joi, 13 aprilie 2017

Polemici întru munte



Munte și nu numai.

Am purtat azi două polemici.
Una cu floarea cea vestită a naționaliștilor ardeleni, alta cu un domn de vîrstă mijlocie.
.
Spre seară, mi-am adus aminte brusc a fi ucenicit - întru dispute de idei - pe lîngă Niculae Baticu (am și-acum manuscrise de începător, din anii aceia...).
La el am văzut citat din preopinent, apoi răspunsul nostru. Ți azi am stilul, în sînge.
.
Voi pomeni ceva, acum, ce teoretic lovește în dascălul meu.
Nea Nae mai scăpa caii, în materie de iritări brute, ce-i ajungeau pe hîrtie.
Am simțit nevoia să nu-l imit, poate și din sensibilitate mai mare la păliturile ce-ar fi sosit în așa caz.
.
În același timp, e normal - cred eu - ca ucenicul să încerce a-și depăși maestrul.

Nu mă veți crede, de ce spun în aval.
Dar mi-ar plăcea s-apară oameni - pe ideea lui Alecsandri - care să cînte mai bine decît mine.

N-aș avea nici o supărare, iar aici nu aveți decît să-mi priviți irișii ochilor, dacă semnalizează a minciună.
În context, mă bucur (fie și cu o mică strîngere de inimă) cînd urmași bucegiști umblă de zor locurile pășite și de mine altădată.
Consider (ba le-o și spun, cu reverență) că ștafeta e pe mîini bune.

marți, 11 aprilie 2017

Trecute, prin Valea Bucșoaiei. Link.


link, pentru click direct, către blogul subsemnatului care acceptă posarea de imagini...
http://mirceaordeandoi.blogspot.ro/2017/04/sergiu-posteaza-pe-fb-imaginea-alaturata.html

Trecute, prin Valea Bucșoaiei.

Să fie.


(mie unuia mi-ar fi plăcut grozav să am informații și poze de la vreun confrate care-a parcurs locurile, să zicem la un 1957.
În lipsă, e de răsfoit doar Anuarul S.T.R., cu detalii despre zona apropiată.


luni, 10 aprilie 2017

De-ale muntelui și nu numai. Inșii care 'se implică'

Sînt aici două posturi Facebook, ce-am considerat necesar - în vanitatea mea de autor (ratat) - a sta și pe blogul subsemnatului.


I

Zilele proaste-s acelea în care omul își dă seama că are o existență proastă (am zis-o suficient de elegant?)

II

Cînd pomeneam în postu-mi precedent de zile proaste (ale vreunuia), merita adăugat că - în așa zile - insul cu pricina lasă deoparte menajamentele față de semeni.
Sună urît ultima chestie, nu?
.
În practică, și dacă am citit eu bine cîndva o definiție a depresiei (în acest caz, încă la stadiul de acoperită cu furie), tulburările accentuate decurg și din a obosi să lupți cum naturalul din tine, pe baza legilor societății în care ai fost chemat (nu e prea clar, de către cine...) să viețuiești.
.
Alții stau mai tare pe picioare.
Încă nu i-a răzbit oboseala (cea dezvăluitoare de cer-după-cer, v. PS) generată de lupta natural - reguli sociale.
Naturalul cu pricina nu înseamnă doar dor de dat cu parul, cum vrea Specia. Dar și exprimare de acută frica (e treaba aia care însoțește existența...). Ultima chestie nu e de bon ton, deoarece risc să indispună grav și alții din jur, care deja abia se țin pe picioare, în a-și lua cîmpii cei psihici.

Lungă introducere, nu?
Protecția împotriva neplăcutelor din jur se face și adoptînd o mai mare ori mai mică atitudine de asistat.
Asistarea executîndu-se în domenii diverse, între care în lupta împotriva tristeții personale (de unde vine ultima, e de studiat...).
Prin urmare, apar afirmații ca aceasta:

„Un adevărat alpinist nu se măsoară după cîte vîrfuri a cucerit, ci [după] cîte a înveselit.”
E stadiul la care un domn a opinat:
„ Înțeleg de aici că există tipi triști, care au nevoie (multă?) de-a fi înveseliți. Întreb oarecum retoric, eu fiind un așa tip trist.”
Răspuns:
„„Mi se pare interesant ca mai toti marii alpinisti ai lumii, mai devreme sau mai tarziu, au simtit nevoia sa se implice in proiecte comunitare.. De la construirea unei scoli in Nepal la ore de educatie montana pt elevi. Nu cred ca e intamplator. Sigur, nu doresc sa diminuez valoarea umana a vreunui alpinist care nu s-a implicat. Vroiam doar sa scot in evidenta ca poate alpinismul asta e mai mult decat cucerirea unor varfuri sau senzatia de satisfactie personala, bucuria sufleteasca. Poate e un mecanism de autocunoastere si declansarea empatiei si a unor sentimente altruistice..parerea mea”
Ca psiholog amator ce mă aflu, privesc aici la binomul comunicare de nevoie sufletești brute, respectiv de haina socială pe care o capătă acestea.
În cazul nostru, ideea tristeței gata-gata a se deconspira inițial capătă un surplus de vorbe sociale (adică maaari), despre implicare alpiniști.
Se poate remarca însă, dincolo de aparențe, continuarea atitudinii de asistat: alpiniștii fac bine altora (puteți bănui în care categorie se plasează autorul citat...).

Discuția a continuat, cu amabilitate de ambe părți, dar m-aș opri numai asupra ideii de implicare.
Care-i valabil, cred eu, cam la orice ființă umană, nu doar la alpiniști.

Implicarea cu pricina, prin definiție, este un mod de-a satisface nevoi personale
. Care, și aici, nu pot merge singure, așa că sînt preluate percepte sociale. Mai exact mîna însului conlucr(eaz)ă cu aceea a Organizației sociale (ca fapt divers, morala ori regulile comportamentale decurg tot de la aceasta, chit că nu e cunoscută sub numele indicat de mine).

Cum am zis, vorba cu pricina prin definiție indică conlucrarea pomenită.
E de văzut aici cine-i altruistul (avem a hotărî aici de care ghilimele punem: mari sau mici...).
Respectivul e un tip urmărind nu doar folos material, dar și multe aplauze, din partea semenilor.
.
În același timp, și recunoscîndu-i deschis acele însușiri, el e capabil de efort social (în cazul nostru și montan). care cuprinde inclusiv a zîmbi mult unor tipi care nu ți-s neapărat dragi.


PS

Vorba cu cerul de după cer.

La un moment dat (nocturn..), m-a speriat grozav ideea că e decupată - aproape ca la conservele de metal - o parte de cer, fiind vizibil ce e dincolo.

vineri, 7 aprilie 2017

Vîlcelul Poieniței. Idei întru istorie



Postînd o imagine pe undeva, și adăugindu-i locul unde am luat-o (vîlcelul Poieniței. Coștila, Bucegi), mi-a fugit mintea la denumirea folosită de N. Bogdan la 1910
”Vîlceaua Coștilei”.
Deduc de aici că exista - la cei care-i furnizează toponimicul - deja o Vale a Coștilei. Iar actuala V. Poieniței pare să fi fost a doua zonă cunoscută acelora.
V. Coștilei fiind, după cum spune Radu Țițeica firul rezultat din unirea - în zona de pădure - a văilor actuale Coștilei și Gălbenele.
Odată stabilit acest cap de pod, al actualului V. Poieniței, s-a putut sui Mălinul, iar în paralel explora din acesta spre nord.
Acum mă lămuresc de ce poartă numele de Poiana Mălinului o zonă oarecum din afara marii văi. Pentru că la vremea cu pricina e foarte posibil ca exploratorii să nu fi suit mult pe valea-mamă.
De fapt, poate nici nu-i interesa a străbate cap-coadă vreo vale, ci a urmări descoperirea de capre negre. Nu cred că altceva i-a pus în mișcare, abia apoi - la auzul relatărilor lor (poate un pic umflate), turiști mai îndrăzneți au fost tentați a fi conduși prin abrupt.

PS 
Posturi fără imagini voi continua a pune aici, în vreme ce unele ilustrate vor fi indicate aici printr-un link.
Să aveți o zi bună!

joi, 6 aprilie 2017

Între vîrste

Nu știu ce mi-i azi, de mă jenez mai puțin de subiect...
Și, prin urmare, îl iau la purecat ceva mai dezinvolt...

(viața, după zisa cuiva, nu-i doar o lungă lecție de umilință, dar și o succesiune de gesturi pentru care te jenezi grozav la un moment dat, iar apoi ba. Pînă una alta, la mijloc se află banala 'expunere', după cum îi spun psihologii...)
.

E vorba de privitul asupra realității.

Cînd ieși prin urbe, respectiv cînd răsfoi oglinda urbei/societății omenești din jur vei observa că ea folosește un limbaj / niște optici pendinte de maturitatea ființei umane.

Adică nu e unul de copil, care visează la o curte a casei plină de mașinuțe (mi s-a întîmplat, pe la 9 ani...). nici a unui vîrstnic.
.
La prima vedere sună frumos. Maturii fiind în putere și, se zice, realiști.
Despre unghiul senecților se vorbește mai puțin, dincolo de o anumită ceață a tăcerii sesizînd totuși că vederea acelor este - inerent - pesimistă.
Și mai puțin se spune că optica cu pricina e depresivă mai ales pentru categoria mijlocie de vîrstă (indiferent cît ar masca ea că se află așa-zis băț).
.
Admit că nu o treabă să-și deșerte un nene ori o tanti în vîrstă opinia lor despre viață - mai ales că acolo nu e doar părerea despre etapa în chestiune, și și o dobîndă pentru (s-ar. zice popular) cununatul și botezatul de altădată, fără gînd la mai-tîrziu.
.
S-a nimerit însă ca subsemnatul să posede niște excepții. A îndrăzni să privească lucrurile și altfel decît din unghiul social, iar apoi a o și spune (că-n veci asta va fi publicat, aia e altă parte a discuției).
.
Lungă introducere, nu?
.

Pe cînd mă uitam recent la un text de Mircea Eliade...
.
„Nu sunt pierdute decât acele bătălii pe care nu le începi niciodată. Nu ești învins decât dacă refuzi lupta. Altminteri, orice faci, orice încerci în această existență miraculoasă - sunt victorii; și cât ar fi ele de mutilate, nu trebuie să regreți că le-ai obținut. În conștiința omului modern există această gravă confuzie între victorie și premiu ”. șcl
.

Mi-am dat cu părerea zilele trecute despre astă vorbire a titanului din Mîntuleasa.
De data asta punctez că pasajul m-a dus cu gîndul la un material al lui Gabriel Liiceanu.

Îi spune „Maladii de destin”, și mi-a plăcut grozav pe cînd l-am citit, în trecutul deceniu zece.
Și azi îmi place scriitura lui.

Dar.

Erau trecute și acolo idei mari.
Minunate, cînd le pureci mental.
.
Ceva în genul:

http://satmaya.blogspot.ro/2010/05/despre-limita-de-gabriel-liiceanu.html

sau:
http://www.scrierile.com/referate/Gabriel-Liiceanu/Maladiile-de--destin-Gabriel--Liiceanu-re-rom.php
.

Legînd acum cele două bucăți ale postului meu..

Am ajuns la o vîrstă, poate și-o experiență a privitului în jur, la care - accident sub soare... - mă întreb ce s-a ales din minunățiile cu pricina, pe care le-am îmbrățișat (eu și cogenerii mei).
.

Poate vorbesc la fără frecvență (în sensul de studiu nemjilocit al ochilor acelora), dar de ce simt la cogeneri cenușiu în privire și nechef de-așa discuție (bineînțeles că se pot urni, căci omul educat posedă artă a clișeelor, dar și supunere la vorba „Trebuie!...”). Dar, adîncului său, nu-i prea mai arde de așa ceva.
.
Ca urmare, îndrăznesc să cred că acele vorbe frumoase și înălțătoare se află doar drog pentru vîrsta a doua.
.

E.

Subsemnatul, dacă vede astea, eventual poate argumenta (și suplimentar), trebuie să stea cu fermoar la gură?

Admit că, dincolo de vreo poliță pe care o am de plătit Lumii, mi se pare un subiect captivant, dpdv intelectual, mai exact al binomului inteligență - înțelepciune.

Alternativă la așa ceva fiind cenușiul din privire amintit deja, dar și a îmbrățișa în continuare stilul tineresc-matur, de pildă de stropșit la unul ori altul - cum se vede pe dragul nostru net.
.
Iar de aici citez din Liiceanu, mai exact pelicula conștientă a acestuia, și depinzînd de reproducerea din vorbele frumoase ale altuia:

"Un om cu IQ ridicat, cu o inteligenta testabil stralucita, poate sa fie din plin victima prostiei ca incremenire in proiect"

(cu precizarea că eu unul evit a pomeni despre prostie - ca vorbă mult discutabilă în sine, dar și garanție că zvîrle instantaneu exact în domeniul hulit)