragul să asculți...

PS1
Cum e aia monument al ateismului?
Mmm, e de sondat - ca design -, cert este că va reprezenta pe-aceia avînd ca deviză: „Ne descurcăm și noi cum putem pe lumea asta, dacă Tata ăl de sus tot nu ne dă vreun semn, cît de mic, a exista...”

PS2
Apropo de cruci, nici ăi de vrură a-l pomeni pe George Nechita nu stătură a medita de-i bine ce fac, pe cînd plantară ditai troița, la Garderob-ul de pe Munticelu, în amintirea cuiva altminteri mort departe (fie și sub gloanțe vrăjmașe, la Revoluție).
E o chestie destul de nașpa, a trage așa tărășenie, unde-ți vine bine ție, fără a medita dacă sosește fericit și altora.

O să ziceți aici că iar mă aflu (mega)acritură, dar cred că problema rămîne, totuși...
Observații ca ale mele deranjează majoritatea inclusiv pentru că, dumneaei nefiind deranjată de gesturi precum crucile de mai sus, are în minte asigurarea că - de-o fi să pice cîndva la dor de-așa atitudini - nu o să-i zică nimeni dă-te mai încolo...

Passe temp(s), montane


M-aș afla ultimul om, care să ceară salar de la Fundația Traiului în Prezent.
Asta, pentru că meditez și asupra plimbatului rocilor prin măruntaie Pămînt, pînă să cadă din pereții Văii Albe, dar și că urmează a sosi un moment la care nu voi mai putea sui în locurile tare dragi, din abruptul Bucegilor.





Știu, că e un subiect tare urît. Și care face de baftă pe rablagitul de-l ridică în discuție...
Meditez și la așa ceva, chit că orice om puternic nu suflă vorbă de-așa viitor personal.
Nu, căci ne aflăm eterni.








Va fi nasol. Dar inevitabil.
Au trecut atîția prin așa coborît de stachetă, dar soarele continuă să se ivească, în fiecare dimineață...

PS
În poze, imagini către un loc tare drag subsemnatului, între caraiman-ienele albișoare ale Crucii, respectiv Brîului.




Ecologiști - unghi ticălos...

Ecologiști.

La bani mărunți, grija pentru un ceva care nu ți-e în contact direct (degradarea planetei) ține inevitabil de altele pe care ai a defula (paradirea noastră, inerentă scurgerii vieții), respectiv dorul de a ne înscrie într-un curent la modă (și sperînd la avantajele de rigoare, palpabile sau nu).

O să ziceți aici (după ce vă veți lămuri că nu bat cîmpii) că prea-s pus pe ochit negativ pastile cu trecere în societate.
Se poate.
Dar și domnii chitiți de mine bat recorduri în pitirea inavuabilelor din spatele gesturilor dumnealor...

„Păi poate nu au idee de ele...Nu toți e deștepți!”Ok, dar de ce sar trei metri în sus atunci cînd află de ele?„Pen' că așa e firea omenească!”

O anumită parte a ecologistilor, de ieri si de azi

Ieri, în Șaua mare a Caraimanului (unde-s destule flori de colți)...



... iar apoi la vedere un ciopor de clopoței, de nimeni rupt la doi pași de cabana Caraiman, am picat pe gînduri...





Și anume, dacă nu cumva marea campanie cu 'Nu rupeți florile pe munte', de acum niște decenii, nu era înaintaș al prezentei, cu așa-zisa defrișare - catastrofală - a pădurilor patriei...

Din start miros încă o dată particularitatea oricărui demers șmecher care se respectă... E vorba de pastilele mari, la care nu-ți vine a ridica glasul îndoielii.
Pe vremuri, la grija de flori rupte, identificai ideea de frumusețe ucisă.
Acuma e cu deșertificarea ce-ar surveni, unor tăieri forestiere de amploare zice-se astronomică.

Erau lamentări mari cîndva (pe care eu le-am luat în serios), cum că muncitorii ce-au ridicat Crucea eroilor au cules la greu - și stîrpit - florile de colți din Șaua Mare.
Am îndoieli de justețea relatării, iar asta nu neapărat văzînd azi bine mersi acele exemplare de 'steluță' (posibil ca destui vizitatori ai locurilor nici să nu știe azi cu cine au de-a face, iar oricum moda pusului de edelweiss la pălărie s-a dus demult...).

O să ziceți aici că-s eu demolator de acțiuni cu mult bun simț... Nu m-aș grăbi să-mi dau cu așa par în cap. Pînă una-alta, nici aceia care lansează așa campanii nu-s uși de biserică.
Atîta doar că dumnealor respectă mai mult ca mine fricile, respectiv nevoile Publicului de-a se revolta pe ceva ...

PS
Am pomenit diplomat, în titlu, doar de-o anumită parte a ecologistilor...
La bani mărunți, grija pentru un ceva care nu ți-e în contact direct (degradarea planetei) ține inevitabil de altele pe care ai a defula (degradarea personală, inerentă vieții), respectiv dorul de a te înscrie într-un curent la modă (și sperînd la avantajele de rigoare, palpabile sau nu).

sâmbătă, 30 iulie 2016

Bolovani căzuți în Valea Albă

Un fenomen poate interesant...

În Valea Albă, dintr-un perete se prăbușiră niște blocuri de piatră.
Care prezintă o culoare - respectiv mici particularități ale materialului ce le-a stat prin crăpături - de neîntîlnit la lumina zilei.











Unde apa ploilor și expunerea factorilor atmosferici modifică în scurt timp acea configurație prezentă doar în adîncuri...

Ce chestie...
Și sperînd că nu-s excesiv de poet.

Mare parte a acelor bolovani abia acum ajung la aer, lumină șcl,, după niște milioane de ani în care se tot plimbară prin măruntaiele pămîntului.
Oare în ce stare vor fi arătat, pînă să ajungă fund de mare iar de-acolo burdihan al Terrei?







PS
Că veni vorba, și singur aflîndu-mă ieri prin pădurea Munticelului, treceam în categoria omeneștilor răutăți acuza că vreunul se dorește băgat în seamă.
Nici gînd acolo, în bunătatea ființelor lăsate de Dumnezeu, a medita de ce respectivul începe a cerși prin jur considerație...

Una, alta - pe versant sudic al Caraimanului

Capră neagră, nu mult sub Brîul Mare al Caraimanului.





(dacă tocmai avea preocupări excretorii, să fiu scuzat!)

La ora aceea de tîrzie după-amiază, mai multe superbe exemplare de capră neagră se aflau la siestă, pe prispe din zonă. Mai să zici că-s motani somnolenți pe acoperiș de magazie.

Panglica ce se vede în plan secund - cu o surpătură pe ea - aparține Brîului Mic al Caraimanului (unii confrați îi spun Brîul Mic de Jos), și care dincolo de muchia vizibilă se angajează într-un parcurs accentuat aerian.

Este drept că în materie de dificultate brîuri întotdeauna e loc de mai rău - cazul Traversării Rafail, pe unde-mi umblară pașii (și marile emoții) acum o săptămînă.
Ori al fratelui brîului de aici, aflat imediat mai jos - care n-apucă să ducă departe, în prăpăstiosul Zid sudic al Caraimanului...


Bazinul hidro unde stă la soare capra din poză ține de-o vale numită de subsemnatul a lui Beldie (un înaintaș vorbește aici de „Vîlcelul Dracilor”)

Legat de primul, peste cîteva ceasuri de la momentul reprodus foto, am trecut prin fața acelui centru turistic din preajma Telecabinei Bușteni , și purtînd numele lui Alexandru Beldie.






Agenţia AMOS News




Foto: Nicolae Leonăchescu, pe coperta lucrării „Ing. Alexandru C. Beldie” 



Am avut un sentiment ciudat, acolo...

Să cunoști un om, iar după o vreme să-l vezi nume de instituție (fie și mititică)... Nu tratez aici lucrurile în vreo cheie morală, cît observ că interiorul e derutat, neștiind cum să-și ia cunoștința de altădată: drept om, ori 'statuie'...
.
Lucrurile stau mai simplu în cazul vreunui fost amic de munte ce ajunge - să spunem - a da numele vreunui refugiu alpin.
.

PS
Ca un făcut, Beldie era cel care vorbea cîndva de Mihai Haret, ca fiind Nepotul statuii (e vorba de aceea a lui Spiru Haret, din preajma Universității bucureștene)

joi, 21 iulie 2016

Eroii. Părerea-mi despre dedesubtul fenomenului

Am subliniat în ceva rînduri că formulele „șocant”, „revoltător” și altele se raportează la unghiul nostru de vedere, faptul care naște-așa reacții find unul cît se poate de natural, de îndreptățit.
Fiind om, are și subsemnatul așa uluieli, urmate de-o dezamăgire că lumea nu e cum știam eu (a se citi ”cum îmi venea bine bine” ).
Una se petrecu ieri, cînd treceam pe lăngă sala de cinema„Union”, de pe strada ion Cîmpineanu.
Acolo, un afiș anunța o serie de filme, legate de „Marele război” (recte WWI).
Între catch-urile de acolo se afla și ideea de eroi (români, căci am observat că nu înghesuim a slăvi eroii altora).
De la vorba asta, cu eroii noștri, mi-a pornit tulburare, iritare.
Am mai spus și continui să spun că eroii sînt niște personaje umflate propagandistic, în condițiile în care majoritatea soldaților erau inși goniși din căminele spre tranșee de teama pedepsei crunte aplicate de Curțile marțiale.
Dacă vor fi plecat la război și entuziaști, am îndoieli că nu s-au apucat a regreta, la auzul gloanțelor și obuzelor picăndu-le în preajmă.

Înțeleg perfect în paralel că nenea Statul are nevoie de așa gargară.
Însă.

Prin adînc am căpătat de undeva, în timp, sentimentul că inșii educați / destupați - inteligenți pun mai puțin - pardon! - botul la așa ceva. Mai ales la 2016.
Nu spune nimeni să gîndească precum al lui Ordean, ba să o și afirme public. Dar unde pic de surdină, de pas de zele credeam că se impune.
NU PARE A FI ÎNSĂ CAZUL.
Iar de-aici rămîne loc de cercetări, cine e intelectualul și ce vrea el de la viață, pe cîmpul formulelor eroice...

După cum.
Și propunînd un exercițiu de imaginație.
Presupunem că invităm la o ședință de spiritism un erou, un făuritor de Românie Mare. Credeți că s-ar declara copleșit de entuziasm, că a murit la 20-25 ani, avînd acasă nevastă, copii (mici)?
Am îndoieli.

Iar așa pierdut-tot (via făcut zob de un obuz ori un zăcut fărîme pe-un pat prost de spital)) pentru ce?
Pentru a se mări suprafața țării. Sau, mai pompos, pentru a ne unii cu frații transilvăneni.
Vorbele din urmă fură picate cu așa osîrdie în mințile populare, încît nimeni nu mai apucă a îndepărta acele flașnete mărețe și-a socoti. Cît îți ține de cald că e țara mai mare, cînd ai a plăti asta cu viața ta?
Sună foarte frumos cînd e vorba de alții, sau de momente demult scurse.

Nu mă aflu defetist aici, nici n-am treabă cu sabotarea Țărei (îmi place formularea asta, a lui Nicolae Iorga!).
E doar o percepție - îndrăznesc să afirm asta! - de bun simț mental

miercuri, 20 iulie 2016

Crucea de la Verdeața Văii Albe

Întîmplător, aflu cine-a pus crucea de la 'Verdeața' Văii Albe, din Bucegi.

Aceste detalii se află pe fila Fb „Refugiul din Valea Albă”

„Valea Alba septembrie 2009, cu crucea pusa la Verdeata de Fr. Dan Suciu si cativa prieteni (cercetasi SUF, etc.). Poza Dan Suciu. [...]
Este vorba de Fr. Dan, adică Fratele Dan, de fapt Părintele (preot catolic) Dan Suciu.”

Mi-am reiterat acolo opinia-mi la chestiune:
”De bine ce n-aveam idee cine a pus trăznaia acolo..Mi se pare un obicei tare prost al credincioșilor, ca să ardă una-două o cruce, pe unde - pardon! - li se scoală lor...N-au băieții vreo treabă. a gîndi că poate nu toți agreează așa ceva. Și că lumea nu e doar a lor.Mă bucur grozav de cîte ori o văd îndoită de avalanșe, peste iarnă.Tipii vor fi fost pricepuți tare în ale muntelui, de nu au intuit ce așteaptă acea falnică tărășenie, în anotimpul rece...”
Pot intui răspunsul, la vorba: „Dacă ne-apucăm a pune toți căte ceva pe munte, unde moaș-sa ajungem??”: ”Aaa, nuuu... Căci voi sînteți puțini și nu reprezentați pe Dumnezeu...!”
Foto: Dan Suciu

duminică, 17 iulie 2016

Cu 'prietenie', între veterani... Ică Giurgiu.






Comentarii
Mircea Ordean Ică șade mai prost ca mine cu ale senectuții.
Subsemnatul se ferește pe cît poate să atașeze producțiuni editoriale, tinerilor la debut de carieră.
În cel mai rău caz le trimite ca mesaj privat....Vezi mai mult

Vasile Giurgiu La câtă română şi gramatică ştie Ordean mă mir că a fost ratat de atâtea guverne.
Mircea Ordean Nu te sfătuiesc a ne contra pe acel domeniu.

Totodată, mi se pare mie ori eviți delicat subiectul ridicat de mine mai la deal?
Nu era mai frumos a răspunde la obiect?

Bănui că stilu-ți de-aici, cu gramatica pe care nu aș stăpîni-o, îți funcționa la fix prin curtea școlii ori pe strada copilăriei. Fraierul din fața-ți se roșea, uita a mai continua subiectul inițial, iar matale ieșeai din necazul lui a nu ști ce să-i răspunzi aceluia.

Mircea Ordean

Scrie un răspuns...
Vasile Giurgiu Asta-i hotul de Ordean, acceptat cu placere pe FB:https://sites.google.com/.../home/hotii/hot-de-bucsoiu


Hoţ de Bucşoiu - România-natura53
SITES.GOOGLE.COM
Mircea Ordean Dincolo de interesanta formulă: „acceptat cu placere pe FB:”

Nu uita de cele ridicate inițial, aici, de mine.

Apoi.
Dacă îmi aduc eu bine, după o colaborare liniștită (la revista-ți „Munții Carpați”), vii și mă faci hoț, pentru că ȚI-AM TRECUT DOAR NUMELE, ca autor al pozei...

Asta e.
Mult succes pe acest frumos drum...

Șed și eu deseori în pană de considerație dinspre semeni, dar matale mă întreci cu mult...

A îmbătrîni urit...

Mircea Ordean Mi se pare mie, Ică, ori pe acel site - unde mă omenești drept hoț de Bucșoiu - îți lipsește o rubrică de comentarii ale cititorilor?
Unde să-și spună și ei părerea, asupra curajoaselor tale afirmații?