joi, 6 aprilie 2017

Între vîrste

Nu știu ce mi-i azi, de mă jenez mai puțin de subiect...
Și, prin urmare, îl iau la purecat ceva mai dezinvolt...
(viața, după zisa cuiva, nu-i doar o lungă lecție de umilință, dar și o succesiune de gesturi pentru care te jenezi grozav la un moment dat, iar apoi ba. Pînă una alta, la mijloc se află banala 'expunere', după cum îi spun psihologii...)
E vorba de privitul asupra realității.
Cînd ieși prin urbe, respectiv cînd răsfoi oglinda urbei/societății omenești din jur vei observa că ea folosește un limbaj / niște optici pendinte de maturitatea ființei umane.
Adică nu e unul de copil, care visează la o curte a casei plină de mașinuțe (mi s-a întîmplat, pe la 9 ani...). nici a unui vîrstnic.

La prima vedere sună frumos. Maturii fiind în putere și, se zice, realiști.
Despre unghiul senecților se vorbește mai puțin, dincolo de o anumită ceață a tăcerii sesizînd totuși că vederea acelor este - inerent - pesimistă.
Și mai puțin se spune că optica cu pricina e depresivă mai ales pentru categoria mijlocie de vîrstă (indiferent cît ar masca ea că se află așa-zis băț).

Admit că nu o treabă să-și deșerte un nene ori o tanti în vîrstă opinia lor despre viață - mai ales că acolo nu e doar părerea despre etapa în chestiune, și și o dobîndă pentru (s-ar. zice popular) cununatul și botezatul de altădată, fără gînd la mai-tîrziu.
S-a nimerit însă ca subsemnatul să posede niște excepții. A îndrăzni să privească lucrurile și altfel decît din unghiul social, iar apoi a o și spune (că-n veci asta va fi publicat, aia e altă parte a discuției).

Lungă introducere, nu?
Pe cînd mă uitam recent la un text de Mircea Eliade...
„Nu sunt pierdute decât acele bătălii pe care nu le începi niciodată. Nu ești învins decât dacă refuzi lupta. Altminteri, orice faci, orice încerci în această existență miraculoasă - sunt victorii; și cât ar fi ele de mutilate, nu trebuie să regreți că le-ai obținut. În conștiința omului modern există această gravă confuzie între victorie și premiu ”. șcl
Mi-am dat cu părerea zilele trecute despre astă vorbire a titanului din Mîntuleasa.
De data asta punctez că pasajul m-a dus cu gîndul la un material al lui Gabriel Liiceanu.

Îi spune „Maladii de destin”, și mi-a plăcut grozav pe cînd l-am citit, în trecutul deceniu zece.
Și azi îmi place scriitura lui.
Dar.
Erau trecute și acolo idei mari.
Minunate, cînd le pureci mental. Ceva în genul... Sau;  link

Legînd acum cele două bucăți ale postului meu....
Am ajuns la o vîrstă, poate și-o experiență a privitului în jur, la care - accident sub soare... - mă întreb ce s-a ales din minunățiile cu pricina, pe care le-am îmbrățișat (eu și cogenerii mei).
Poate vorbesc la fără frecvență (în sensul de studiu nemjilocit al ochilor acelora), dar de ce simt la cogeneri cenușiu în privire și nechef de-așa discuție (bineînțeles că se pot urni, căci omul educat posedă artă a clișeelor, dar și supunere la vorba „Trebuie!...”). Dar, adîncului său, nu-i prea mai arde de așa ceva.
Ca urmare, îndrăznesc să cred că acele vorbe frumoase și înălțătoare se află doar drog pentru vîrsta a doua.

E.
Subsemnatul, dacă vede astea, eventual poate argumenta (și suplimentar), trebuie să stea cu fermoar la gură?
Admit că, dincolo de vreo poliță pe care o am de plătit Lumii, mi se pare un subiect captivant, dpdv intelectual, mai exact al binomului inteligență - înțelepciune.

Alternativă la așa ceva fiind cenușiul din privire amintit deja, dar și a îmbrățișa în continuare stilul tineresc-matur, de pildă de stropșit la unul ori altul - cum se vede pe dragul nostru net.
Iar de aici citez din Liiceanu, mai exact pelicula conștientă a acestuia, și depinzînd de reproducerea din vorbele frumoase ale altuia:
"Un om cu IQ ridicat, cu o inteligenta testabil stralucita, poate sa fie din plin victima prostiei ca incremenire in proiect"
(cu precizarea că eu unul evit a pomeni despre prostie - ca vorbă mult discutabilă în sine, dar și garanție că zvîrle instantaneu exact în domeniul hulit)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu