Mircea Ordean

[1990] Marşul pentru eliberarea lui Marian Munteanu

2012-01-27T08:50:00.000-08:00

Au fost nişte săptămîni tare neplăcute, imediat după 13-15 iunie... Ni se duseseră la vale speranţele... De fapt, în cheie psihanalitică, cred că refulasem speritura generată de noile condiţii. Un regim care ne arătaseră ce e în stare pentru a-şi păstra poziţiile. Şi, prin urmare, ne descoperirăm cu - probabil - multă furie ca mai slabi decît ne crezusem.
De parcă nu ar fi fost de ajuns supriza teribil de neplăcută de la alegerile din 20 mai, cu un FSN la vreo 67%, plus sateliţi - iar opoziţia noastră doar 10 la sută, împreună.
Iar Iliescu, 87%!!

[
Ce-i drept, cu România postrevoluţionară este precum la trecerea unei comete... Întîi capul, apoi corpul, peste ani coada...
Unii s-au prins şi au gustat fierea la 26 decembrie, cînd au mirosit primii opozanţi cu ce au de-a face, la fruntea statului, alţii la 12 ianuarie şamd. S-au produs pe această scenă pînă şi minerii, cînd au schimbat tabăra. După cum cei vociferează azi, în 2012, cred că sînt coada comeakei, vorba lui Rostogan. Nu de alta, dar locul, metodele, multe scandări sînt identice cu cele din vremea lui Marian Munteanu.
]

...Odată cîştigată legal puterea, garnitura feseninstă n-a mai putut ţine strocul traiului bun - care îi conferise victoria clară în alegeri - aşa că a trecut la neplăcuta echilbrare (pentru populaţie) a economiei. Prin măririle de preţuri din noiembrie, parcă... Au urmat, încet dar sigur, închiderile de întreprinderi.
Este drept că alde Cometa a avansat greu... În 1992, raportul de forţe nu a permis schimbarea, spre Convenţia democratică - ce grupa pe atunci majoritatea Opoziţiei. Dar a fost posibil peste patru ani...

Să revenim!

Nu mai ştiu cine a organizat marşul din iulie, probabil Liga Studenţilor, dar a pus umărul din plin şi GID. S-a decis să fim îmbărcaţi în cămaşă albă, semn al nonviolenţei. După opinia mea, această demonstraţie a fost finalmente un semnal de forţă, dar şi de calitate ...
Îmi vine aici în minte ideea că de acum, în urma eşurării confruntării violente (mineriada din 1991 va avea totuşi un caracter aparte...), tabăra zice-se democratică a început să înghită medicamentul amar al unei convieţuiri realmente democratice cu FSN lui Iliescu. Mai exact, să nu mai viseze că-i va lua gîtul molohului postcomunist. Primii care nu se vor împiedica în scrupule vor fi tinerii liberali ai lui Dinu Patriciu, care au intrat la guvernare în vara anului 1991,. Peste cîteva luni, la căderea lui Roman, Aripa Tînără iese, dar locul e ocupat de liberalii clasici, ai lui Câmpeanu, sub bagheta guvernamentală mînuită de Theodor Stolojan.

Data exactă a marşului n-o mai ştiu, va fi fost în prima jumătate a lunii iulie.
În scurtă vreme Marian Munteanu a fost eliberat, este drept că şi la solicitarea lumii occidentale.

S-a plecat de la Piaţa Operei, spre Universitate. A urmat Palatul Victoria, Calea Victoriei şi din nou PUniv., unde lumea s-a risipit parcă.

***

Obişnuita introducere cu ce mai era prin tîrg, cît şi familie.

În vara acelui an, mama mea avea trei nepoţi. Nu era ea un monument de exteriorizare a sentimtenelor, dar în mod sigur se simţea bine...
Ca un făcut, a trăit încă vreo 15 ani, cît să mai prindă doi. Nepoţi. Adică toţi băieţi...
Aici, Dan şi Gabi ai mei, iar la mijloc Cristi Bojinovici, fiul surorii mele.

E un magazin în corpul hanului lui Manuc, spre Splai. Bănui că l-am pozat deoarece era închis ziua ' meaza mare. Iar eu căutam se pare materiale fotografice acolo... La vremea aceea, poate e precizare utilă, aveai un aparat foto care lucra cu un aşa zis film negativ. Avea 36 de poziţii. Ca preţ, era onorabil, mai ales dacă mai vindeai/lucrai şi altora. După imprimarea / pozarea, avea loc developarea, acasă ori la vreun atelier specializat. Cu filmul treceai apoi în laborator, la lumina unei lămpi roşii, unde scoteau hîrtia...
Era o chestie nostimă, dar aş minţi să spun că nu prefer actuala tehnologie...

Asta e o coadă la ceva, în iulie 1990. Lumea avea în sînge statul la coadă, cred că e o genă tare veche. Ceva o face să se simtă bine acolo. O făcea, mai exact. Blocul care se vede e al subsemnatului... Mă dau eu mare anticomunist, dar am dramul de bun simţ de a realiza că regimu' comunist ne-a repartizat acel apartament mişto, după cum Iliescu a permis să-l cumpăram, la un preţ de nimic totuşi... Amplasament: Piaţa Iancului.

În aprilie-mai, nu mai ştiu cine a venit cu ideea deşteaptă să depunem plîngere pentru fugăreala din dimineaţa de 24 aprilie. Azi mi se pare o tîmpenie - pînă una alta noi călcasem o lege... Prea curînd stăpînirea nu a dat semne că a primit hîrtia, semnată de mai mulţi de la GID. M-am trezit însă în iulie cu o carte de la Procuratura Municipiului Bucureşti.
Prea grozav nu suna, chit că teoretic era vorba de o convocare în ziua cutare, locul cutare... Dar veneam după nişte decenii de teamă, plus că în acel iulie nu ne mai ardea de bătut cu pumnul în piept, că ce-i dăm noi jos pă toti...
Florina Rădulescu, colegă de la GID, şi nu mai ştiu care de acolo au fost de părere că să mă conducă pînă pe strada Calderon de azi, lîngă Biblioteca Americană. În caz că mă opreeeesc ăia acolo, păi să aibă şi ei, colegii, de ştire, ca să acţioneze cum se cuvenea (căpătaseră ceva experienţă din decembrie...).
Ne-am întîlnit la gardul Muzeului Şuţu, unde, chestie nouă pentru mine, Florina (Balanţă de-a mea, dar cu zece ani mai jună. Zicea că-s tare lunecos.) a scos un reportofon - vedeam prima oare aşa ceva mai de aproape - şi mi-a zis să relatez situaţia.
În clădirea cu pricina, pe unde se intra prin strada Arghezi, spre Inter, am dat de o cunoştinţă, Alic, mirat că-s cu treburi acolo. I-am explicat ce şi cum.
După aceea, un coleg al său m-a primit şi, în vreme ce eu respiram uşurat în sinea-mi, mi-a zis că rclamaţia -lansată de noi cînd cu petiţia de care aproape uitasem - nu poate primi curs, ceva de genul ăsta. Un NUP de azi, probabil.
Aşa că totul a fost OK.

Cu ocazia asta, a Marşului pentru eliberarea lui Marian Munteanu, a arestaţilor din 13-15 iunie în general, am privit mai de aproape statuia lui Enescu din faţa Oprerei...
Cald, spre înserare, lume bună...

Ş-am pornit pe 6 Martie / Gh. Dej / Kogălniceanu.

Aici zîmbeşte la fotograf Elena Andronescu.

Un cetăţean în cîrje, altul cu braţul beteag încă.

Intrăm în Piaţa Kogălniceanu.

De p soclul statuii lui K., vedere spre Cişmigiu.

Uite şi un afiş cu eliberarea lui Andrei Apostol al nostru, de la GID. Turnat de colegii de la "23 August" poliţiei, că pur şi simplu frecventa Golaniada... Să ne ferească Sfîntul de vremurile cînd Poliţia şi similar nu-s ţinute în frîu.... Mai ales că noi n-avem fire precum ăia de-l aruncară pe prim ministrul spaniol Carrero Blanco - la 1973 - cu tot cu maşină, peste o casă de trei caturi (am văzut poza!).

În stînga, prim plan, Florin Nicolaescu.

Încadraţi de parcul Cişmigiu, respectiv clădirea Arhivelor Statului.

Tot acolo, în sens invers...

Eeeeee... Spre mirarea mea, organizator principal a părut Iulian Cornăţeanu al nostru, de la GID. Aici e la volanul Daciei, umbla dintr-un cap în altul al nesfîrşitei colane...
Ulterior el va pune umărul din plin la apariţia Alanţei Civice, chit că nu a ţinut să rămînă între lideri...
Eu unul nu le-am priceput modul de funcţionare, al multora care au ars puternic atunci, în primele luni ori în tot anul 90, iar pe urmă pauză... Deşi dreptatea este de partea lor, au ei motive pentru care au acţionat, putut aşa.

Pare-se după traversarea Căii Victoriei.

Aici a fost tare nostimă scandarea: "Am ajuns acasă!". Adică în Piaţa Universităţii.

Nu cred că e de comentat prea mult... O senzaţie plăcută, a ne afla în acea după-amiază liniştită într-un loc drag la cub, dar şi sentimentul unor iluzii duse...

Aici, în dreptul "Grădiniţei", de pe trotuar actorul Ernest Maftei ţine să îşi manifeste solidaritatea cu noi oferind unuia din liderii noştri o floare.

Dacă mai încurc locul vreunei poze, a fi scuzat! Asta e în devans, fiind luată în Piaţa Victoriei.

Intrare în Piaţa Romană.

Zona Povernei. Pe atunci, pe strada cu pricina era sediul SRI (probabil, în clădirea unde e acum SNPA), apoi s-au mutat undeva la Băneasa. N-am rîci, oftici legate de vreunul sau altul. Iar asta pentru că trebuie să descoperi realitatea şi să te acomodezi ei, chit că ţelul îţi este în bună parte acelaşi...

Dacă am reproşat ceva comilitonilor din Piaţă, respectiv reprezentanţilor Opoziţiei din acei ani, a fost că nu-şi vedeau şi acceptau slăbiciunile. Şi pierdau ocazia de a-şi ameliora presataţia.

Pe calea Victoriei, spre sud/centru. Aici, în dreptul străzii Gh. Manu de azi.

Îndreptul sălii Teatrului Tănase din Victoriei 174. În dreapta e parcul Academiei Române. Clădirea albă din faţă, fostul Consiliul de Stat akl Planificării, unde activase un tip obscut, ajuns în 1992-96 cel mai longeviv prim-ministru revoluţionar.E vorba de Nicolae Văcăroiu. Încă un tip de la care poţi învăţa. Staţi, nu daţi cu Huooo!

Cam vizavi de redacţia revistei 22, ale cărei angajate ne-au făcut bezele. Şi noi lor. Nu ştiu dacă mai era pe atunci redactor-şef acolo Stelian Tănase.

În dreptul Senatului de atunci, fostul CC, fostul Minster de Interne... Comparativ cu cei din 1945, generaţia mea a fost băftoasă...

Cu schele, Biblioteca Universitară, arsă în condiţiile ştiute în decembrie 1989.

A văzut cîte ceva la viaţa lui, acest Palat al telefoanelor... O rebeliune legionară, de pildă. Şi avea să vadă lumea venită să-l aclame pe regele Mihai, în aprilie 1992.
Mă tot întreb de ce nu l-au promovat pe principele Nicolae... Cei de azi nu au sare... E de discutat.

La intersecţia cu Bd. Elisabeta (nu ştiu dacă se numea deja astfel, ori a fost botezat la venirea întîiului primar al Opoziţiei, în1992.

[1990] 22aprilie, partea II

2012-01-26T06:27:00.000-08:00

Grosul l-am notat în postul anterior, dar am socotit că - pentru uşurinţa citirii şi o pauză minţii - nu strică să separ materialul în două calupuri.

Destul de curînd, GID-iştii au confecţionat pentru membrii nişte ecusoane.

Aici e un coleg de la Sticlărie, Cornel Mirică, şi soţia lui, Doina.

Octav Rădulescu adresîndu-se prin portavoce mulţimii. Tipul, avocat, făcea parte din "Alianţa Poporului". În Piaţă, alături de ea, au activat GID, Liga Studenţilor (nu iniţial!) şi "21 decembrie".
A mai spălată şi de impact mediatic era Liga - datorită oamenilor, dar şi sediului plasat la fix...
Cele patru asociaţii se întruneau pentru a lua decizii, ele semnînd apoi împreună comunicatele spre presă.
Existau şi încontrări, dar ştiu că GID se înţelegea bine cu Liga, la o adică mulţi membri ai primului fiind studenţi.

Oana, prin Piaţă...

Era ca mine, depresiv(ă) - de asta probabil nu am rămas împreună mult timp. Amorul iubeşte contrariile...

Depresivu' în chestiune...

Altminteri e ca în sculptură ori măcar precum în fabula cu ţestoasa şi iepurele...

A se compara, 1990 cu 2012...

Rea e pielea pă mine!

Oana şi fiul meu Dan, pe acelaşi film...

Nu se vede bine acum, dar vă promiţ o imagine rescanată. E Costel Fazolarie, coleg la Sticlărie, şofer, care fu la 21 decembrie 1989 în stradă. Am şi acum o dare de seamă a evenimentele, din unghiul lui de vedere - li se cerea de la asociaţia din Batiştei de care am vorbit...
Băiat de treabă. Erau doi şoferi pe cisterna de oxigen lichid de la fabrică, dar după revoluţie s-a renunţat la unul din ei. Parcă a mers şi pe afară, după 90, să muncească.
Neştiutor, m-a şocat ce am citit în ţidula lui (e posibil să o mai am...), la vremea aceea, cu confruntările din preajma Bisericii Enei. Acelea din 21 decembrie, nu din 13 iunie...

Tipul care vorbeşte era Bogdan Gradin, cam aşa ceva. Ceva cu greva foamei, parcă.

O mînă într-o anumită poziţie, confecţionată din expandat. Animatorul ei o plimba prin Piaţă, te trezeai vizual cu ea circulînd printre oamenii atenţi seara la Balcon.

Un zaveragiu obosit s-a culcat pe iarbă...

Momentul agitatului cheilor, pe ideea "Ţi-a sunat ceasul..." Nu le-a sunat, alor lui Iliescu, ba ne-am ales şi cu 13-15 iunie.

Asta e.

Dan Mîrza era dezolat că nu citeşte multă lume aste posturi. Nu văd o dramă., ci o situaţie de adaptat, eventual de îmbunătăţit lucrurile pe undeva, dacă tot ţin să caşte lumea la producţiile mele.

La o adică să accepţi realitatea are un şarm aparte - probat!

Bobor, nu glumă...

Pe degetel din exandat a apărut o poză, Iliescu plus Ceauşescu. S-a bănuit o mare lovitură de imagine, seria de imagini şi fapte legate de vizita lui C. la Iaşi, în 1983, cînd acolo era prim-sercetar Iliescu...
Susţinătorii lui Iliescu au rămas reci la aşa idee...
Că veni vorba, multă vreme am crezut că majoritatea ţării îl urma pe I.I. întrucît era neinformată. Nu de acolo însă i se trăgea...

O duduie ce mi s-a părut interesantă de pozat.

Ca un făcut, am revăzut-o în ultimele luni ale lui 2011, pe cînd eram paznic la Opera Center.

Neschimbată.

Ceea ce nu e bine, trebuie să posezi - cred io - un infantilism gros pentru a reuşi performanţa...

Am abordat-o la un moment dat şi m-am convins că sînt pe aproape cu observaţia de mai sus... Infantilism venind din teamă, dacă i-am observat bine scurta dar elocventa crispare...

Ziceţi că mă va da în judecată pentru astă părere?

Pomeneam acum 1-2 zile despre tipul în dezavordcu noi, care trecea ţanţoş pe sub zidurile Universităţii. Cu tanti de mai sus fu mai dur. Adică ea s-a dovedit spurcată la gură în aprecieri, noi i-am răspuns pe aproape, ca ton.

Poţi bănui prin ce lume se învîrtise anterior.

Un interviu presei occi, (am întîlnit prima dată termenul, prescurtarea în "Academia Caţavencu", prin 1992...) de la un lider GID. Acum sesizez, mare noutate, că reporterul folosea ceea ce noi am învăţat prin şcoli de jurnalism mai tîrziu... A-l încuraja amabil pe vorbitor să-ţi devoaleze cît mai multe... Nu ţinea, a la Stelian Tănase de mai tîrziu or alţii, să iasă el în relief, în dauna intervievatului...

Doctorul Nicolescu, cu ecuson GID de gît, şi preotul care mai fu pe la noi, pe la corturi, în acele ziduri.

Nu mai ştiu ce scrisese dulcica asta pe ecusonul pălăriuţei, parcă "golăncuţă" sau aşa ceva.
Cum o arăta azi?

[1990] 22aprilie, partea I

2012-01-26T04:58:00.000-08:00

Ca întotdeauna iniţial aerian, n-am aflat decît după de faptul că Piaţa Universităţii a rămas ocupată de manifestanţi ocupată şi peste noapte. De fapt, a fost ocupată de tot.

Cum demarase totul (eu ca de obicei fiind la munte, în duminica de 22 aprilie 1990. Parcă la Braşov, la tata Lehmann, cu Oana, căci în Buşteni ploua. Fata ştiu căm-a ajutat copiind cîteva din manuscrisele, din actele prietemului nostru cel vîrstnic...)?
O demonstraţie a cuiva, parcă PNŢ, s-a dus la Guvern, în Piaţa Victoriei, pe urmă s-au întors aici - la Universitate - şi au ocupat locul.

Peste ani, fără a pica în paranoia, nu e rău de pus problema a cui o fi fost ideea - mă refer la instituţiile care nu se văd.. Probabil Vestul, doritor să desfacă mai repede o halcă din imperiul adversarului...

Bon.
Pe 23, luni, am mers prin Piaţă, am aflat ce şi cum, aşa c-am proiectat să rămîn şi eu peste noapte. Nu apăruseră parcă cele corturi. Aşa c-am stat pe acolo, dintr-o parte în noapte. Era cu noi şi duduia ceva mai coaptă, aceea de fusese în Poiana Coţofenei din Piatra Craiului.
M-am îmbrăcat ceva mai gros, dar spre dimineaţă se simţea răcoarea, aşa că m-am felicitat la a fi luat ghetele cu carîmb, cvasimilitare.

Spre zori, nu ştiu care a dus ştirea că se adună poliţişti pe străzile alăturate. Mda... Înapoi nu mai era însă de dat. Pornise circulaţia troleibuzelor, pe axa E-V, cînd au apărut nişte camioane, parcă oprite pe la Cele trei statui. De acolo au coborît poliţişti, au făcut un cordon şi ceva minute bune le-am strigat una sau alta. Ulterior am aflat că o duduie gospodină picată întîmplător între noi, de curtiozitate matinală, a avut de suferit fizic, în vreme ce un alt nene, aparent de gaşcă, a scos la momentul asaltului forţelor de ordine ceva gen carton, semnalizînd atacatorilor că e de al lor.
Noi, ăi curaţi protestatari, nu ştiu dacă eram 50.
Ăia, echipaţi cu bastoane doar şi cu nişte fîşuri bleu, s-au năpustit la un moment dat spre noi, care - puţini, surprinşi, rebegiţi - am luat-o la goană. Eu şi alţi cîţiva am zbughit-o spre Batiştei.
Aş minţi să nu spun că mă luase ceva frica, aşteptîndu-mă să ne aştepte alţi curcani pe străduţe, eventual să se ia cale lungă după noi urmăritorii.

Nu ştiu ce ne-a venit să ne băgăm într-o curte, pe dreapta Batiştei - nici azi nu am reperat exact locul refugiului de atunci. Eram doi. Am închis poarta curţii după noi, apoi am căutat pe acolo un loc de pitit, cu inima destul de mică. Nu a tropăit însă nimeni după noi. Am ieşit după o vreme, cu gîndul să dăm sfoară în ţară în cursul zilei cum fu.
(Ulterior am aflat - parcă în "22" - de convorbirile între mai marii poliţiei din noaptea aceea, legat de eliberarea locului. Trăgînd linia, fu glumă bună pe lîngă cruzimile din 13 iunie dimineaţa...
Ca idee, şef al Poliţiei era Corneliu Diamandescu, iar ministru de Interne Mihai Chiţac. Ultimul avea scadare deasă în Piaţă: "Chiţac / Chiţac / Să fie ras în cap!". Figurativ, pînă la urmpă chiar a fost.
Ce-o fi în sufletul unuia ca el, cînd e cărat prin tribunale, la 80 de ani?)

Pînă una-alta un pui de somn sănătos s-a impus, acasă.

Nu mai ştiu la cît am revenit în Piaţă.

Poliţia, cordoanele dumneai mai exact, oprea teoretic accesul în zona ce aparţinuse pentru o zi şi nu pic protestatarilor.
Nu ştiu să fi arestat dimineaţă pe cineva,doar dacă o fi ţinut cineva morţiş să cadă. În schimb, l-au arestat pe unul Dumtru Dincă. Spun unul, pentru că habar n-aveam cine e. Atunci...

Lumea a început să se adun în zonă, în afara sau în interiorul ţarcului, Era destulă iritare, revoltă, chit că a copilului care e nemulţumit că nu-i lăsat să facă prostioare. Orice s-ar spune, era vorba de ocuparea şi blocarea unei artere. Că ne aflam istoriceşte cînd ne aflam nu schimbă datele problemei, probabil că de eram în cealaltă tabără vedeam altfel lucrurile.
Cum însă multe lucruri erau în suspans atunci în societatea românească / nu fuseseră rezolvate (vezi discurs Iaru în Balcon - film Gulea), atari acţiuni teoretic aiurea îşi aveau rostul ei. De pildă nu doar că urmaşii PCR rămseseră la putere, dar uitaseră brusc de terorişti, de Securitate, mai exact plasaseră problema lor la kalende, că s-ar întreprinde aia sau aia... Îi luaseră la judecat pe cei de la Timişoara, cu mare tam-tam mediatic, însă cam atît.

Deci încet-încet lumea a venit în contact discursiv cu poliţiştii. Nu spun că poziţia acestora din urmă le-o fi fost tare plăcută.

După cum se vede, lumea pornită pe gestul din zori al autorităţilor.
E necesar de precizat că în restul Capitalei oamenii aveau pasiune mare pentru Ion Iliescu, oamenii acestuia şi linia imprimată de ei. Care dădea, gest tare pe gustul poporului - inerent infantil. Că pe urmă i s-a terminat sacul, asta e partea a doua.
Într-un fel îi înţeleg pe Iliescu şi ai lui (... continuarea scandării din Piaţă: "Să se ducă dracului!..."). Pe de o parte, ca urmaşi ai spiritului comunist, se aşteptau - zic eu - să li se facă şi lor ce făcuseră ei altora cînd luaseră puterea, hăt-demult. Iar figurile ţărăniştilor zău că nu inspirau altceva - şi probabil nu s-ar fi purtat cît de puţin cu mănuşi, dacă erau ei cu frîiele... Este drept că asta nu avea cum să se întîmple în condiţiile momentului, cu inşi cam aceiaşi în structurile mari şi mici...
Teama era însă din plin la Ilieşti, dar şi al ceauşeşti. Prin ultimii înţeleg pe sprijinitorii vreme de decenii lui nea Nicu. Vezi o Marta Drăghici,din balcon, către Lucia Hossu Longin.

După cum, la vremea aia Uniunea Sovietică era departe de a se fi făcut zob, motiv pentru care orice politruc postcomunist vedea altfel lucrurile decît noi...
De fapt, a făcut pe el / a fost conştient de geolpolitica momentului pînă şi ţărănistul Ioan Lup, cu faimoasa-i declaraţie din timpul puciului antigorbaciovist, în august 1991.

P-aici lumea îşi exersează un amestec de umor şi de iritare. "FSN" scris în chirilice. Şi direcţia spre Uniunea Sovietică.

Decretul 473 era o chestie din vremea lui Ceaşcă, un Haşceme (Hotărîre a Consiliului de Miniştri), care subordona Televiziunea Guvernului. Cam asta fluturau cei de la conducerea TVR (unde, după o relatare de coşmar a evenimentelor din 28 ianuarie - "E ceaţă, nu putem transmite..." - în locul lui Aurel Dragoş Munteanu a venit Răzvan Theodorescu).

În nu ştiu ce cîntec Paţurcă iniţial era "Să cadă 473, ce ţine TVR...". Conducătorii fesenişti au abrogat 473 dar au pus ceva cam la fel, motiv pentru care menestrelul Pieţei şi-a adaptat cîntarea: "A căzut 473, ce ţinea TVR... dar tot degeaba e...".

Tot pe acolo, cu vedere spre Unirea.

Uite-mă şi pe mine...

Am pornit spre Batiştei.Şi aici discuţii (ale altora, eu nu m-am obosit) cu presarii. Folosesc ultima formulă ca să nu mă tot repet cu "poliţiştii".

Un adolescent, cam dus (să fiu eu sănătos cît de utili sînt ăştia într-o răzmeriţă...) / mai aerian ca mine, agita un steag.

Poza de hai este însă, tot cu puştiul în chestiune, dar în faţa cordonului de poliţişti. Figura subofiţerului (pe unde o fi fost pe 21-22, asta e altă latură a meseriei...) e de comă. Priviţi-i strîmbătura. Nu e uşor să suporţi aşa ceva, de unde altădată îl stîlceai în bătaie, a la cele relatate de Patapievici...

Cu scuzele că nu e scanarea teribilă şi sperînd totodată într-o repetare a operaţiunii pe un o sculă mai de Doamne ajută, am pus aici şi jaful de mai jos, pe ideea cum arăta o confruntare de păreri nemulţumit - sergent de poliţie (de fapăt, era fosta Securitate, nu ştiu dacă apăruse în locu-i Jandarmeria)

Pînă la urmă poliţia se retrage... Mda, imaginile seamănă crunt cu alte căşti de Interne, dar pe 13 iunie, în bătălie cu manifestanţii. Organele represive au picat binişor spre ulcer în cele aproape două luni pînă la venirea minerilor, cînd au avut grijă să-şi descarce mai mult decît contondent frustrarea.
Aici, în acest punct al relatării, poate va pica prost ce zic, motiv pentru care nu voi pupa vreodată vreun post a la Baconschi. Eu fac prostia de demis dinainte...
Cam bătînd cîmpii, căci pe la noi nu naşte aşa oamenii (pe unde dracu i-au găsit legionarii, p-ăi de lichidară un prim ministru, apoi au mers la Radiodifuziune să anunţe evenimentu după care s-au predat, de presupus către o moarte sigură?), meditez că nu strică vreo infuzie de islamist, de tip care să sară în aer cu dinamita-i de la piept cu tot, în mijlocul dujmanilor...
Pare o măgărie ce spun, dar, totuşi, mitocănia cere mitocănie...
Vise, taică, vise...

Booon...
Pe la 12, s-a mai întîmplat ceva (normal, aşa e cînd Istoria are de recuperat ceva. Se grăbeşte.)
Vuială mare spre Intersecţia mare, a bulevardelor. Auzim că A fost eliberat Dincă!

Ăsta e Mitică Dincă. care nu fusese în Piaţă, peste noapte, dar pesemne se dovedise cap incomod, în cele două zile precedente.
Dacă succesiunea momentelor reproduse în imagini nu este chiar exact, îmi cer scuze...

După o vreme de purtat în braţe, s-a simţit nevoia unei tribune. Iniţial vorovitorii s-au urcat pe cea mai înaltă treaptă ce duce la zona verde din faţa Teatrului Naţional.

De aici a cuvîntat şi chititul (ca întotdeauna, dar o fi avut de ce) Octav Rădulescu, pe care îl cunoscusem la sediul iniţial al GID, la căminul mediciniştilor de la Izvor.

O.R. locuia pe strada Măgura Vulturilor 15, în preajma Pieţei Iancului. Poate nu reţin bine, dar îmi amintesc c-avu ceva contribuţie la înflăcărarea manifestanţilor, în primele zile ale lui septembrie 1991, cînd s-a mers la scandat în Piaţa Victoriei - chestie mai rară totuşi în acel an... Ştiu că-l arătau ziarele pro-putere în exerciţiul funcţiunii...

Aici alt tip spuen ce avea în minte...
Hotărît lucru, momentele revoluţionare nu-s ale tipilor echilibraţi (io, în ciuda aparenţelor, nu-s aşa ceva, vezi cele despre Jihad cu preţul vieţii de ceva mai sus...!)

Piaţa s-a reocupat. Situaţie în care şi GID-iştii au purces la treabă, pe cît îi duse capul...

Paul şi....

Coriolan (se spunea că e fiu de colonel secu, dar certat bine cu tac-su - nu e ceva care să mire, de la Adam sau barim Freud încoace...) şi Copilul, liceanul corpolent de care am mai vorbit.
Cum iau de multe ori plasă, C. îmi părea iniţial un tip de apreciat pe urmă am văzut că le cam avea cu mania contrazicerii. Ba şi profesional s-a dovedit slab... A fost angajat ca paznic la GDS, dar i-a nemulţumit pe aceia...

Pancarte apărute la colţul de NE al Universităţii, mai exact sub balcon. Bannerul a rămas acolo pînă la 13 iunie - mă plictisisem citindu-l.

Apăruseră bileţele în piept. Nu mai ştiu ce se recita/cînta. Tipul din stînga e de la GID, avînd alături pe Teodor Mărieş, de la "21 decembrie" - azi, la 2012, hulit pentru pactul cu guvernul Boc, de revenire a plăţii revoluţionarilor.

Cetăţeanul cu biletul, nu-i mai reţin numele, este cel care a cerut azil politic după 13-15 iunie, la suedezi, el şi soţia, pe motiv că voise o maşină să dea din senin peste el...
Mărturisesc că peste mine nu a vrut să dea nimeni, în răstimp... Poate-s eu subiectiv, dar azi, după 22 de ani, mi se pare tot mai aiurea cum a dispărut multă lume din GID după 13-15 iunie, eventual Marşul pentru eliberarea lui Marian Munteanu, din iulie 1990.
Eu înţeleg că trebuie să şi munceşti, respectiv că eşti dezamăgit - dar parcă nu-s motive să dispari cu totul în ceaţă... Un sfert dintre mebrii GID e mult să spui că mai frecventau în vara lui 1991 sediul din Calea Victoriei, ori măcar manifestaţiile fie şi rărite. Cînd cu independenţa Basarabiei, în august acel an, ştiu că am cărat bannerul nostru eu cu Gigi, inclusiv pe ploaie.
În fine, poate îmi scapă mie unele nuanţe, faţete ale realităţii...

Lumea bună a GID-ului, am şi eu o fixaţie. Complexele-mi, aaahhh!

În dreapta, cineva văd că-şi trece pe un bilet nu ştiu ce despre Timişoara...

Mihai Mercan, cel dins tînga, apăruse în trenul de munte al cercului Floarea de Colţ prin 1984. Nu era mergător teribil, dar se pricepea la negocierile cu omul CFR-ului din garnituri. Am fost amici o vreme, el cadorisindu-mi o cască de constructor, pentru turele-mi în abrupt (precedanta i s-a părut, şi avea dreptate, prea de prost gust...). Lucra nu ştiu ce Inspectorat de protecţia Muncii, pe gen. Budişteanu.
A fost o surpriză (plăcută,nu eram paranoic ca acum!) să-l văd apărînd din senin şi discutînd la per tu cu Mărieş.

Întrebarea spre Iliescu de pe blocul Dunărea era ceva mai veche, ea primind un răspuns din partea adeversarilor.Era un fix al feseniştilor cu ceva şcoală pe atunci (imitaţi curînd de neşlefuiţii din aceeaşi tabără) de a trimite şi la erorile sîngeroase ale diriguitorilor români antebelici - cu vorbele de manuale comuniste, s-o precizez.

Într-un fel aveau şi ei dreptate, dar ne irita că evitau astfel acuzele aduse lui Iliescu şi FSN.

FSN este Frontul Salvării naţionale - a se da un search pe net, chit că notaţiile sînt nu o dată subiective, cum paţă cam totdeauna cei care pierd în Istorie. Şi ei au pierdut, chit că materialiceşte au profitat mulţi dintre sprijinitorii Frontului...

Poză iar cam urîţică, dar reproduce o scenă de neimaginat în mileniile ce vor veni. Maldăre de ziare, respectiv interes pentru ele.

În cazul de faţă, "Dreptatea" ţărăniştilor, 1 leu, pe o tejghea de la ieşirea metrou spre clădirea Universitate.

De chiu de vai, gazeta PNŢ era citibilă, căci era în ton cu încrîncenarea de dinainte de 20 mai 1990, plus că avea poze... În schimb, "Viitorul " liberalilor era sinistru, în opinia mea, cu lungi cîrnaţi de text, acesta din urmă în sine greu ingurgitabil, cu o doză de teorie aiurea...

Abia în august 1991 a pornit Ion Raţiu "Cotidianul" său, ziar de referinţă pentru întreaga lume jurnalistică românească.

Ce-au fost apoi, ca avandgardă, că tot veni vorba?

Evenimentul Zilei, din 1992. Un Curentul, în 1996, cu Sorin O. Vîntu drept finanţator.

Ca interior, tabăra mea a citit multă vreme "22". Eu,cel puţin, pînă s-au pornit negativ pe PAC, prin 1995-96.

La "România Liberă" renunţasem destul de iute, datorită stilului chitit, ţărănist.

"Ce ai tu, Mirceo, cu ţărăniştii?!", mă întreba o Elena Andronescu, încă de la un miting al acestora prin noiembrie-decembrie 1990...

Cred că aveam iritare pentru cei care vor să-i respect doar pentru numărul de ani din Biroul populaţiei, nu pentru realizări. Între realizările lui Coposu şi ai săi fiind o poantă pe care eu o ştam din conspectele-mi pentru istoria alpinismului, unde cîte un copt promiţea marea cu sarea tinerilor, dacă vin şi asudă sub bagheta sa. Şi le dădea praful de pe tobă, nici dracul nu-l urnea din fotoliu.

Că veni vorba, de urmărit în cîtă vreme spune Coposu, în 1990, că va lăsa partidul tinerilor ("care s-au jertfit etc...."). Prima dată fu un an, apoi trei - şi le-a lăsat ce v-am spus un pic mai sus...

[1990] Golaniada reloaded

2012-01-24T10:16:00.000-08:00

Filmul reprodus în continuare (şi deschis unei rescanări cît de cît normale...) leagă ocupaţii personale cu acelea din Piaţă.

În prima parte, e vorba de un drum pe munte, în Bucegi.
Dacă în decembrie 1989 am simţit envoia să merg pe la Castelul Peleş, anterior ajuns feuda lui Ceauşescu, în luna mai 1990 am mers de la Poiana Stînei/Regală în sus, pe Piciorul Piatrei Arse, şi el zonă rezervată pentru Odiosu'.
Accesul fusese închis cam în 1980-82, în rate.
Peste opt ani am văzut că exista şi gard, pînă la culmea muntelui.

De la Cota 1500 am luat-o spre dreapta/nord. Spiritul rebel s-a manifestat inclusiv prin a nu apuca vreo potecă marcată, ci pe unde îmi şoptea cheful...

Şi mi-a zis că-i de mers tot spre miază-noapte, spre vecina vale a Babei.

Un ţîmburuş nostim, la trecerea în bazinul Văii Babei. Ulterior acestei ture, nu am mai mers niciodată pe acolo, atras doar de abruptul Bucegilor dintre Jepi şi Bucşoiul.

Mari specialişti în zonă erau cei de la ADMIR, apoi cei de la Floare de Colţi. Gherman ajunsese la un moment dar interesat, făcea şi o hartă.

De cînd începusem să o lălăi prin Sinaia, ca găzduit la nea Florin Ştefănescu, mi-a atras atenţia acest horn, afleunt al Babei. Pare înclinat din depărtare, însă de la faţa locului unghiul i se dovedeşte rezonabil.
Că veni vorba, m-am nimerit, la pătrunderea în babă, la înălţimea unui brîu, cam la limita superioară a vegetaţiei serioase. De-a lungul acestui brîu am dat roată bazinului în cauză. În dreptul acelui Horn, am optat pentru continuarea pe brîu, nu pe scoc. Am ajuns la o creastă, dincolo de cale era parcă un lan de jnepeni, cu vedere apropiată asupra cantonului Schiel/Jepi. Tocmai suiau pe poteca marcată acolo unii mai copţi de la cercul "Floare de Colţi", fiind la doi paşi de buza platoului.
Eu am coborît spre Buşteni.

Brîul respectiv. Frumuşel. Poate e de refăcut.

Din muchia despărţind Baba de Urlătoarea Mare, vederea are de-a face cu munţi ceva mai impunători, orizontul fiind închis de Caraiman. Sus era încă zăpadă, chestie normală altminteri la altitudinea aceea.

Vedere spre Platoul Bucegilor, din Creasta Jepilor Mari (cea despărţind Baba de Urlători).

Uite-mă şi acasă, la Bucureşti. E posibil să fi pozat aici un bloc de pe Luterană. Unde sub o agenţie de turism a apărut menţiunea momentului, căa sigură şi călătorii în străinătate. Tot acolo, prezentul ţipa şi prin lozinca scrisă fără jenă pe geam, "Jos comunismul!"

Intrasem în campania electorală pentru scrutinul din 20 mai - faimoasa Duminică a Orbului (formulă a Opoziţiei), deşi am îndoieli că majoritatea poporului a votat prost atunci. O caracteristică a acelor alegeri a fost ruperea în draci a afişelor adversarului, sport care deseori s-a lăsat cu încăierări sau măcar, vorba lui Ciutacu, vorbe grele.

Sînt om, cu sucelile aferente. De pildă, mi-a picat prost înghesuiala vîrstnicilor către eventualele posturi. Eram iritat inclusiv pentru că încercau să te ducă prin vorbă, pe ambele canale, raţional, respectiv de inimă. Că ce deştepţi şi pricepuţi sînt aceia, plus că ce au suferit ei în puşcării. Mă irită şi azi ideea - pentru că dedesubt era plasat un egoism de zile mari.
Am avut boală mare pe acest I.V. Săndulescu, de la liberali, care abia se mişca, atins de boli altminteri de compătimit. Dar mi se părea aiurea ca el să ocupe locului vreunuia în care să mă simt cu adevărat reprezentat. Care să simt că are vreo şansă în faţa adversarilor. Trăiam inevitabil în ideal...
Ştiu că Săndulescu, precum liberalii, au fost tare deschişi la amiciţie cu feseniştii, chestie care electoratului opoziţionist nu i-a picat bine, motiv pentru care în timp au suit în simpatii vehemenţii ţărănişti (mărturisesc a nu-i fi agreat însă, simpatiile trecînd spre Alianţa Civică).
Apropo de PNŢ, la doi paşi de acest afiş liberal era altul, pe un stîlp, cu Corneliu Coposu. Azi acest amănunt este uitat, dar ulteriorul Senior avea o imagine destul de proastă atunci. Şi pe acel afiş ştiu că nu era simpatic ochiului.

Un slujitor al Domnului şi-a făcut drum printre corturi. Pesemne venea de la vreo mănăstire, nu vreo biserică bucureşteană. Ştiu că era cald afară şi-l compătimeam pentru "uniforma" pe care o purta.

Căldura de care vorbeam, în acele zile de început de mai.

Transmisiunea din Piaţă, la TVRL, el-ul din coadă însemnînd Liberă. Se făcea mult mişto pe ideea asta.

Alte afişe electorale, la doi paşi de sediul PNŢ (sediul ASIROM), dar vandalizate prompt de adversari.

Există un clasic banc, din categoria cînd po face plopul mere. Sau cine a mai văzut cutare lucru...
În context, eu am văzut cu ochii mei o situaţie ce probabil nu se va repeta curînd.prin urmare, bancurile din categoria amintită vor spune: Se va întîmpla cutare lucru cînd o fi coadă pînă-n stradă la votare!
E, la 20 mai 1990 au fost asemenea cozi! Cea reprodusă în imagine este la Şcoala 56, ulterior "Jose Marti", în spatele ProTV din Bd. Pache Protopopescu (denumirile de azi...). M-am dus de două ori în acea zi, cîrnatul uman fiind în ambele cazuri identic întru lungime, aşa că băgat sufragi-ul în urnă, taman la premieră...

De aici nu pare, dar am văzut că lumea era chiar grijulie să arate mine, aşa, ca de oarece sărbătoare. Că majoritatea avea altă opţiune politică decît mine nu mă împiedică să subliniez situaţia...

La Piaţa Rosetti (unde manifestanţii erau să facă praf pe 22 decembrie pe un pozar - n-am aflat nici azi dacă era de la poliţie ori simplu curios să imortalizeze momentul. Avea ceva gen "Zorki", ceea ce înclină balanţa spre ideea unui om al Puterii...)

O fotografie care am avut-o mul timp în minte, mai exact ceea ce bănuiam ca simbol al ei.
Îmi spuneam că majoritatea cogenerilor lor nu i-au imitat, prinşi cu distracţia şi ne-doare-în-cot-hă-hă! Dar simţeam că tocmai aceea vor fi mai miraţi ulterior de mersul vieţii, şi chiar am sentimentul c-aşa fu.

În faţa Interului.

Ăsta e un cetîţean ce nu se jena să afirme că nu e de cord cu noi, că are alte simpatii politice - a se citi tabăra lui Iliescu. Lumea se uita la el ca la o ciudăţenie, dar nimeni nu i-a clintit un fir de păr.
Peste ani am mirosit că tipul avea totuşi şi înclinaţia lui a provoca Autoritatea, reprezentată în acel loc de opţiunea Pieţei Universităţii.
Cel cu portavocea mi se pare că cerea să nu se întreprindă împotriva tipului.
Într-o situaţie similară, dar la mitingul lui Iliescu de la Academia Militară, probabil că nu are fi început asemenea amabilitate. Nu o să pufăi aici că vaaai, noi eram democraţi de nu se putea, iar ceilalţi ba... Pur şi simplu noi eram o minoritate, altminteri să vezi militărie dată jos din pod! Întotdeauna puternicul îşi permite să fie dur, neam prost şamd.

Uite şi un preot sadea. Parcă nu e faimosul Sandu Mehedinţu, care nu ştiu ce făcu de 21 decembrie, parcă a tras clopotele de la biserica-i Colţea, între altele.
După lupta pînă la unu/ ora 13, mergeam la serviciu. La Intreprinderea de Sticlărie Bucureşti, Bd. Muncii 171. Aici,. colegul electrician - Costel Scoruş - îşi exersează talentele în a conduce motostivuitorul.

Idem, plus maistrul de la Secţia I plus un muncitor.

[1990] Alte file din Piaţa Universităţii

2012-01-24T03:47:00.001-08:00

Pomeneam că lupta revoluţionară (nu chiar de la 15 ani, ca nea Nicu, dar la o adică de pe la 14 ani mi-am zis cu maximă seriozitate că în Tabăra lor nu cred că voi ajunge vreodată...) mi-este ienvitabil împletită, în filmele negative din epocă, cu moment personale.
În ăst nou film apare din start o domnişoară (o iau pe urmele lui N. Manolescu, am impresia...). Sper să nu comit vreo impoliteţe înfăţişînd-o aici... Cert este că m-a însoţit de vreo două ori în Piaţă, în vreme ce acasă aveam indiscutabil şi activităţi intelectuale.
Oana.
M-aş bucurat să-ţi fost bine după separarea noastră cea fără de scandal...
(Altminteri nu-ş cum se făcu în alte relaţii că se lăsă finalmente doar cu tărăboaie... Asemănarea de caracter?)

Asta e maşina de scris Erika, achiziţionată la Braşov şi de care am vorbit într-un post recent.

Dimineaţă. Se ajunsese la o înţelegere cu primarul Capitale, Predescu, să nu mai privim cu suspiciune maximă gunoierele ce doreau să intre în spaţiul stăpînit de demonstranţi.
Ce mai e prin poza asta?
Păi bannerul de pe Facultatea de Arhitectură, unde apar Ceauşescu şi Iliescu. La vremea aceea asta era mare Breaking News, căci liderul postdecembrist fusese destul de discret cu trecutul lui. Că ulterior ne vom obişnui cu multe legate de viaţa lui, asta e partea doua... La apariţia-i din 1991, Academia Caţavencu va avea pe copertă o poză a cuplului Iliescu la Moscova, în vremea studenţiei...

Tot curăţenie matinală a ISB-ului. scuze pentru calitatea imaginii...

Dacă seara era popor numeros, în primele zile dimineaţa ne marca o mare teamă... Anume, că fiind puţini să nu îndepărteze boborul gardurile şi să ne lase fără Golaniadă...
În acele zile majoritatea bucureştenilor ne privea cu mare stupoare, ceea ce nu e departe, întru posibile reacţii, cu dezaprobarea. Aşa că stăteam cu grijă lîngă aşa-zisul pîrleaz...

Florin Nicolaescu. Mi se pare că ne-a dat la TVR în dimineaţa aceea, paşnici şi telegenici - după cum am vizionat la sediul "21 decembrie" din Batiştei. Mergeam acolo să vedem cum e reflectată manifestaţia la unica televiziune.

Uite-l şi pe Mircea, tot atunci.

Glume grafice... La studenţii din preajmă, de la Arhitectură, nu mă miră asemenea realizări, dar am privit cu oarece neîncredere o pancartă asemănătoare în mîna unui demonstrant destul de neşcolit, la 2012...

Tot pe atunci, la gard, Dumitru Dincă.
Carele Mitică era un lider important al manifestaţiei, fusese săltat (de acasă) de Poliţie în dimineaţa zilei cînd cu prima intrare, dar eliberat pe la prînz - datorită cererii din Piaţa reocupată de rebeli - şi primit en fanfare. parcă am şi asta pe filme...
Interesante sînt aici, observ abia acum, unele figuri dintre ceilalţi.
Observ, fie şi abia acum, că ăi porniţi pe ei sînt cei mai din topor. Cu cît sînt mai spălăţei, se uită ei mai neîncrezători, însă porţile nu sînt închise de tot, cu atît mai mult nu fac tărăboi.
Nu pot să nu zîmbesc la faptul că atît propagandistul cu portavoce cît şi cei doi vociferînd în mulţime sînt de aceeaşi etnie. Ţigănească adică - ce să fricoşim în exces.. Că veni vorba, primarul Predescu era precedat de o faimă identică...

Tot Dincă, între greviştii foamei. Nu mai ştiu ce solicitau, exact.
Faima, autoritatea lui Dincă s-a diminuat odată cu apariţia în Balcon a altui gen de lideri, mai şlefuiţi.
DD era de la Alianţa Poporului, despre care trebuie să spun că aveau o imagine mai proastă între comilitoni. Îşi aveau sediul în Calea Victoriei, taman vizavi de Poliţia Capitalei. De aceea nu miră că a fost şi el devastat în 14-15 iunie.
Cum fu, că veni vorba, cu sediul GID? Păi numai bine. Nu aveam vreunul, motiv pentru care stăteam pe trotuarul Primăriei cu cîteva boarfe, solicitînd o casă... Ne-au dat spaţiul de patru camere din Ministerul Industriilor, Calea Victoriei colţ cu Lemnea/Manu, dar spre toamnă.

Plouă. Sub foliile amplasate între corturi.

Unul de-al nostru, adicătele dintre protestatari, nu-ş ce comunica.

O fătucă interesantă, fără multe trădări ale fizionomiei, dar cu un carton cu zicînd destule De fapt două cartoane, că erau sistem sandwich. Ce-o s-o fi ales de acea fată? Întrebarea e niţel retorică, deoarece se poate bănui... Clipele pasămite astrale sînt rare în viaţa noastră... Prin urmare trec şi ne rămîne doar să le trecem pe blogul personal, după 22 de ani. Asta în cazurile blagoslovite...

Ne plasăm unul altuia portocale. Ne mai aduceam oameni, nu şi ambasade străine, cum se mai vorbea... mai venea ceai, cafea, ceva pe post de gustare... Nu mi-i mai amintesc pe furnizori...

Aici un reporter, cu sculele de înregistrat ale epocii. Un magnetofon. ştiu că ceva de vis am văzut la sediul din Calea Victoriei, cînd a venit Neculai Constantin Munteanu, de la "Europa Liberă" să ia un interviu cuiva de la Alianţa Civică.
Asemenea lui Ion Raţiu, tipul părea din altă lume, în ochii noştri de ţugulani.

Sub folie. Multe mutre pe care mi le reamintesc, deşi - pînă la urmă - nu a fost cine ştie ce organizaţie GID al nostru... Pur şi simplu a avut vîntul istoriei în pînze.
Că veni vorba, mi-a plăcut că GID a murit la timp, nu a stat precum fosilele organizatorice, căci se mai întîmplă...
Aaa, tipul mai solid era minor, ca vîrstă, şi-a fost activ pe acolo pînă s-au supărat părinţii (bucureşteni) şi l-au luat acasă. Era deajutor, chit că amuzant prin silueta lui corpolentă. Nu mai ştiu cînd l-a reţinut poliţia şi lumea rea din GID spunea că a turnat anchetatorilor ce ştia... Nu erau dovezi, dar oricum nu aş pretinde eroism unui licean...

Eee, aici, mai sus, se pune la cale ceva... Se confecţionează nu steag. Şi un banner.
Ambele, în sprijinul Lituaniei, care în aprilie 1990 îşi cerea independenţa, iar Moscova trimitea trupe de Interne pe capul lor. Făcea şi Moscova ce putea... - contează în ce fază a luptei te recunoşti învins...
Cum, Moscova învinsă? Acceptau aşa ceva? Cred că ăia cu diblă de pe acolo (de la Kremlin), da! Mai bine pierzi ceva, decît tot... Atittudinea asta, mă dau şi eu deştept, i-a ferit de o nouă revoluţie...

Un ochi pe deasupra foliei.

Uită-ne la treabă, chit că ploaia nu se oprise de tot..
Trebuie spus că revoluţioneri-revoluţioneri, dar furăm ca-n bancul cu pădurarul care s-a înfuriat la un moment da tşi a alungat beligeranţii din pădurea lui... Mai exact, am suit pîş-pîş în blocul Dunărea, să nu păţim vreun conflict cu administratorul ori locatarii. Fu din fericire linişte, lumea bună nu stă precum mahalagii la poartă ori în uşa apartamentului...

Acăţăm, legăm pe acolo obiectele aduse,a dică bannerul şi steagul. Sînt eu, Paul, Elena şi Mariana parcă, doamna cu o fată trecută de majorat. Şi ea în GID.
Ideea fu a Elenei şi a lui Paul.

Piaţa, văzută de sus.

Încîntare. Aparatul foto mi-era nelipsit.
Că veni vorba, GID avea între rînduri un bun pozar, care publica de zor, Cristi Ciobi, medicinist. Era însă în astă perioadă prins cu luatul de imagini de-acum profesionist, pe unde era nevoie la publicaţii...

Fu ceva de umblat, urcat-coborît pe acea mansardă a blocului Dunărea...

Spre seară, manifestaţia capără din nou amploare.

Îmi vine în minte...: Cam în faţa uşii de la Geografie, se punea dimineaţa muzică. Acolo am auzit prima dată "Don't worry, be happy", prelucrat ulterior în: "Cine este fesenist / Ori e prost, ori securist..."

[GOLANIADA, 1990] Primele zile

2012-01-24T02:07:00.000-08:00

Un nou film a trecut prin fereastra luminată a scanerului...
Cum am mai precizat, e loc de mai bine în acest sport al trecerii de pe negativ către monitorul computerului...
(Cînd art directorul de la Publimedia, băiatul de treabă Radu Leonte, prin 2004, folosea termenul acesta - compiutăr, cu intonaţie aleasă ca să nu-l bănuim de cosmopolitism - mi se şi ni se părea o ciudăţenie... Astăti deja pare să se încetăţenească acest termen...)

Păi.
M-am simţit ieri (a descoperi America...) c-al meu condei are mari lipsuri la capitol gazetărie. Adică nu e concis, nu e grijuliu foarte la ţintă, ba nici nu purced la o minimă corectură de stil, după goana tastaturii...
Am meditat profund. Am mai meditat înc-o dată.
Ş-am ajuns la ideea să las lucrurile aşa.

Ca urmare, voi pomeni aici şi de ce mai făcea protesataru' anului 1990, cînd nu răguşea ori căsca gura încîntat în Piaţă.
De pildă, se ducea la cei doi băieţi, la şcoala generală din preajma Pieţei Romane, pe partea ASE.
Dînşii locuind cu mama cea divorţată (de mine...), dar primind deseori vizita tatălui cel denaturat carele mă aflu.

Gabi o frige aici pe fotbal. Văzîndu-l retras, la poartă, cu gesturi şi atitudine mai reticenţe, stau şi gîndesc de nu i s-ar fi cuvenit plantate atunci mai multă îndrăzneală, tupeu şamd...
Una la mînă, că să vezi ce multe rezolvi dacă meditezi după douăj'doi de ani cum era mai bine... Apoi, mă consolez tot eu că să fim sănătoşi cîţi băieţi înfipţi s-au fîsîit, mai ales după 30 de ani (dacă folosesc curent alcool, niţel mai încolo a venit etapa cu pricina. Plus ciroza).
Ba îmi trecu şi invidia faţă de un reuşit pasămite rpecum Dinu Patriciu. Care nu-i aşa fericit pe cît bănuiam, dovadă că-i ajunse la faliment lanţul Mic.ro (altminteri plăcut de frecventat...).

Gabi, cel portar din poză, e unul. Al doilea e l'aine, ăla mare adică, în fraţuzească. Dan. Care iese aici cu un nechef grozav din şcoală, egalat poate doar de mezin - cel care va apărea pe lume după 10 ani -, cînd se duce către şcoala 150, aceea de la Eroilor.

Abia aici, mai jos, se prinde că e pozat - la o adică nu trebuia să stea cu toate antenele în alarmă...

Copiii locuiau la un cetăţean pe care fosta doamnă Ordean l-a considerat mai breaz decît tatăl băieţilor. Mai exact pe Bd. Lascăr Catargiu de azi, lîngă actualul hotel cu nume chinezesc, de la intersecţia bulevardului cu Gh. Manu / Lt. Lemnea.
Îi conduceam spre casă, ocazie de a mai trece în nemurire cîteva ipostaze şi locuri.
Dacă suferi de sentiment de vinovăţie alunecînd spre patologic, şi se pare aiureală şi crimă acest pozat. Dacă nu suferi de aşa ceva, nu-ţi baţi capul cu aşa ceva... Eventual cercetezi fenomenul...

Uite hotelul cu pricina, parcă Nanjing îi spune acum. Circulaţia de pe stradă e vis furumos, astronomic de frumos pentru automobiliştii de azi, cu precizarea că bunăstarea de azi rezidă şi din nebunia de pe arterele rutiere.
Ăia doi copchii care ţin stîlpul din staţia Povernei sînt băieţii mei, azi vajnici bărbaţi, taman trecuţi ambii de 30 de ani.

Prin jur, afişe. Unul îndeamnă bucureşeanul să voteze PNL şi liderul din acea vreme al acestuia, Radu Câmpeanu (Bizară politica asta...! Să ai înăuntru, la 2002, pe Radu Câmpeanu, şi afară alţi doi preşedinţi, brici de felul lor, Valeriu Stoica şi Theodor Stolojan...)
Domnul cu baston duce o sacoşă, de rafie, confecţionată îndeobşte pe atunci din saci de ciment ori similar. I se spunea, sacoşei, PPC. Poate-pică-ceva.
După cum persoanele în vîrstă aveau şi porecla de Şoimii cozilor. Erau primii cînd se dădea ceva.

O să ziceţi ce are libertaaateeeaaaa dobîndită cu sînge la Revoluţă cu penuria... Nu ne pricopsisem material brusc?
Păi nu. Căci nu explodase productivitatea, dimpotrivă.
Ca fapt divers, cam tot anul 1990 s-a consumat (pare-se cu scop electoral, favorabil puterii feseniste) mai mult decît s-a produs. Ca urmare, guvernul a trebuit prin noiembrie să liberalizeze preţurile, să lase firmele încă de stat să suie preţurile, cît să-şi echilibreze balanţa. Suiră, acele preţuri, cam de 2,5-3 ori, în paralel Stăpînul-stat oferind prima dintre aşa-numitele compensaţii, care vor marca viitorii ani, mînă în mînă cu scumpirile ce vor urma.
Mişcarea era jsutificată economică, dar că mă vezi pe mine şi ceilalţi opoziţionişti cum scandam, pe o cale Dorobanţi de pildă, prin decembrie: "Nouă lei o pîiine / Aţi votat un cîine!", "Nouă lei un ou / Aţi votat un bou!"

Staţia Povernei. Cu autoturismele momentului, Trabant şi Dacia 1300 la nume, pentru junii care nu le-au apucat (să fie la ele acolo!...).
Din acelaşi loc plecam pentru prima dată peste hotare, în 2008, graţie unui băiat de treabă de la Uniunea Elenă, preşedintele Sotiris Fotopolos. Eu fiind designer la revista UER şi ştiutoriu de mai nimic în greacă.

Aici îmi fuge mintea la un banc, cu Ancuţa oarba în rol principal. Care cerşea. Unii îi dădeau bani, alţii bani. Dar nişte oameni răi i-au furat muzicuţa la care cînta. După care venit un băiat care i-a dăruit ceva de cîntat. Şi Ancuţa cea nevăzătoare a ajuns curînd să rîdă cu gura pînă la urechi.
Băiatul de treabă îi dăruise o... lamă de ras.

Aşa şi cu stagiul meu la UER.
Bietul Fotopolos s-a prăpădit la vreo şase săptămîni după îmbarcarea noastră în autocarul staţionat la Povernei. Şi a venit în locul lui un băiat bun. Cam tot cu lama. Este drept că nu m-am tăiat fără s-am idee ce se petrece, dar fui zburat - cred - primul.
Lecţie de viaţă.
Mai pe larg, la: (site) ___

Asta e... ori preferaţi un condeier amator ca subsemnatul stînd cocoşat sub un ulcer?
Altminteri, băiatul are răbdare, căci altceva nu oferă natura celor neputincioşi să replice la o nedreptate... Şi nu se ştie niciodată de unde apare momentul în care, pios, scrii în registrul de condoleanţe: "Dumnezeu să te ierte... Eu nu am reuşit!".
Bineînţeles însă că pot s-o mierlesc io primul... - n-am nici o garanţie că nu-mi papă mie dragul de Zisopol coliva.
Că veni vorba, tipul e din categoria Severin şi Baconschi, despre care îmi dădeam cu părerea ieri...

Ah... ce ocol nesuferit şi interminabil!!

Şi iată-ne , în fine, la Piaţa Universităţii, în însoritele zile de la cumpăna aprilie-mai, A..D. 1990.

(vedere dinspre Teatru)

Iniţial (precizare: după prima evacuare a locului, în dimineaţa de 24 aprilie), s-a improvizat o tribună, pe latura Teatrului naţional.
Nu mai ştiu exact cine a tratat ocupanţii Pieţei drept "golani", e de verificat - din lista suspecţilor sănătos fiind să nu lipsească Mircea Dinescu. Oricum e de făcut ordine, să nu circule ca proastele vorbe, cum sînt acelea despre bietul Caramitru în 22 decembrie, cînd actorul realmente nu a spus "Mircea, fă-te că lucrezi..."
Ca urmare a tratării drept golani, a izbucnit inteligenta asumare a vorbei. Să te ţii bannere, etichete în piept ori entuziaste mesaje din străinătate (mi-a fugit aici mintea la Hasek, cu al lui Safranek...), între cei care s-a declarat golan fiind şi Eugen Ionescu, de la stabilimentul numit Academia Franceză...

Nu mai ştiu exact cînd a apărut şi un oarecare, Paţurcă la nume, care a compus şi interpretat întîii în Piaţă, apoi la Balconul Facultăţii de geografie inclusiv melodia "Vivat Golania"
Foarte curînd, probabil nu neapărat pentru a face concurenţă tribunei de vizavi, ci pentru că avea poziţie oratorică mai bună, ne-am trezit că se deschide uşa balconului de la etajul 1 al clădirii Univesităţii, din colţul spre Arhitectură.
Şi-au început să vorbească de acolo. În timp (nu lung!) s-a remarcat un student, Marian Munteanu pe nume. Şi azi mi se face pielea găină cînd îl aud, pe discul lui Paţurcă din 1990, declamînd: "Mai bine golan..."

Uite şi borna "Kilometrul Zero", care iniţial era mobilă, iar din a doua parte a anului 1990 a primit un soclu, pe locul unde e acum.
Piaţa în sine a primit iute numele "Zonă liberă de neocomunism".

M-am simţit foarte bine acolo - o frază tare simplă şi neinflamată, recunosc.
M-am simţit miiiiinunaaaaat! Na, e mai bine?

Şi de aici poate porni discuţia despre dedesubturile Pieţei...
Nu e vorba de băieţii ce-aud c-au fost infiltraţi (am părerea că pînă să mă plîng de altul, să văd unde am greşit io ori unde pot să-mi îmbunătăţesc prestaţia...)
S-a vorbit despre droguri, prostituţie, ambele la corturi - dar pretenţiile mi se pare total neserioase. Ce îmi fu vădit fu fauna de pe la colţuri, comerciaţi îndeobşte ţigani ori inşi fără căpătîi. Nu ştiu cît erau ăştia montaţi, trimişi aici de către stăpînire, pesemne în mică măsură... Pur şi simplu, după cum vom spune de viitorii miliardari, noi făceam politică, ei bani. Aveau în sînge că unde-ilume e şi posibilă vînzare. Şi banu' pentru ei!
Stai, că ăsta de mai jos pare a fi cu Alba-neagra, acel joc faimos de păcălit şi jumulit fraierii...

Privire de vizavil, de la palatul Şuţu / Muzeul de istorie al Bucureştiului.

"Golan sans frontieres" scrie pe acolo - altă chestie deşteaptă.

Chestia asta cu Răzvan Theodorescu, mai mare al Televiziunii Române, e destul de lungă. A prezentat părtinitor piaţa, chit că de la un moment dat, sub presiune, s-a străduit să mimeze imparţialitatea.

Cert este că am rămas cu oarece atenţie pe subiect, mai exact cum naiba de foşti cîrtitori ai lui Ceauşescu, între care unii de marcă, indiscutabili curajoşi - precum Mihai Botez -, au trecut brusc în slujba lui Ion Iliescu.

În atenţie emrită poate să rămînă un băiat ce părea de bun simţ, criticul Valeriu Cristea, care în 1992 apare brusc în campania electorală şi-l tămîiază realmente jenant pe acelaşi I.I.

Parcă o masă cu strîngere de semnături nu ma ştiu pentru ce...

Om cu mesaj pe piept - că doar nu credeţi că cei din 2012 au inventat procedeul...

Cort al greviştilor foamei. La bani mărunţi, aveau cereri la fel de exagerate ca ale celor din 2012, din acelaşi loc...

Un coleg de la Sticlăria unde munceam atunci. Tipi ca el nu rezonau grozav cu spiritul Pieţei, dar deja erau nişte intermediari utili, căci deja nici categoriei lui nu i se mai puteau turna cu ulurinţă laureche, la minte pastilele taberei adverse (nu uitaţi aici că, peste o lună, în 14-15 iunie, condeieri vor vedea steagul legionar verde pe stradă... Adică nu se jucau fraţii cu minciunile...).
Cum am zis, deşi pare incredibil, sentimentul meu este acea tabără manifestează azi în Piaţă - un renghi al Vieţii, căci Ea se pricepe din plin şa aşa ceva...

Încep discursurile dinspre seară, de la Balcon. Vezi filmul lui Stere Gulea.

Pomeneam de curînd că religioşii şi patrioţii de azi nu se şi menifestă ca atare, în Piaţa anului 2012... Acum 22 de ani, deseori se îngenunchea şi rostea "Tatăl nostru". Eu sînt religios deloc, mai ales azi, dar momentele erau uluitoare.

Vedere dinspre Batiştei.

Alţi comesranţi, la ieşirea de metrou dinspre Intercontinental.

Aici am sentimentul că se vindea bere.

Puştii ăştia vindeau ţigări BT (Bulgar Tabac).

Cele patru asociaţii din Piaţă (Liga Studenţilor, GID, "21 Decembrie", Alianţa Poporului) stabiliseră ca fiecare să trimită un fel de patrule alcătuite din membri, care să descurajeze pe cît se poate situaţiile excesive.

(va urma)

[1990] Aprilie, centrul Capitalei

2012-01-23T12:28:00.000-08:00

După ani de stagnare, păi cînd pendulul lui Maxwell a picat de sus - poporul român nu s-a lăsat pînă mi şi-a epuizat energia. Aceasta din urmă luînd şi forma fricii, care i-a împins şi pe adversarii din stradă ai liderului de atunci, Ion Iliescu (temători că revine comunismul şamd), şi pe sprijinitori - care îşi aveau şi schelele interioare în pericol.
Ca perioade, după opinia mea, a fost Valul spart la 28-.29 ianuarie, apoi cel spart la 18 februarie (cînd a fost invadat sediul Guvernului)... A urmat un respiro, cînd s-a realizat un oarece consens pe subiectul confictului interetnic de la Tîrgu Mureş.
Apoi, valurile au pornit din nou.
La început de aprilie, asociaţia "21 Decembrie" a oprit circulaţia pe Bd. Bălcescu, în dreptul străzii Batiştei. În imaginea de mai sus, manifestanţii se răstesc la personalul unui camion doritor să treacă totuşi spre rondul de la nodul rutier de la Piaţa Universităţii.
Avînd şi subsemnatul o memorie normală, ba chiar neexersată asupra subiectului (noroc cu protesdtele recente din centrul Bucureştiului, situaţie în care am simţit nevoia unei paralele cu ce fu acum 12 ani, tot pe acolo...), nu mai ştiu cum, se termină protestul acelei asociaţii de revoluţionari.

Protestatarii s-au aşezat jos.

Că veni vorba de "21 decembrie", pe cine descopăr acolo? Pe fostul meu profesor de istorie,de la Liceul 36 din Balta Albă.
E interesant poate trecutul relaţiei mele cu el. L-am avut în anul IV la seral, la Istorie. Mi-a dat un 2 la un moment dat, cum că suflasem unui coleg. Şi m-am luat la ceartă cu el. Mi-a zis că o să aibă el grijă să mă lase corijent. "Cum, domne, tocmai la Istorie?! Nu cred că e posibil" - fiind vorba de disciplina mea favorită.
Şi s-a pus dom Predescu să mă asculte la fiecare oră... Treaba s-a destins după o vreme, cînd n-am căzut de acord dacă Cetatea Albă este sau ba pe Nistru. La care i-am adus de acasă o hartă a locurilor, cuprinsă într-o carte în franceză a lui Gheorghe Brătianu ("Origines et formation de l'unite roumaine", 1943). Am convenit că avem ambii dreptate, eu cu Nistrul, el cu limanul la mare.
Am rămas de atunci amici.

Ca tot omul, am mai şi plecat, ocazie de a revedea o lozincă pictată la ieşirea de metrou Piaţa Iancului.
FSN = PCR .

La scurtă vreme, parcă 8 aprilie, a fost un miting la piaţa Unirii, cu discursuri sub geamurile magazinului "Unirea", urmînd apoi săs e plece spre Cimitirul Eroilor.

Aici, mai jos, apare pentru prima dată o pancartă care va face carieră în timpul Golaniadei, plasînd figura lui Ion Iliescu drept cap al caracatiţei... Care caracatiţă? Probabil Comunismul cu faţă umană, la care Iliescu ţinea morţiş, fie şi să-i spună pe nume, direct.

Pe colo, anunţate de pancarte, sînt Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, Grupul Independent pentru Democraţie, Alianţa Poporului, probabil şi altele.

Na, că am trecut cu scrisul sub poză... Cu parpalac alb, pe podiumul improvizat: Teodor Mărieş. Pomenesc de el pentru că, de chiu de vai a supravieţuit... Asociaţia avea prin 1993-96 pe altcineva, îmi scapă numele, tras ulterior în Paralament ca deputat, sub umbrela Convenţiei Democratice. L-am întîlnit, în calitate de reprezentant al GID, şi mi s-a părut la locul lui, dar ulterior mediul politic şi-a pus amprenta pînă şi asupra unuia ca el. Mă refer la acea suficienţă, poate de înţeles la reprezentaţii Puterii...

Subsemnatul.

Tot Mărieş.
Era modă mare pe atunci să acuzi drept securist pe unul sau altul din propria tabără. Mihăeş este unul strepezit astfel, dar şi părintele Sandu Mehedinţu, de la biserica Colţea.
Fără îndoială nu erau perfecţi, dar de acolo pînă la a fi declaraţi securişti...

Organizatorii au distribuit printuri ale Imnului naţional. Cum ziceam într-un post recent, e interesant că ăi de se declară religioşi şi patrioţi pe toate drumurile - mă refer la actualele suflete ale protestului din Piaţa Universităţii - nu trădează şi prin gesturi ori măcar cuvinte o asemenea orientare...

Se porneşte pe Bd. Cantemir, spre Calea Şerban Vodă şi finalmente Cimitirul Eroilor.

"FSN -agentură KGB", se clama pe acolo...

Pe parcurs, o ciudăţenie. Un tip din coloană, din senin, aruncă cu (pesemne) o piatră într-un geam al blocului din preajmă... Trooosccc!
Lumea se uită la el cel puţin ciudat, însă doar atît. Deşi mulţi, cei din opoziţia străzii erau departe de a rezolva prin violenţă problemele sale...
Cetăţeanul cu pricina pleacă apoi ţanţoş el ştie unde... Cum am zis, e în poza de mai sus... Ce-o fi azi? Cum a fost montat atunci? Cum va fi fost discuţia cu "armatorul", cel care l-a armat?
Întrebări-sugestie pentru unul mai dotat în ale condeiului decît mine---

Aici e o duduie foarte pornită, în sensul bun. Curajoasă şi fermă (nu era un cuplu pe toate drumurile, atunci dar şi mai tîrziu...).

Am ajuns la locul unde coloana coteşte la dreapta, către Şoseaua Şerban Vodă.

Suind dealul, către fabrica "Adesgo".

Al lui Ordean face el poza asta, dar întrucît optase să lupte pînă la 1, pleacă de aici spre metrou.
E posibil să fi fost de slujbă, după-amiază.

[WHAT-S NEW, PUSSYCAT?] 23 ianuarie 2012

2012-01-23T05:34:00.000-08:00

I

M-am apucat să scanez, la o inevitabilă calitate slabă, unele filme din 1990. Din stradă.
O imagine, altminteri vai de steaua mea, mi-a mai relevat o diferenţă faţă de 2012, dar mai ales o faţetă interesantă a manifestării Piaţa Universităţii 2012...

Nu o luaţi cu huo, căci nu ştii niciodată ce negreală îţi aduce idei...
Pe hîrtie este imprimat "Deşteaptă-te, române!"
Nici ăsta nu se intonează în Piaţa de azi...
Trăgînd totodată linie, este interesant că tocmai categoria grozav de patrioată şi de religioasă în declaraţiile de peste ani, nu vădeşte o aplecare concretă în aceste zile...

O să spuneţi că de ce plasez demonstranţii de azi în categoria jucătorilor cu vorbele mari religioase şi patrioate.
Una, aşa simt eu.
Dacă asta nu e un argument, hai să ne amintim biletele prinse în piept în primele zile: "Sunt român". Plus cele deloc amabile legate de UDMR.

II

Am pomenit pe undeva că tatălui meu îi plăcea să tragă la măsea, conştiincios şi cu măsură mai mare.
Ca urmare, fără a fi intrat neapărat pentru asta în categoria taţilor denaturaţi, de cîteva ori l-am însoţit în cîrciumi, cît să fure iute o cinzeacă de la tejghea. Cînd zăbovea un pic la o masă, de pildă la "Pietroşiţa" din Piaţa Iancului, mă alegeam cu alune americane, la 3 lei suta, depozitate la vînzare într-un borcan mare, aşezat pe vitrina frigorifică.
(Acolo l-am auzit pe un tip spunînd că are 76 de ani, şi nu ştiu de ce am reţinut apoi că atîta trăieşte un om...).

Inevitabil, aveam ceva interes pentru cîrciumi, dar asta doar pentru că îmi aducea aminte de tata ori pentru că pur şi simplu îmi era un loc cunoscut, ca atmosferă.
Totul s-a oprit la interes, nu şi la a le trece pragul, atitudine marcată probabil de mama, care era opusă soţului ei, idee de băutură îi stătea ca sarea în ochi. Se poate bănui de ce...

Nu ştiu de ce - cînd am ajuns mai măricel - mi se păreau interesante mutrele de pe acolo... Din acest motiv am călcat într-o seară de toamnă într-o cîrciumioară lîngă gara Piteşti (după un meci de fotbal în 1975, aveam 18 ani). Categoria III, aşa ceva nu văzusem în Bucureşti"... Aş minţi dacă n-aş recunoaşte că am luat parcă un pahar de ceva atunci, urma un drum cu trenul spre Bucureşti...

Bon, unde vreau să ajung, dincolo de a simţi şi io ascultat - pe calea astor însemnări de blog - de careva...?

Piaţa Presei din Bucureşti este un loc ce pare spălat, de lume cît de cît bună, apreciere care se va fi întărit odată cu ridicarea şi intrarea în exploatare a celor două blocuri-turn, la fosta intrare spre Palatul Expoziţiei. Cum dai privire în jur, doar firme de firme, hoteluri de maxime stele, facultăţi private de vîrf, restaurante pe măsură.
De aceea e de oarece mirare existenţa unei zone realmente sordide - şi cine nu mă crede să dea o raită pe acolo!... E vorba de pasajul care subtraversează Bd. Kiseleff la pătrunderea acestuia în Piaţa Presei, care lega în principal Expoziţia de intrările în parcul Herăstrău.
Bineînţeles că întotdeauna comparaţiile cu trecutul trebuie făcute cu maximă prudenţă, inclusiv cînd spui că atunci era mai bine... Îndrăznesc totuşi să cred că bomba de pe vremuri, din Ploieşti (am mai văzut altele, dar de-a dreptul nostime, prin 1973, între gara de vest şi centrul oraşului ), e septică pe lîngă atmosfera gangului de la Gate a oraşului (cele două turnuri au acest nume). Cînd vii dinspre capătul liniei de tramvai 41, dai la intrare de un chioşc al dracului de sordid, în dreapta. Pătrunzînd în tunelul propriu-zis,de pildă spre stînga, apar cîteva magazine de care nu-ţi vine să te apropii, iar la capăt un aşa-zis bar, unde mirosul gros de ţigară pare să nu plece niciodată.
Nu ştiu ce haine îţi vine să cumperi de la negustorul de profil din aceste locuri...

Am stat ceva să identific ce fel de oameni dau viaţă, cumpărînd, acestor locuri. E genul lumpen. Manelistul. problema este că nu-mi dau seama pe unde lucrează în jur, plus de unde vine, unde-şi are casa, unde lucrează, în Bucureşti...
Cred că-s tipi de pe linia Ploieştiului, cum ar zice dependenţii de calea ferată, de la vreun Otopeni sau Baloteşti, cărora li se pot adăuga aşezările cît de cît în preajma DN1.

În fine...

Dar tot mai rămase o de zisă.
Nişte afişe informează că locul este proprietate privată, motiv pentru care nu e aiurea pretenţia ca vizitatorii, trecătorii să nu fotografieze sau să filmeze.
Interesant. Nu poţi face locul să arate cît de cît suportabil (başca ce învîrteli băneşti or mai fi pe aici...), dar - deoarece posezi poziţia celui tare, juridic - interzici ca vreun revoltat să arate şi altora, via imagini, ce mine negativă de loc a crescut în buricul - nu neapărat geografic -al tîrgului...

III

Mă iertaţi dacă nu mai ştiu exact contextul, dar poate mai importantă este morala.
În Piaţa Universităţii. Subsemnatul, chitit nu mai ştiu pe cine, de-al stăpînirii. Brusc cad pe gînduri: cam care mi-ar fi preţul, dacă aş fi solicitat să trec de cealaltă parte a baricadei, dacă ar fi să calc pe urmele faimosului Coriolan Drăgănescu?

La acest moment mi-a fugit finalmente mintea cînd am aflat de mazilirea ministrului de Externe, Theodor Baconschi.
Omul ăsta, dincolo de poza greu atacabilă de om subţire, a fost ambasador la Vatican şi în Franţa. În lume bună, unde controlul vorbelor proprii este absolut necesar. A trecut cu brio examenul, însă...

Omenescul a fost finalmente mai puternic.
Pe de o parte, omul nostru a vrut (mult) mai mult. A mers la Cotroceni drept consilier al lui Băsescu. S-a vrut şi a ajuns ministru de Externe. La farmecul diplomatului au căzut seceraţi destui, motiv pentru s-a vehiculat chiar şi ideea unei candidaturi la prezidenţiale, în 2009.

Pe de altă parte, pe Baconschi nu avea cum nu-l trădeze pînă la urmă firea, altminteri pe urmele unui alt Foreign Officer român, Adrian Severin. El l-a putut juca fără minim tremurat pe omul lui Dumnezeu de pildă (în cazul rotofeiului europarlamentar, acesta să treacă precum raţa prin apă pe la comunişti, fesenişti, democraţi şi din nou la feseniştii-urmaşi), însă naturelul nu putea să nu le joace pînă la urmă o farsă groasă:

"Habar n-am. Ştiu însă că un lucru devine din ce în ce mai clar pentru toţi românii de bine. A început încleştarea pe viaţă şi pe moarte între forţele trecutului şi proiectul unei noi Românii. Opoziţia şi-a activat în sfârşit întreg arsenalul moştenit de la Ana Pauker, Teo, Luca şi Dej: derbedei înarmaţi, dezinformare, propaganda urii. Ne acuză că vom fura alegerile doar pentru că vrem ca românii să voteze, în diaspora şi acasă. Ce vor ei, în schimb, e ca o populaţie imbecilizată de televiziuni, înfricoşată de scenarii apocaliptice mereu dezminţite de realitate şi, mai nou, de bătăuşii scoşi pe străzi, să aleagă în locul reformei Statului retorica urii şi neputinţei ridicată la nivel de program politic.
Opţiunea e simplă: reformă, responsabilitate, siguranţă sau regres, populism, domnia bâtei. Alegerea o va face însă România vrednică, România care munceşte, România însetată de viitor, nu mahalaua violentă şi ineptă încolonată, ca minerii odinioară, în spatele moştenitorilor Securităţii"
(cf. RTV)

În cazul lui Severin: cf. Hotnews...

De fapt, încă un ocupant-actor al fotoliului de Externe va fi fost şi Mircea Geoană.

Poate-s cam dur, dar ideea rămîne.

În copilăria mea, o cîntăreaţă de muzică uşoară la modă Anda Călugăreanu. Melodii antrenante, tinereşti. Aş minţi să spun că aveam o opţiune fermă legată de ea, că-mi place sau nu-mi place.

Persoana ei mi-a atras atenţia însă în 1979-80, cînd am întîlnit-o într-o seară, la colţul Bd. Carol de azi cu tot actuală stradă Dimitrie Gerota.

Avea un fustoi pînă spre glezne.

Acest amănunt m-a indispus, legat de interpretă. Motivul nu-i să-l spui în gura mare, dar nici să-l ascunzi. M-am considerat înşelat, pe ideea că femeia a ţinut să fie atractivă iniţial, pentru ca apoi să-şi deziluzioneze admiratorii mai mult sau mai puţin declaraţi cu aşa straie de pmoartea pasiunii.

Sau: adicătele pînă ai ajuns sus te-ai străduit să arăţi bine, iar acum...

Atitudinea mea va fi fost în sine infantilă, cît şi de purecat psihanalitic.

Mi-am menţinut părerea ani buni, aş putea spune decenii, pînă mi-a căzut brusc o fisă.

Dincolo de abandonul lui a fi plăcută admiratorilor, Anda a scos cam tot pe atunci cîntece interesante, precum "Seara" şi "Noi nu" (dar, de asemenea, "Bocet", "Tacut" şamd). La o adică, ea îşi urma viaţa, care o îndepărta de piaţa sexuală, cum s-ar spune în psihologie, în favoarea altor ocupaţii, în ton cu cei peste 30 de ani de atunci. Că părăsea de tot scena erotică, prin acea rochie pînă la gleznă, nu schimbă datele problemei.

E oare mai bine cu destule vedete actuale, uitătoare de propria vîrstă? Unde avem picioare dezgolte, sîni siliconaţi, vestimentaţie în rezonanţă cu arhetipul feminin la masculi. Unele şanteuze sînt lipsite chiar şi de aşa ceva, dar produc în continuare texte şi melodii uşurele, cît să rămînă sub reflectoarele multelor (din fericire) televiziuni.

Poate de notat, un search pe net oferă doar imagini din perioada strălucitoare (i-aş zice de păpuşă-care-place-altora...).

Uf, ce-am zis...

Întîia perioadă a fost, totuşi, cea fără griji... Zîmbetul pare sincer...

Mda, aşa e viaţa...

O perioadă, frumoasă, străluce, o nebunie delicioasă. Apoi...

Cum, nu se spune aşa ceva, căci ne piere cheful (iar vorba îi elegantă...)?

O singură poză spre maturitate:

V

Ca dracu!

" /.../
La 32 de ani, Ioana Tufaru are peste 150 kilograme şi probleme cu glanda tiroidă, iar din cauza faptului că nu are un loc de muncă este înglodată în datorii.
Deşi în ultimele clipe de viaţă ale mamei sale, aceasta a rugat-o pe fiica să-şi termine liceul şi să facă o facultate, Ioana nu a ţinut cont de acest lucru.
Fiica Andei Călugăreanu recunoaşte că este delăsătoare şi nu face eforturi pentru a-şi îmbunătăţi nivelul de trai, dar susţine că singurătatea este cauza lipsei ei de motivaţie.
/.../

Alexandru Arşinel: Îşi iubea multa fata, dar era dezamăgită”
Inivitat telefonic, Alexandru Arşinel, unul din prietenii Andei Călugăreanu a povestit despre cât de mult a suferit artista din cauza problemelor pe care aceasta le avea cu fiica sa, pentru că era un copil problemă, nu o asculta şi mânca pe furiş
"Işi iubea foarte mult fata, dar era dezamagită pentru că s-a luptat foarte mult să nu se îngraşe să meargă la şcoală. A suferit mult şi a iubit-o mult. Un copil deştept, dar labil care nu a putut să-şi găsească un echilibru. Regret că nu terminat un liceu şi o facultate", a spus Arşinel.
Acuzată că ar fi furat bani de la mama sa şi că nu ţinea cont de rugămintea Andei de a se abţine de la mâncare, Ioana Tufaru a recunoscut că fura alimente din frigider atunci când mama ei nu era atentă.
"Nu mai ştiu dacă furam bani, dar mâncare furam" a declarat fiica Andei Călugăreanu, susţinând că nu este vina ei pentru că a ajuns într-o situaţie dificilă, ci a sorţii.

(n. M.O.: Textul îmi pare echilibrat, chit că apare în... "Libertatea")

Cînd un copil consumă alimente în modul amintit mai sus, la bază, la origine se află dorinţa de a-şi umple un gol de fapt sufletesc. Care, orice s-ar spune, are legătură cu copilăria proprie şi, implicit, cu părinţii.

Opinia-mi de mai sus e scurtă, dar greu de acceptat. De către omul de rînd, dar şi de către emiţătorul emdia care vrea să-l ţină în faţa ecranului (şi să ia banii din publicitatea care i se scurge aceluiaşi pe sub ochi):

"Viata ei au fost cantecul, scena si fiica ei, Ioana, in bratele careia si-a gasit sfarsitul. Anda Calugareanu i-a cucerit pe toti cu timbrul ei vocal inedit si i-a molipsit cu optimismul ei, cu pofta ei de viata. Cu toate acesta viata Andei Calugareanu a fost presarata cu multe momente dureroase, unul dintre ele fiind despartirea de sotul ei, Dan Tufaru, indragostit de o alta femeie, Vasilica Tastaman."

Cum dă bine la acelaşi public, fiica poartă pică celei şi mai plină de viaţă decît mama ei:

"Fiica Andei, Ioana Tufaru, isi aminteste de clipa revederii cu cea pe care a considerat-o, toata viata, vinovata de nefericirea mamei ei.".

"O mama exceptionala"

(Cf. Acasa TV)

Mda, avem nevoie de minciună ca să trecem pe sub soare...

Încă o chestie dură (Bine, bre, mata pă vremea asta nu ai altă treabă??). Tot de la Anda.

Nu ştiu cît de serioasă este sursa (nesemnată), dar glăsuieşte aşa:

"Inainte de a muri (15 august 1992), Anda Calugareanu i-a spus sotului sau: Tati, fa in asa fel ca, dupa moartea mea, lumea sa nu ma uite!. Pentru o astfel de dorinta-testament, colegii ei au ales ca averea lasata de Anda sa nu devina o comoara ingropata pe veci. Dovada ca Anda Calugareanu mai traieste este albumul Dorinta-Testament."

Să nu fim uitaţi... Lumea să nu ne uite...

Nu ştiu dacă aşa pornire, aşa nevoie se poate vindeca... Dar nu strică să n-o ignorăm.

De ce s-o vindecăm, domne!? voi fi întrebat.

Pentru că orice minte raţională (Cîtă luciditate, atîta suferinţă...) realizează că lumea îşi vede în timp de ale ei, de noile stele - apărute precum Anda la 1965...

Bineînţeles că la vîrsta aceea nu ne batem capul cu care vîrstnic, prin jur, e dornic să nu fie uitat... Atunci, la tinereţe, vrem să ocupăm scena... Să ne liniştim angoasa - căci şi la vîrsta aceea există, în ciuda aparenţelor.

[DIURNE] 20 ianuarie 2012

2012-01-22T05:34:00.000-08:00

I

Umanul din noi....

Aaa, nu e acela din cărţi! Care nu ştiu cum adună numai lucruri bune, morale şi mai ştiu eu ce. Altminteri cît se poate de false. De aşa ar trebui să fim/fiţi, mai degrabă.
Ha!...
Ce chestie!
Ne străduim să trăim într-o haină ce nu e noastră, iar pe a noastră, cea reală, o dăm la coş, o dispreţuim...

Da, într-adevăr, a noastră nu e foarte comodă pentru a vieţui, pentru a evolua în societate.
Dar mi se pare o atitudine nu prea înţeleaptă să încercăm s-o aruncă la coş.

Lungă (şi dezlînată?) introducere...

Firea noastră şi societatea...

O doamnă.
Cum ştim, nu scoatem la aer firea noastră animalică, deoarece ne iau cu huşşş ceilalţi semeni. Avem nevoie de consideraţia lor, multă-puţină, tot e mai bine decît să se uite ceilalţi bipezi urît la noi.
Femeia în chestiune este iritată de o idilă ce se înfiripă în lumea politică.

Una la mînă, ceva mai în adînc, respectiva s-ar voi şi ea obiect al unui amor masculin (cu dus prin voiaj romantic prin America), întîmplător din partea unui bărbat mai viforos, chit că nu foarte şcolit. Căci nu doar a lui Adam nu ştie carte...
Mica problemă este că respectiva nu ţine ori nu poate să se schimbe cît să trezească o patimă asemănătoare. Nu vrea şi nu poate inclusiv pentru că firea-i voluntară i-a adus şi multe avantaje în viaţă... Nu şi un mascul solid alături, căci - o ştim toţi, nu? - două săbii nu încap într-o teacă.

Dar o irită idila celor doi, oameni în jurul a patruzeci de ani - motiv probabil în plus de nemulţumire în sufletul Evei noastre, care orbitează actualmente în jurul cifrei 55.

Cum să se descarce de iritare?
Nu poate mărturisi făţiş cele de mai sus. Cumva trebuie să facă însă...
Între altele, apelează la ale Bisericii. La vorbele, la interdicţiile Acesteia.

Nu contează că dumneai alege doar ce-i convine şi chiar deformează cele din Scripturi. Nu contează că preia/foloseşte percepte mai mult decît conservatoare momentului, iar în acelaşi timp dumneaei se vrea emancipată, e vrea noncoformistă.

Dacă tot s-a nimerit la microfon, îşi aduce în sprijin o vorbă cu mare succes în păturile inferioare. Spun astfel deoarece acestea nu se obosesc să verifice - ceea ce le prinde bine, dar şi ceea ce îi sperie (aiestea din urmă-s bune, căci permit detonarea şi altora, adunate în suflet). Mă refer aici la zisa atribuită lui Malruax, despre secolul XXI, care va fi religios sau deloc.
Nu veţi găsi vreodată, în acest mediu, ce lucrare adăposteşte acest pasaj. Mai mult, unii vor modifica de la ei,cum că întreg mileniul va fi religios sau deloc.

În furia dînsei, doamna T. (nu cea din Camil Petrescu!) amestecă, sortează şi inventează.

Amorezii sînt Oana Mizil şi Marian Vanghelie.
Speechul frustratei (nu o spun cu aerul curent, întîlnit în societate, ci realmente este un verdict de-a dreptul medical) arată cam aşa:

"Ea a distrus o relaţie dintre doi oameni care cresc un copil şi e o mare păcătoasă, iar el, dacă a trădat cauza căsătoriei, să se retragă, dragostea şi politica nu pot merge mână-n mână....
"Vanghelie e un bărbat îndrăgostit şi unui om îndrăgostit i se iartă orice. Nu cred însă că dragostea şi politica pot merge mână-n mână fără să afecteze una dintre dimensiuni. Deci, dacă te-ai îndrăgostit, te retragi.
Când eşti lider de opinie, nu poţi trăda cauza căsătoriei care stă la baza societăţii creştine. Malraux spunea: «Secolul XXI va fi creştin sau nu va fi deloc». Ca persoană privată, fiecare e liber să aleagă, am dreptul la intimitate, îmi garantează Constituţia României.
Însă când am responsabilităţi ca primar, şef de organizaţie civică, ministru, parlamentar, am întâi responsabilitate faţă de oamenii pe care nu-i cunosc şi care au investit în mine şi după aceea mă gândesc la mine. Aceşti oameni n-au viaţă personală...
Când un bărbat îşi părăseşte copilul şi familia, întotdeauna de vină e cealaltă femeie. Numai femeia e vinovată când un bărbat renunţă la obligaţiile faţă de familie. Femeia aceea poartă în spate responsabilitatea. Nici una dintre femeile care au distrus o familie n-a fost fericită până la capăt, a fost doar o fericire de moment. Oricine se bagă între doi oameni şi copilul lor e un mare păcătos.
Dacă n-ai copii, nu e nicio problemă, dar dacă ai copii şi intervine un al treilea, acela face un mare păcat. Şi Goethe, şi Lotte au trăit o poveste platonică de dragoste, dar nici unul nu şi-a părăsit familia. Şi Veronica Micle l-a iubit pe Mihai Eminescu, dar nu şi-a părăsit familia. Iubirea e foarte frumoasă, e un sentiment înălţător, dar omul, înainte să fie animal, e responsabil, n-ai voie să-ţi pierzi capul...
"O femeie care intervine şi distruge o relaţie dintre doi oameni care cresc un copil e un mare păcătos. N-ai voie, oricât de mare ar fi dragostea! Asta nu se iartă, pentru că e un mare păcat. Mi-e milă de femeile acestea, pentru că nu vor fi fericite..."

Sînt multe de comentat de aici, inclusiv trimiterile la Goethe, Eminescu...
Rămîn însă cu o vorbă a moralistului Alain (trăitor în secolul 19, care îndemna întotdeauna - în cazul unui copil ce plînge aparent din senin, fără motiv - să căutăm acul pe care doica l-a plasat prost, încercînd să prindă scutecele copilaşului.

Într-adevăr, sîntem tentaţi să ne revoltăm şi să batjocorim asemenea persoană. Nu-i uşor să-ţi oferi motive de a te abţine.
Cu atît mai mult ne ferim s-o înţelegem. Şi ştiţi de ce, ori barim aşa cred eu... A încerca să pricepi pe cineva te poate trimite iute în postura de a-l plăcea pe acela, fie şi prin rezonanţă cu niscaiva stări ori situaţii legate de propriul părinte...

II

A lua lucrurile cum sînt...
Un vecin a murdărit chepengul pe unde locatarii etajului meu de bloc aruncă gunoiul.
Mi-e greu într-o primă fază să-mi dau seama dacă e vorba de conţinutul greşit plasat al unei oale cu mîncare ori voma cuiva.
Poate vreau eu prea mult de la viaţă, dar socotesc că nu trebuie să mă scîrbesc în exces de situaţie. Una la mînă că aşa apar ele în viaţă, apoi că-i un ceva neplăcut, la care mă adaptez şi gata, merg mai departe!

III

Asist la partide prelungite de plîns ale unei consoarte, supărată din plin pe soţul ei.
Bineînţeles, faptul că este ea pornită pe respectivul nu-i scade din propria contribuţie la belea...
Din nou mi se duce aici gîndul la o constatare personală făcută cu ceva săptămîni în urmă.
Plînsul, dincolo de descărcările benigne de durere, e semn că nu avem avem de gînd să ne schimbăm pe noi şi, implicit, atitudinea faţă de situaţiile foarte deranjante.

Trec peste faptul că multe persoane apelează la plîns ştiind că celălalt se înmoaie - a se citi plînsul celui slab tulbură zonele dureroase din sufletul celui aparent tare.
Mica problemă este că vreun dur poate reacţiona aici violent - cu bătaie pînă celălalt abandonează plînsul, opţiune care nu îi linişteşte direct interiorul, ci pur şi simplu îndepărtează stimulul durerii, neputinţei din trecut, ce s-a ancorat solid în interior.

IV

Piaţa Universităţii, cea din 2012.
În 1990, manifestau cei cu burta plină, doritori de libertate.
Cei de azi, dincolo de slogane, au treabă cu veniturile lor subţiri...

Îmi menţin ideea despre infantilismul lor - chestie altminteri deloc de condamnat, nu toată lumea este cît de cît puternică sub cerul acesta...
Oamenii aceştia vor să li se dea.

În context, o femeie oarecare declara în media că iese în Piaţă pentru viitorul copiilor lor.
Afirmaţia ţine totuşi de glumă ori măcar de mască a unor alte trăiri ale respectivei.
Viiitorul cuiva depinde de ce ştie să facă, de cîtă importanţă dă învăţatului, de cît de iute ştie să se ridice după o înfrîngere. Iar dacă se nimereşte să nu fi fost blagoslovit cu aşa însuşiri, măcar să posede arta de a lua lucrurile cum sînt şi să-şi drămuiască mai bine banii puţini...

Observ prin publicaţiile de minţi mai luminate că se dă puţină importanţă manifestaţiei. Este o curiozitate şi atît. Oamenii aceştia sînt ocupaţi cu munca.

[PIATA UNIVERSITATII] Ieri si azi

2012-01-19T12:49:00.000-08:00

Sînt foarte schimbătoare lucrurile de azi din Piaţă...
Ca atare, privind îndărăt, la postul de ieri, mi-am zis să fiu mai prudent cu aprecierile. Cam multă lume acolo pentru cum cam zeflemiseam...

Dar.

Unele lucruri rămîn clare.
Rămîn la părerea că s-a... involuat, chit că nu are nimeni contract cu Cineva că viaţa, o societate nu poate merge şi aşa... Îndărăt, adică.

De ce-s aşa sigur că merg lucrurile rău.

Păi să facem o paralelă...
În 1990 noi fiind realmente ieşiţi din comunism şi neştiind cum ne cheamă.

Am scanat un prim film personal de atunci.
Am probleme, mai exact un scaner prost. Cîndva fără îndoială voi avea o sculă de profil mai bună...

Mda, poză de manuale viitoare...
Apropo, cum vor fi tratate cele două manifestaţii-maraton de aici, din Piaţa Universităţii?
La subiectivitatea noastră, nu mă va mira nimic (bineînţeles că nu voi apuca pe cele foarte viitoare...).

Aici e în zona de corturi a GID-ului (Grupul Independent pentru Democraţie).

O colegă la vreo 35 de ani, i-am uitat numele. Ştiu că urca(se) pe munte, fusese în Poiana Coţofenei, din Piatra Craiului, într-o vreme în care eu nu călcasem pe acolo...

Ca în toată prima jumătate a anului 1990, era plin de ziarişti străini, dotaţi cu camere (mă interesasem, un făcea cam cît două Dacii).
Apropo de gazeta citită de acea colegă (e aici împreună cu... fiica ei), aveau trecere "România Liberă" şi "Dreptatea".

Discuţii. Nu pot să nu remarc tipul cu ţigara, cam de altă condiţie intelectuală decît majoritatea. Azi e invers raportul. E o constatare, ce poate fi contrazisă, atacată...

Mda, coafura anilor 80, ceva mai ridicată... Ute c-aveam şi flori, era vremea lalelelor. Exista şi nu cort de prim ajutor. GID şi celelalte asociaţii conlucrau. La sediul "21decembrie", pe Batiştei., mergeam des, între altele să vedem ce a mai dat Postul de televiziune (am trecut cu majusculă căci era singurul).

Nu mai ştiu pe ce bec călcase tipul ceva mai pleşuv în creştet, cert este că a ţinut cont de observaţii. Paul (cu ecuson la gît, aociaţia ne distribuise aşa ceva) i-a frecat ridichea, dar omul a plecat fără vreun fir de păr mişcat. Introdusese ceva materiale aiurea, parcă...
În aceeaşi vreme, nu am scanat încă filmul, un fesenist îşi afirma ţanţoş opiniile, pe trotuarul Universităţii, şi n-avea nimeni nimic cu el, cel mult o privire ca în Svejk: "Ce să-i faci, dacă atîta poate..."
Cu ochelari, Andrei Apostol. Imediat după 13 iunie, colegii de la forja Uzinei 23 August l-au pîrît organelor şi a fost arestat. Nu a avut treabă cu cataroaiele zilei de 13, dar ce conta... A stat 1-2 luni la închisoare. Şi pentru el s-a manifestat în iulie, acel marş lal cămăşilor albe pentru eliberarea Marian Munteanu (voi posta imaginile curînd).
Ca să vezi minte zăpăcită, la ceva luni după această vară, privind nişte negative foto, am realizat că făcusem revelionul cu Andrei, în 1986-87, soţiile erau colege la FEPER. Stătea pe la Dr. Grozovici, în zona Ştefan cel Mare.

Revin la Paul. Cu el am mers în ultimele zile de aprilie să punem - pe blocul "Dunărea" - un banner de sprijin pentru Lituania, care se zbătea pe atunci să îşi obţină independenţa, cu OMON (triâupele sovietice de securitate) pe cap.
Altminteri Paul era delicios de spurcat la gură, mai ales cu expresia lui "Să îi/le dau m... cu fierăstrăul/picamerul/buldozerul" şamd.. În ultimii ani e buchinist la Obor, vizavi de Bucur.

Golaniada.

Ziaristă străină, noaptea, la corturi. Acolo unde gazetele puterii demascau prostituţia şi drogurile. Başca dolarii primiţi de la... - am uitat pretinşii furnizori.

Idem. Cel din dreapta sînt eu. Aveam barbă pe atunci.

Lalelele, dar noaptea.
Cred că am dormit şi eu vreo 2-3 nopţi. Aveam un sac de dormit, stăteam în iarbă, dar iniţial cu urechile ciulite. Spun asta pentru că mă nimerisem şi eu în noaptea de 24-25 aprilie, cînd, la răsărit, a intrat poliţia peste noi, eliberînd Piaţa, dar numai pentru cîteva ore, căci opozanţii i-au îndepărtat în cursul zilei pe băieţii de la Băneasa....
Au, astea-s de pus pe hîrtie, cum fu în dimineaţa aia! Am tras o goană, prin spatele Interului şi apoi pe Batiştei. Oricum a fost joacă faţă de evacuarea criminală din 13 iunie.

Ne uitam spre Balconul Facultăţii de geografie, de unde vorbeau numele mari ale manifestaţiei. Am revăzut de curînd filmul lui Stere Gulea şi am identificat-o pe colega Florina.
Am meditat să mă duc şi eu, schiţa de discurs fiind bazată pe o idee fixă şi eternă: să avem grijă şi de defectele, micimile noastre. Nu de alta, dar eu văd aici un teribil rezervor de forţăî, de a nu mai da într-atît cu capul în pragul de sus.

S-a întîmplat ca eu, cel venit tîrziu, să plec tîrziu. Prin 1994 mai treceam pe la sediul oferit (căci costa...) Alianţei Civice eu şi Dragos Găbudeanu - preşedinte pe atunci (la vremea Golaniadei era Sandu Crăciun - apare şi el în film Gulea). O situaţie specială a avut Gigi Gavrilescu, ce - venind din provincie - stătea permanent la sediu, inclusiv în lunga perioadă AC. Fu un tip aparte / care o merita două vorbe cîndva. Era vivace, întrucîtva agresiv din fire dar aparenţele au înşelat şi aici. Cam prin martie 1994 s-a spînzurat, la sediu. Cei de la RL nu i-au făcut un serviciu, cred, publicîndu-i poza de după... Alt cinic am fost chiar eu, care a luat liniştit mororul cu sfoară din care îşi confecţionase Gigi, pardon, ştreangul.

Ca unul care trecea relativ des pe la sediul GID/AC, mai ales în 1991-92, poate ar merita să scriu cîndva şi despre asta...

În dreapta, Paul şi o duduie din Jeunesse doree a GID-ului (ăştia veneau mai ales seara, cam în trecere şi la dat interviuri - căci ştiau engleza bine...). Ca un afemeiat ce mă aflu, mi se scurgeau niţel ochii după tanti aia brunetă cu ochelari.
Nu spun să mă aflu în treabă asta, ci pentru că relatările (ce vor deveni) istorice au nevoie şi de asemenea fleacuri...

Doctorul Dragoş Nicolescu (un tip sobru), iniţial în GID, apoi nu ştiu la ce asociaţie a medicilor de opoziţie a trecut... Se ocupa împreună cu alţii de greviştii foamei...
Lucrurile erau foarte schimbătoare, mulţi dintre cei care au fondat, care conduceau GID în primele luni nu i-am mai văzut şi apoi. Un alt val de plecări a fost după alegeri, asta şi pentru că mai aveau şi treabă. Nu mai ştiu care îşi luase concdiu în mai ca să stea în Piaţă, dar apoi a trebuit să meargă la slujbă.
Prin decembrie, la mitingurile animate de Alianţa Civică, Florin Nicolaescu (coleg cu mine la Centrala Sticlei iniţial) îmi spunea că încearcă alături de familie o afacere cu un mic restaurant.
Alţii au plecat în străinătate, cu sau fără motiv politic.

Uite şi un copil.

Soclul statuii lui C. Dobrogeanu Gherea, golit de respectivul socialist. Pe urmă mi se pare că au militat social-democraţii lui Cunescu pentru reîntronare. Mi se pare că e şi azi acolo, cert este însă că nu a mai făcut nimeni pasiune pentru ideile lui.

Copilul are agăţat pe spate biletul cu "Golan" .

Altă reporteriţă (nu am ppozat bărbaţi cu camera, deci...), la corturi.

Venise un englez. purta papion, chestie tare exotică pe atunci.

Nu mai ţin minte dacă alde colega din mijloc a reclamat împreună cu soţul ei, şi el în GID, că a încercat să-i lovească o maşină pe stradă, după 13 iunie. Ca urmare, a cerut şi primit azil politic în Suedia.

Golaniada, spre seară.

Colegul care priveşte la cameră m-a invitat într-o seară să merg cu el pînă în Facultatea de Arhitectură, la etajul 3. Se lucrau acolo nişte bannere.
Unii studenţi de-acolo au avut urît de tras în zilele de 13-15 iunie. Mă revolt-deprim crunt şi acum de cele întîmplate atunci... Să mă iertaţi, dar lipsa de patriotism mi se trage şi de la ideea de a fi coleg de popor cu oameni precum feseniştii de atunci.

De la geamul etajului 3 din Arhitectură, după lăsarea serii.

Din alt film:

Vreme ploioasă, la corturi.

Mi se pare că acea colegă de GID avea o fetiţă... Uite-o mai jos pe soare...:

Aici,o şepcuţă cu "Huligan" pe ea...

(Liceul Mihai Viteazul, în epocă. Lozinca în sine,vorba aia clasică, e psihanalizabilă... Adică-i de cercetat dacă e semn de curaj ori de contrariu...

Un posesor de chitară... Aş minţi să spun că ce disciplină era la GID... Unul venea, altul pleca..

PS 1
Era să uit.
Voi continua probabil cu textele inclusiv strîmbătoare din nas privind Piaţa Universităţii 2012. Dar nu pot să recunosc că-i foarte posibil ca tipii de acolo să urnească România...
O să mă trageţi de urechi că ieri-alatăieri am afirmat altceva... Că nu prea au şanse, ziceam.
Cu sau fără şanse, semnalul lor este teribil.

Fenomenul în sine rămîne totuşi de analizat, de simţit (am şi io o idee fixă).

PS 2
Subsemnatul intenţionat nu-şi reprimă stilul, cu trimiteri la sine, respectiv cu aşa-zise bateri de cîmp. Am sentimentul că ambele completează fericit relatarea.
Fără îndoială îs în anul morţii, căci pînă de curînd nu aveam încredere în valoarea cît de cît onorabilă a scriselor mele.
Acum am.

[PIATA UNIVERSITATII] 18 ianuarie 2012

2012-01-18T12:17:00.000-08:00

M-am dus din nou în Centru (cum se zicea acum o jumătate de veac: în oraş).
Poate cam devreme, dar nu cred că investiţia de originalitate le-ar fi fost alta.

Îs rău?
Poate.

Unele observaţiuni le-am pomenit în posturi trecute.

M-am lăsat fără gînduri, fără calificative pentru a absorbi cît mai bine din jur.

În unele pancarte, mici şi mari afişe sînt lozinci interesante, amuzante. Dar majoritatea intră în categoria cu gîdilatul obligatoriu.
Şi mulţi-mulţi vîrstnici, adicătele de la 50 în sus.

Oamenii ăştia sînt într-o fundătură. Forţă mai au, din vremea cînd erau ceva în societatea românească, plus aceea oferită de "cea mai bună televiziune: Antena 3" (contează şi asta...). Dar nu vor putea face nimic. Paradoxal, vor trebui extraşi cu forcepsul spre oarece succes - ei în sine nu au cum să descurce.

Poate nici nu e de mirare.
Aţi comparat manifestările religioase, peste ani?
În Piaţa Universităţii de azi, chit că borna Kilometrului nu are picioare să fugă, n-o să auziţi nimic de Dumnezeu. Iar asta spune ceva despre perioada în care îşi au obîrşia spirituală nemulţumiţii.
Subsemnatul stă slăbuţ cu divinitatea, dar are idee cît contează ea în animarea unei mulţimi.

Film

Nu cred că se vor înghesui studenţii să se alăture la aşa ceva, din simplul motiv c-aici e ca în religie. Dacă judeci un pic, nu ai cum să nu vezi una-alta pe scena din faţa Teatrului Naţional (apropo, făceam paralelă între "Troienele" de Andrei Şerban din 1990 şi vreo patru afişuri îngemănate în faţa Intercontinentalului).
Mai e şi o chestie de vîrstă. Biologică şi nu numai.
Făcînd abstracţie de vreun anumit tip de studenţi, ghidat de un anumit tip de Bănicioiu (a se citi lider chitit să facă o carieră politică pur oportunistă), nu ai cum să te simţi bine între protestatari.

Plus.
Poate nu-s eu la curent, dar nu ştiu să se fi alăturat mişcării vreun Nume. În mişcarea-comparaţie din 1990, la 4-5 zile de la debut Eugen Ionescu se declara deja golan academician, iar altul, tot pe Sena, era "ambasador golan".
Nu ştiu, deci, de vreo personalitate care să coboare în stradă zilele acestea.

După cum.
Am sentimentul că dispariţia huliţilor violenţi i-a cam lăsat fără vlagă pe nemulţumiţii a l'Antene.
Meditaţi şi dvs.

Că veni vorba, parcă merită şi distinsele forţe de ordine cîteva aprecieri.
Plecînd spre Cişmigiu, am dat cu ochii de dubele parcate în dreptul fostului amplasament al statuii lui Gh. Lazăr. Dincolo de tot tam-tamul din ultimele zile, de întronarea ordinii şamd., fraţii în bleu au dat rateu taman cînd nu trebuia: în faţa valsului elegant al supăraţilor de duminică. Acum, după spartul tîrgului e uşor să faci pe leul...
(În context e amuzantă monitorizarea la care pasămite se dedă de cîteva zile MAI. Oare are idee distinsul minister că şi oamenii, dispozitiviele sale or fi observate atent de zurbagii? Care, în ciuda unei posibile acuze de laşitate, urmează o regulă militară clasică: nu te angajezi în luptă cînd duşmanul e în superioritate).
Tot pe aici îmi fugi mintea la un pasaj din filmul "Inamicul Statului": Unde Gene Hackman îi explică lui Will Smith că dacă tu eşti mic şi inamicul mare, ai totuşi şi avantaje, între care acela al iuţelii manevrelor, al mişcărilor. "El e greoi".

Plus.
Mi-e greu să uit că atunci cînd au întîlnit competitori pe măsură, s-a dus de-a dura morga organelor. În decembrie 1989, de pildă. Era uşor să faci pe leul cu un popor de speriaţi. Cînd au întîlnit cîţiva profesionişti, s-au făcut căţeluşi cuminţi. Îmi amintesc surprinderea (dacă nu stupoarea) unui securist, reprodus în cartea lui Alex Stoenescu, cînd a descoperit că agitatorii din preajma casei lui Tokes executau brici contrafilajul.

Om rău.
Io.

Era să rămîn cu acest jenant sentiment, dar m-a pus naiba, cam în dreptul amintitelor dube, să dau a comunica ceva spre trei gealaţi. Eu m-am exprimat neglijent, adică total neatent la ce trebuie spus ca să treacă barajul de diferite (neatenţie, gînduri proprii, griji şamd) spre adîncul destinatarului. pariez că n-au înţeles mare lucru ori or fi citit pe mutra mea mai mult decît credeam. Şi mi-au spus ironic - este drept că la modul general, nu neapărat că mă paşte - ce confort au acele dube...
Am înţeles niţel speriat că oamenii ăia se simt foarte bine în postura celor care împrăştie teama, care-s priviţi cu respect şi sărut-mîna de omul de rînd...

Controale corporale ("preventive").
Am trecut prin vreo două baraje dar nu le-am atras atenţia. Şi zău c-aş fi vrut!
Ştiţi de ce? Am simţit că acţiunea lor se bazează pe teama generală ori pe frica de a te ştii în ofsaid. În lipsa acestora, un tip care stă liniştit la control crează disconfort zbirilor. Nu-s obişnuiţi cu aşa ceva. Nu au feedback de teamă de la el. Forţa gealaţilor se hrăneşte din teama vizaviului.

I-am privit.
Destul de copţi. Majoritatea peste 30 de ani.
Şi mi-au dus mintea la vechea definiţie, că între vardişti şi hoţi diferenţa este doar un semn algebri, funcţie de plasarea la baricadă. Dacă aceia s-ar dezechipa şi-ar trece în tabără adversă, nu ai sesiza nimic neobişnuit. Vă propun experimentul.

Fură şi excepţie. Un tip mai tînăr şi mai slăbuţ, la ieşirea de metrou de sub zidurile Universităţii, era oarecum jenat de pipăiala pe care trebuia să o execute.
Despre altul am citit: dădea cu milă, în confruntarea de duminică. Cine constata asta - în gazeta cu oricina - era revoltat de slăbiciune...

Addenda
Foto 1990. Şi film Stere Gulea.
Sînt luate de pe net, dar am să mă apuc curîndissim să scanez filmele subsemnatului.

Priviţi feţele oamenilor. Erau mai liniştite ori mă înşel eu?
Atenţie, aceia erau ieşiţi din comunism...
De ce-s altfel cei de azi? Mai iritaţi, poate mai lipsiţi de modestie? Păi ar fi o temă de cercetare...

[URBE] 18 ianuarie 2012

2012-01-18T05:21:00.000-08:00

I

Îmi muriră lăudătorii...
Cătălin Popescu, pe vremea cînd io aveam bani iar el mă psihanaliza - în uluitorul ritm de o şedinţă pe săptămînă - mi-a complimentat la un moment teribil mintea, capacitatea 'telectuală.
Aş minţi să spun că nu a prins bine, auzind şi amintindu-mi de acele vorbe. Ce-i drept, aveam şi eu idee de cum trebuie să te porţi cu pacientul, cum trebuie să-i reclădeşti încredea în sine, între altele. Aşa c-am luat lucrurile sub oarece beneficiu de inventar. Un colac de salvare, dar alături de care e sănătos să înveţi şi să înoţi.

Zilele astea, furtuna de posturi personale mi-a umflat iar balonul de părere că ce doxă de zile mari posed.
Vedeţi c-am pus italice la termenul balon.
Adicătele dacă te iei excesiv în serios pe drumul cu pricina, căderea de foarte sus e asigurată...

Un lucru mi-i clar însă.
Există sumedenie de subiecte, unghiuri asupra vieţii - ţinînd îndeobşte de ipocrizie sau pur şi simplu de teamă - pe care lumea nu le abordează, nu le atinge.
Da, nu puţine sînt prin manuale, prin cărţi - de psihologie ori de înţelepciune extinsă. Însă în scrierile curente ele lipsesc. Iar lumea se zbate totuşi în neştiinţă, chit că teoretic îi prinde bine...

Cu riscul de a o lua razna, văd că nici o revistă cerebrală precum preferata-mi "Dilema" nu se atinge de multe. Trec peste faptul că deseori fraţii de acolo acceptă comoda cale de a se revolta, nu de a investiga dă ce se petrece hulita stare cum se petrece...
Iar vreun alt vîrf - totuşi - de lance, de pildă spiritul Caţavencu, posedă un grad remarcabil de mojicie şi oportunism. E şi ei români, nu, e şi ei oameni (mă rad pe bot aici de vreo acceptare CV condeier pe acolo...)...

Cum, cu stilu-mi nu o să fac prea curînd echipă cu careva?
E posibil.

II

Tras cu urechea la TV.
Sorin Roşca-Stănescu e revoltat că nu se televizează în direct vederea lui Boc cu Ponta, de azi.
Oare face pe..., ori e?
Ce să afli, de la acea întrunire? Falsitate, dacă îi pui reflectorul în ochi stimabililor lideri? Dacă nu îi pui, omul lasă voroavele inevitabile de tip Caţavencu în favoarea celor gen Tipătescu. Căci acolo sus nu merge cu flaşnete...

Nu neapărat plîng pre politicieni, dar este de notat scindarea lor (că ajunge o a doua natură / îi priveşte...), între tipul cu gogoşi şi - mă repet - caţavencisme, respectiv cel care se adaptează la realitatea.
R. fiind să-i faci cît de cît pe plac, dincolo de vorbe, infantilului cu vot.

Că respectivul politician îşi vede totodată de buzunar, al său şi al partidului (că şi nouă ne plac găleţile electorale!), asta e altă faţetă a lucrurilor.

O duduie face reclamă la nu-ş ce fond de investiţii, parcă.
Îmi atrage atenţia, scurt, dublul mesaj. Vorba e cum e (chit că din lemn), dar ochii sînt destul de înneguraţi, de afectaţi în stilul lovit de viaţă.
Asta din urmă, Viaţa, ne obligă deseori la gesturi discutabile în sine. Vrei să supravieţuieşti, să te îndestulezi, să fii în pas cu cerinţele unui domeniu (fie şi românesc) oarecare. Ca urmare, faci şi tu ce poţi. Creezi un text, te tîrguieşti cu o agenţie de publicitate, eventual te bagi în realizarea materialului de dus pe sticlă mai mult decît e cazul.
Şi aşa se ajunge la ce văzui în acel clip...

III

Piaţa Universităţii, zilele astea...
Dureros este să-ţi abandonezi iluziile, unei reguli de viaţă altminteri. Trecutul sub soare e plin de aşa abandonuri ce ne rup sufletul.
Societatea românească pare să dea înapoi. La o adică ăsta e pacientul şi nu trebuie să ne ambalăm - noi, doctorii savanţi - că nu are răceală, ci hepatită.

Este clar că lumea bună lipseşte...
Iar eu am văzut-o, chit că nu era nici ea depozitara inteligenţei maxime.
Pe unde o fi, L.B.?
Probabil pe afară din ţară.
Totodată, se simte totuşi bine / suportabil în România momentului. Asta probabil pentru că a învăţat să ia lucrurile cu sînt. Pentru că rezonează, mai mult sau mai puţin cu realitatea.

În cazul oamenilor din Piaţă, nu ştii dacă să rîzi ori să plîngi de ce vezi şi auzi.
Nu ştii totodată cum să-ţi dregi speritura, în faţa a ce vezi...
Ce e aşa de speriat, mă întrebaţi?
Păi iar cred că ajungem la metafora bolnavului... De fapt, e mai complicat ca la Camera de urgenţă...

Oamenii ăia sînt teribil de infantili. Vor marea cu sarea. Dar nu par nici să miroasă pe ce lume trăiesc, cum s-ar obţine acele lucruri fără de care mai că nu pot vieţui.
În această situaţie, mesajul lor e teribil de împrăştiat, pe un fond uman, de manifestări din care grupul Divertis îşi poate extrage materie primă o sută de ani de acum înainte...

Eu unul nu ştiu cum e cazul să se comporte un politician, destupat sau ba (ultima postură nu-i opreşte accesul la eficienţă, politica fiind şi ea sucită, ca viaţa însăşi), avînd în faţă, în Agora aşa - majoritară, chiar - categorie cetăţenească.

Bineînţeles că viaţa le va drege pe toate, mai exact va merge înainte, cu hîrtoape violete sau ba.
A trecut ea peste altele mai urîte.

IV

Brutalităţile poliţiei.
Altă deziluzie, deşi un HR Patapievici (relatarea arestului din 21-22 decembrie 1989) ne avertiza că, la Porţile Orientului, fiarele acestea vor exista întotdeauna, în aparatul represiv al statului.
Casandră de, conu Horia, cine să-l ia în serios?...

E neplăcut să te vezi mic şi prost în faţa unui aşa tăvălug poliţienesc. Nu mă refer la huliganii din Piaţă - dar ce garanţie am că gealaţii, cei care îi conduc nu se vor manifesta aşa inclusiv cînd interesul lor şi al liderilor ţării le va cere?...

Asta e, înghitem ameninţarea şi ne oblojim neputinţa cam ca Yoda, cînd o lălăie, cu capul în jos...

Ne rămîne doar să fugim, compensator, în Istorie.
Ne răzbunăm graţie gîndurilor şi întîmplărilor relatate prin cărţi. E neputinţă, recunosc. Mai putem spera, ruga, dori (şi nu se ştie) ca acele lucruri să se repete, măcar în parte...

Carele lucruri, evenimente?

Păi un ceva pus sub caleaşca ţarului Alexandru III...
Da, după ce augustul îşi dădu obştescul sfîrşit, au ajuns la ştreang parcă mai mulţi inşi... Asta pentru c-alde pravoslavnica stăpînire nu lăsă nimic de la ea... "Mujicul să fie mujic, să stea cu faţa în ţărînă la trecea noastră!".
Frumos pînă aici, numai că se-ntîmplă ca un condamnat Aleksandr să aibă şi un frate. Se pare că nu tocmai înalt. Başca o chelie ce făcu apoi carieră, ca imagine. Era Vladimir. Ilici şi Ulianov. Taica Lenin adică.
Cîţi au rămas apoi dintre foştii boieri şi slugile lor ce se credeau eterne, a se întreba Ceka, NKVD şamd. Vă veţi uita strîmb la aşa simpatii de moment, dar - totuşi - parcă nu toată aiureala şi vina-s la mine...

Se spune că la noi a fost în 1989 o revoluţie. Îndoi-m-aş. Revoluţiune fu la ruşi, cu începere din 7 noiembrie. Ăia au schimbat instituţii, dar şi oamenii, pe măsura violenţei depuse de aceştia din urmă în trecut. Ce şi cum, vezi bibliografia.Un Roy Medvedev de pildă.
Fu şi la francezi, la 1789-1794, cu a lor Place de la Greve între altele. Şi acolo se jucaseră unii cu focul.

Ceva asemnător fu la noi, la venirea comuniştilor. Nu ştiu să fi rămas, cel puţin multă vreme, zbirii anteriori. Ce-i drept, rîndurile acestora - de pildă ale celor care l-au sugrumat pe Zelea Codreanu - fuseseră rărite încă din hulitul 27 noiembrie 1940, laolaltă cu emiţătorii ordinelor, între care faimosul Gavrilă Marinescu.
(Ce băiat paşnic se voia aici! Dar el a pus la cale mascarada asasinării realmente mişeleşti de care pomenesc mai sus...)

Cum vă ziceam, însă, mă îmbăt şi eu cu apa rece a neputinciosului în faţa violenţei...
Care stă şi se bucură în vreun ungher că pe asasinul premierului Barbu Catargi (în foto e Cuza - n-am găsit în grabă alta), al cărui glonţ plecă exact sub clopotniţa Mitropoliei, nu l-au prins vreodată...

Cum, ziceţi că era de fapt tot din Poliţiune? Au, nu-mi stricaţi plăcerea! Rămîne, ce-i drept, satisfacţia că un Caragiale se ambala din chestii mai mărunte, de pildă birocraţia, şi gata aplauda (fie şi numai interior) nihilismul unui maladeţ puitor de bombe...

V

După ce m-am defulat sănătos mai sus, mă trezesc c-am chef de downloadat o melodie a Angelei Similea. "Nu-mi lua iubirea dacă pleci".
Acuma, îs carte deschisă pentru orice psiholog începător... "Ia-uite, dă unde venea violenţa... Ruşine!" ("De ce ruşine?" "Păi... Asta nu mai ştiu.")
Una la mînă, am ajuns (pardon! omul se teme de cînd lumea de aşa ceva!) să ne jenăm pentru o situaţie altminteri de viaţă. Că în spatele violenţei umane este deseori lipsa de iubire. Că I. asta nu e infinită şi că va insuficientă per tujur, asta e altă treabă.

Dar nu de prost pomenesc eu astea... (veţi fi învăţat probabil stilul subsemnatului, cu totuşi false declaraţii de vulnerabilitate...)
Ci (şi) pentru că la punctul I pomenisem despre subiecte care nu se abordează cam deloc în soţietate...

PS

Îmi vine să downloadez "Maria". A lui Aurelian Andreescu.
Iar e Ruşinică!.
Mariana fiind prima nevastă.
Ruşinea fiind pentru că treaba asta, mariajul cu ea, fiind acum decenii. Şi, paralel, că nu se cade ca om la vîrsta cutare, ca a mea, să face aşa ceva...

Cum, eu am SuperEgo prea dur...?
Mmm, e discutabil ce ziceţi. Put drumurile de inşi gata să te ia la balog, sîngeros (la figurat...) pentru aşa slăbiciune parcă...
Fiind vorba doar de ce vrea un suflet, un adînc.
Altminteri vorbim pe toate canalele despre suflet. Despre Iubire. Caracter. Şamd.

Bucuroşi le-om duce toate...

[CARTE] Încă un extras interesant dn carte N. Manolescu

2012-01-17T06:01:00.000-08:00

Acum vreo trei spoturi am făcut trimitere la nişte interesante - zic eu - aprecieri ale lui N. Manolescu, din cartea sa "Viaţă şi cărţi", 2009.
Unul privea pe soţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, îndeosebi în ultimii lor ani de viaţă.
În al doilea, autorul îşi expunea opinia despre anii politici 1991-1996, cît s-a aflat în prim-planul scenei cu pricina.

Mai jos, fără a rînji (subsemnatul) ca de o bîrfă mişto, cred că sînt demne de reprodus şi mărturisirile privind femeile din viaţa criticulului.

Nu am fost în preajma lui N. Manolescu în acei ani, nu l-am cunoscut.
Prin forţa lucrurilor, fiind în Grupul Independent pentru Democraţie, al cărui sediu îl preluase Alianţa Civică, am rămas alături de aceasta din urmă. Nu cu Partidul Alianţei Civice, care s-a desprins la jumătatea lui 1991.
Mi-amintesc doar, anterior - cam în iarna precedentă - , că am fost dezamăgit cînd, la televizor, am văzut un tip destul de împiedicat, citind ceva în numele AC. Mi se semnalase greşit că e Manolescu, despre care auzisem că e unul dintre liderii mişcării. Dezamăgire, pentru a afla apoi că fusese Constantin Cojocaru.
De la Alianţă, dintre cei pe care îi stiam, de la nivelul meu au plecat soţii Dobrovicescu.

Nu ştiu cu ce ocazie am mers apoi la sediul PAC din strada Laurenţiu Claudian.

Recontactul cu PAC l-am avut apoi aproape exclusiv prin intermediul soţiei mele de atunci - aici mă aseamăn lui N.M., fură multe...). Care îmi povestea încîntată, începînd cu 1994, de viaţa acelei grupări politice, de oamenii ei.
Dinainte, e de zis, nu am agreat plecarea lui Stelian Tănase, parcă şi a pianistului Dan Grigore plus alţii, la PNL. Cu un simţ al oportinismului de apreciat altminteri, în 1995 au plecat Crin Antonescu, Mona Muscă şi alţii, alegînd altminteri bine barca, căci Convenţia Democratică a intrat în parlament, PAC (şi Partidul Liberal 93, dominat de personalitatea lui Dinu Patriciu), nu. Aşa a găsit mai bine atunci electoratul.
PAC a fost absorbit în 1997 în PNL, în urma contactelor amicale între Valeriu Stoica şi Manolescu. Cel din urmă a plătit apoi, cred eu, preţul implicării anterioare excesive, căci a căutat pretexte pentru a ieşi din joc. Terminase benzina. Cred că nu putea trăi fără boemă.
Altminteri mă delecta realmente prestaţia lui la TV, de pildă la emisiunea lui Iosif Sava.

Părere de om mic despre unul mare.

[MUNTE] Cuxi Şerban, again - părerea mea

2012-01-17T04:18:00.000-08:00

Dinu Mititeanu scrie pesiteul CAR, respectiv Alpinet:

Tinerii din clubul al carui decan de varsta sunt, merg in fiecareiarna in Retezat la "Memorialul Cuxi Serban". De la an la ansuntem tot mai multi. Pentru 8-10 febr. 2012 s-au inscris 60, toti colegi declub!!!

Nu vom incapea nici noila Gentiana, va fi nevoie ca unii sa stea la Pietrele.

Asa ca pe amatorii deRetezat , va rugam sa tineti seama de acest anunt. Avalansa care l-a rapus peCuxi a avut loc in 11 febr. 1983, asa ca noi nu putem muta tura In Memoriam.Ducem acolo anual coronita doamnei Serban si una a CAR Universitar Cluj.Prima intalnire a membrilor fondatori ai Sectiei noastre a avut loc in 25ian.2005.

(Miercuri 25 ian. vomavea o placuta intalnire aniversara !) Prima iesire pe munte a membrilornoii sectii a fost in 11-13 febr.2005 la Memorialul Cuxi. La care panaatunci mergeau doar unii dintre cei care in anii '80 au fost alpinisti aiSectiei de Alpinism a Clubului Sportiv U-Cluj si tineri care citiseracartea "Singuratatea verticalelor"- tiparita post-mortem, indoua editii, de catre parintii lui Cuxi. La primele memoriale urcau siparintii lui.

S-aveti parte numai de bucurii pe unde veti merge !

Părerea mea despre mitulCuxi Şerban mi-am făcut-o cunoscută.

Invit, în context, peoricine să caute şi dincolo de aparenţă. Pentru mine unul (fie şi cam singur,admit... ), dedesubturile ţipă. Adică o minte cît de cît iniţiatăreperează iute Manualul de confecţionare a unui mit.

În acelaşi timp, mai sănu pricep de ce colegii clujeni nu-şi caută un confrate deosebit în zileleastea, de ce nu popularizează unul de-al lor valoros de azi?

Este încă un subiect demeditaţie pe care îl propun.

În general naţiile cuochii în exces spre trecut au probleme cu a-şi accepta prezentul.

Totodată, am remarcat căoamenii cu adevărat valoroşi nu au nevoie de tam-tam în jurul lor.

Tot eu mă întreb ce s-arfi întîmplat dacă Şerban trăia şi azi... Cum ar fi arătat, făcut, gîndit. Eratot pe vreun soclu? Ori apuca între timp să se maturizeze şi nu mai avea nevoiesă fie trecut strada?

Sentimentul meu este căunii au avut nevoie de el imatur. Îl puteau păpuşi. Ceea ce fac de fapt şi azi.

II

Balanţă care se respectă, ba şi cu SuperEgo zolid, caut să văd din toate unghiurile.
Îmi fuge aici gîndul la parodia Bendeac la reclama de iaurt cu venerabila doamnă...

Oare nici mie nu-mi place nimic?
Poate.
Dar pînă una-alta nu cred că-s de colea abordările pe care le propun.
În ale muntelui şi nu numai.

Că veni vorba.
Iar zboară mintea la Marele Inchizitor...
Dacă lor le place aşa, de ce le stric eu plăcerea, fie şi în sine falsă?
Păi răspund tot eu.
În asemenea situaţii, e mai rău ca în fizică, unde o forţă - ne oprită - cată să se exercite pînă la completa ei epuizare.
Tipii precum aceştia cată - din ce ştiinţă am eu asupra fenomenului - să se întindă la nesfîrşit.

[LUME] Adunate, 16 ianuarie 2012

2012-01-17T03:00:00.000-08:00

I

Un cotidian zice-se în căutarea adevărului vorbeşte despre IAD, sindromul dependenţei de internet.
Bineînţeles, face şi acea gazetă ce poate. Mai exact, tinde să mulţumească cititoru-i. Care, condus fiind iremediabil de un Cod, nu are nevoie de ce să i se explice motivaţia unui gest uman, ci să i se confirme că acel gest este interzis complet ori de blamat măcar.
Aşa ştie el, că lucruri precum acelea hulite în articol. Nu-l interesează de ces e produc ori că poate pica oricînd el însuşi în acea capcană, în care inimii, nevoii interioare în general nu i se poate opune nimic.
De fapt, şi pică des în astfel de abatere. Dar o ascunde, prin eternul joc al disimulării.

Cutărica, se spune în articol, de felu-i din Marea Britanie, a jucat "World of Warcraft" pînă ce fetiţa ei de 3 ani a murit de foame. Nu ştiu de ce nu aş lua în serios informaţia, mai ales că în poza alăturată copila e lună plină, grasă de nu încape, chit că imaginea însoţitoare pare luată pe la 1,5-2 ani. Aduce cu fiica lui Adrian Păunescu. În ce priveşte al treilea an de viaţă al respectivei, am îndoieli că i-ar fi rezistat cineva ţipetelor de foame, plus că, în condiţii extreme, ar fi ajuns cu uşurinţă la un frigider pe care bănui a fu fi fost deloc gol.
Mai degrabă şi-ar fi iritat mama cît să dea cu vreun obiect contondent după progenitură - mai degrabă aşa îmi închipui acolo un eveniment nefericit cu orice preţ
Altul, romîn de 17 ani, şi-a ucis mama adoptivă că nu i-ar mai fi plătit cablul. Nici pomeneală de vreo trimitere mai de amănunt la universul din acea casă.

Larga categorie de cetăţeni nu stă să-şi bată capul cu dedesubturile. Oare n-o duce mintea? Oare e mai comod, mai util sieşi astfel?
În lipsa unor explicaţii normale, putem totodată bate cîmpii mai cu spor? Putem emite teorii mai mult sau mai puţin fantasmagorice?

II

La mare modă în ultimele două zile vorba de Societate Civilă.
Acel Yeti naţional. De care vorbeşte toată lumea, dar nu l-a văzut nimeni.

Aşa ceva există în primii ani '90.
De un efect altminteri totuşi limitat, s-a reproşat asociaţiilor de atunci, de sub umbrela SC, că-s partizane politic. Mai exact sprijineau Opoziţia. Totodată, puterea momentului a ţinut să ponteze şi ea în acel cîmp al muncii, înfiinţînd în oglindă asociaţii proprii.
De ale Opoziţiei, de vreo Alianţă Civică, îţi mai aduci aminte. De ale oamenilor lui Iliescu, nu prea... cel mult faci haz de vreo Proclamaţie de la Podul Înalt, replică a celei de la Timişoara.

Asta ca scurt şi subiectiv istoric.
Da, e greu de acceptat, dar solul nostru nu prii unor asemenea seminţe. E foarte posibil să nu le avem cu aşa ceva, cu societatea civilă. Nu-i deloc uşor să accepţi neputinţa cu pricina, iar şi mai în gît este de admis că la un 2010 sîntem şi mai puţin fertili pentru asemenea seminţe.
De fapt cine înghite lesne sau măcar un pic constatarea că a involuat? Cel puţin pe un culoar al stadionului propriu...

III

Şi ajungem iar la manifestaţia din aste zile din Piaţa Universităţii.
(Cred că ne-am vaccinat cînd cu sufragiu pro Iliescu, contra CV Tudor, în 2000. Eu unul, votam şi rîdeam, cum e cu... mandrele concretului.)

Pe de o parte, subsemnatul luptă într-una cu eventualele idei că pă vremea mea fu mai bine, dar şi cu drăcuşorii care una două ne îmbată cu ideea că sîntem mai cu moţ decît alţi semeni.
Însă parcă e un pas înapoi (dacă-s mai mulţi, las pe alţii să spună).

Sculele televiziunilor, indiscutabil în pas cu vremea.

Apropode Votez şi rîd! de care aminteam, barim Iliescu nu-şi avu momentul astral În Piaţă. Parcă Realitatea TV făcea ieri o paralelă între momentele în care cel puţin locul răsuna favorabil de numele lui Băsescu, la care Chiorul de azi răspundea pe măsură.
Om învăţa ceva din toate? Poate da, poate nu - cert este că prag de sus se va găsi oricînd...

Omul cu afişul îmi pare de bună credinţă. Cel din stînga îmi readuce în memorie tipul - în vizită de prin provincie - care se nimerea să arunce un ochi din exterior, către Golaniadă.
În context, am sesizat la mulţi din manifestanţii astor zile (apropo, media de vîrstă mult ridicată faţă de acum două decenii - e de mult, dar ce să-i fac eu dacă e inevitabil reper??), rîsul, zîmbetul de român care ia orice la mişto. Inclusiv propriile gesturi.
Atitudinea, deşi aparent enaşteptat, se împletea lesne cu iritarea, chit că nu aceştia se aruncă la confruntări cu jandarmii. Indiscutabil însă, i-ar place să arunce şi el cu un cataroi, dacă nu l-ar vedea nimeni, dacă nu ar exista sancţiuni. E om. CA NOI TOŢI.

O altă diferenţă faţă de Golaniadă: nu se prea vorbeşte de Dumnezeu. Cu atît mai puţin îngenunchieri ori/sau Tatăl nostru dirijat de vocea de neuitat a părintelui Galeriu (au! mi se face pielea găină şi acum...).

Asta e tema de gîndire de care am amintit. De unde ideea (mă refer la interiorul nostru, nu caut instituţii sociale ascunse...), cum se simte acel om, ce vrea...

Scrie acolo "Fără violenţă" şi "Protestatar paşnic".
Aş minţi, apropo de regulile laxe ale ideii de om paşnic în Piaţă, dac-aş uita îndemnurile amicale din noiembrie-decembrie 1990, "Iliescu, Anul nou / Îl vei face în cavou" (sicrie nu se aducea, am impresia că e invenţie sindicală, acum cîţiva ani). De fapt, încă din 1990 se scanda amabil sub ferestrele palatului Victoria: "Ieşiţi voi / Să nu vă scoatem noi!"
Cum, nu dă bine, nu ie patriotic, nu susţine cauza noastră măreaţă să scoatem aşa ceva la lumină?
Apropo... Că tot citeam pe undeva despre natalitatea sporită a celor religioşi faţă de seculari (am zis bine?): observ că rare-s siteurile echilibrate... La un search, deschisă-i calea spre ochi a sumedenie de neechilibrate, inclusiv din partea oponenţilor din Piaţă de altădată...
Iar în context, meditez ce-or face acum cei mai cu scaun la cap din Piaţă, din GID-ul meu de atunci. Cred că făcură lucruri frumoase poate, în viaţă, dar de ce simt cu mare durere (sentiment care însoţeşte inclusiv neacceptarea vieţii aşa cum este ea) că au terminat benzina...
Probabil echilibraţii sînt cei care nu au un interior suficient de vulcanic... Inclusiv je. Cum de nu am terminat şi eu combustibilul? Răspund cu candoarea lui Dem Rădulescu, într-o emisiune de umor radiofonică: "Asta nu mai ştiu..."

Ca oameni, se pare că Dumnezeu nu bătu cu băţul.
Un anumit tip de doamne coapte şi inflamate parcă exista şi-n 90. Alea excelau însă, totuşi, prin ceva morgă, poate şi prin etalarea opiniilor politice. Acum, am sentimentul că ieşi în stradă tipul susţinătoarelor de altă dată lui Iliescu. Chitite, însă de data asta preluînd sloganele altora. De pildă acelea (şi) cu Udrea, inspirate ori zilnic susurate de o anume televiziune.
Că veni vorba, nici slogane noi nu prea sînt, avem tot "Noi de-aicea nu plecăm...!" ori "Ultima soluţie...!"

Lume iritată. Nici gînd de sărbătoarea după amiezelor de altădată, sub acelaşi balcon, pe aceeaşi peluză. Genul de inflamaţi vîrstnici, de la adunările generale pe bloc, o dată pe an. Cu lecţiile bine făcute.
Plus pedala, ieri cel puţin, pe "Noi sîntem români". Mda, încă un caz de lămurit mobilul... Se simt mai bine aşa? Anticipează un efect mai cumva, la anumite pături? Probabil.

[JURNAL] 15 ianuarie 2012

2012-01-16T06:47:00.000-08:00

Nu e de Eminescu.

I

Se întîmplă să-mi desfăşor activitatea profesională la etajul 17 al unui tower din partea de nord a oraşului.

Prin deceniul opt, citeam în revista "România Pitorească" despre zisele unor tipi, care munceau în clădirea ISPH din preajma stadionului Dinamo, cum că în zilele senine de acolo se văd dragii lor Bucegi.
N-am negat posibilitatea.
După nişte ani, cînd Vasile Ciobăniţă, după ce naşul trenului personal de dimineaţă spre Valea Prahovei ne-a dat jos la Ploieşti Vest, ne-a urcat în căutarea unei alte ture în garnitura de Slănic. Din cîmpia pe unde acea linie secundară trece din bazinul Prahovei spre est, am descoperit cu multă încîntare imaginea Bucegilor. Se vedeau clar, minunat, aparent la doi paşi. Era un ianuarie, ceva de genul ăsta, soarele nu trecea prin stratul înalt de nori, dar puteam zări ca prin sticlă curată masivul nostru de suflet...
Mai apoi, de fapt în ultimii ani (iertat să fiu dacă am descoperit acest lucru banal abia spre bătrîneţe...), am văzut c-alde catedrala de stîncă a inimii noastre se vede onorabil şi de pe DN 1, să zicem de pe la Româneşti.

Din clădirea de birouri unde muncesc s-a întîmplat să nu am atmosferă prea curată în săptămînile scurse de la venirea acolo.
Pînă ieri.
Cînd atmosfera zilei mi-a permis să gust şi eu senzaţia acelor înaintaşi (la o adică nu mult mai înaintaşi, aveam şi eu vreo 20 de ani pe atunci...), care zăreau din urbea dîmboviţeană a pierzaniei - în sensul că ar ucide natura - Bucegii.
Ce-i drept, un confrate geamăn de beton îmi taie din vedere, dar pînă pe la Piatra Arsă tot am văzut. Iar restul ştiu cum arată.

Cu aşa şansă, am început să văd ce mai vizibil...
Ciucaşul.
O senzaţie plăcută mi-a lăsat şi dealul de deasupra Văii Călugăreşti, de la Ploieşti şpre Buzău.

Către vest, raportat la Carpaţi, am văzut clar Leaota, chit că lanţul ce-o leagă de Bucegi părea optic mai lung decît aş bănui.
Şi mai spre soare-apune, o ceva bănui a fi fost iezer Păpuşa.

O să spuneţi, o să întrebaţi dacă nu cumva îmi juca feste ochiul.
Mi-am pus şi eu problema, dar după o vreme capeţi experienţa de a decide între munţi şi nori, între mi se pare (nu-i deloc exclus) şi chiar e. Aş putea spune că arată al naibii de bine construcţiile de nori legat de care eşti iniţial gata să bagi mîna-n foc cum că-s munţi falnici. Treaba asta se întîmplă, am constat, mai ales spre seară.

Eeee, am mai observat ceva.
Şi aici pot trezi îndoieli.
Am privit şi spre sud.
Unde Dunărea e la 60 kilometri.
În direcţia cu pricina, mai exact spre sud curat (mă ghidam după drumul Casa Presei - Arcul de Triumf, pe care îl ştiu curat N-S) se vedea un ceva. Aparent dealuri.
Prea aproape nu simţeai a fi. Deja ochiul se antrenase şi în a depista cît de cît distanţele. Adică vedeai ce şi cum cu un deal Valea Călugărească sau Leaota.
Spre sud, nu am eu idee eu grozav de geografie, dar ştiu că e un lanţ V-E. Balcanii.

Eu-s destul de tare pe opinia mea, dar în acelaşi timp accept şi opinii contrare, legat de astă-mi pretenţie.

Mica problemă fu că mai apărea ceva, mai la vest de acele "dealuri". Ăsta mai mic, dar sesizam clar că e binişor mai departe. De unde socoteala că în realitate nu e deloc mititică acea dîlmă.
Or, după cîte mă ţinea memoria, cam în partea aia e partea înaltă a Balcanilor.
N-am pretenţia că vai ce Musala zăream eu din dreptul lacului valah Herăstrău, dar un ceva era acolo. Şi-s şanse să nu mă fi păcălit ochiul.

PS
Paradoxal, sînt prudent în sine făcînd aceste afrmimaţii.
Căci, acum cîţiva ani, mă nimerisem la vreo 30 de km nord-est de Salonic. Şi pînă sp ajungem a-l vizita, cătam cu privirea miticul Olimp, de pe vîrful dealului din preajmă.
Am zărit eu ceva şi eram foarte încîntat că ăla va fi fiind Lăcaşul Zeilor. M-a pus naiba să întreb în dorul lelii pe un localnic ce şi cum, după care m-am dezumflat: minunea măreaţă din depărtare era doar muntele altminteri modest ca înălţime, care domină cam dinspre vest Thessaloniki.

Hai să-i dau o poză şi zonei Salonicului:

Nu cred că e vreo sută de kilometri în linie dreaptă de la Polidendriu-ul unde adăstasem la Olimp, dar asta e, natura vru să salte muntele

II

Am făcut referiri ieri ori mai demult la aspecte mai neplăcute, dacă nu de-a dreptul insuportabile neavizabilor, ale Vieţii.
Paradoxal nu ţin să-mi amăresc existenţa cu asemenea explorări ori acceptări de ce găsesc acolo.
Dimpotrivă.
O fac pentru ca acele inevitabile momente să mă prindă cît mai puţin nepregătit.
Iar totodată, dacă nu mai plătesc paznic să le pitească la beciul ignorării, să mă bucur mai mult de existenţă.

III

Prin bunăvoinţa unei foste apropiate doamne (o să ajung ca autorul, dacă nu precum Gonzalv Ionescu, cel din Bietul Ioanide, cu două ex-consoarte ce colaborau incredibil cu prezenta jumătate), am putut împrumuta şi citi volumul de oarece memorii pe care Nicolae Manolescu l-a scos în 2009, la Paralela 45, Piteşti: "Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă."

M-a pus pe gînduri / m-a cucerit.
Dacă m-aş apuca de citit (din nou)?
Pînă acum, cum notam parcă şi aici, pe blog, mă credeam la vîrsta comentariilor.

Manolescu, la o adică fost şef al doamnei care îmi pretă cartea, are între altele şi două lungi pasaje, care- dacă num-o da gata lenea, le-aş reproduce aici...

Unul e legat de subiectele sinistre de care aminteam nu mult mai sus.E vorba de ultimele luni, săptămîni ale Monicăi Lovinescu. Teoretic aruncă o umblă asupra faimoasei fiice şi nu numai, dar cu acest preţ e posibil să mai pricepem o bucată de viaţă. Aşa e ea, Viaţa, nu cum bănuim noi pînă la un moment dat.

... Măîntorc la Paris, la Monica şi la Virgil.Cînd s-au prăpădit, unul dupa altul, mă număram printre cei mai vechi prieteniai lor în viaţă cu care rămăsesera în legătură. Deşi au făcut pentru noi, cei dinţară, ca şi pentru emigranţii politici, mai mult decît oricine altcineva, auavut parte de ingratitudine. Felul în care s-a dezis de ei Paul Goma, care le-adatorat enorm, rămîne un foarte trist exemplu.

În1967, cand i-am cunoscut, aveau amîndoi în jur de 40 de ani. Monica era o mînăde femeie, neagră ca rnaslina, vorbăreaţă, cu ochi sclipitori de inteligenţă,fumînd tigara de la ţigară. Virgil era un bărbat atrăgător, spelb, distins, îmbrăcatcu gust şi trăgînd veşnic din trabucurile lui de cea mai bună calitate. Întîlnirile noastre se petreceau de ﬁecare datăla fel. Ajungeam la ei spre seară. Dupa un pahar de whisky, eu, şi de coniac,Monica (Virgil nu bea alcool), timp în care ne informam reciproc despre toate şidespre nimic, mergeam la un restaurant din vecinătate, la inceput unul franţuzesc,apoi, unul chinezesc, la urmă unul algerian (berber, mai exact).

Monicanu ştia să gătească. Gabriel Liiceanu i-a ironizat în memoriile lui pe tema desăvîrşitei incompetenţe în materie culinară. Adevărule că mîncau de obicei semipreparate, iar la restaurant nu ieşeau dintr-o foarterestrînsă gamă de plats, repetatveriﬁcate. O singura dată am luat cina acasă,cînd Monica era cu un picior în ghips.Curnpărasera un ditamai curcanul, care trebuia doar pus la cuptor. Cum Monica nu se putea deplasa, a căzut pe Virgil treabacu pricina. Dar Virgil habar n-avea ce tavă e potrivită şi în ce dulap se găseşte,nici cum se aprinde cuptorul. M-am descurcat eu, de bine, de rău, neﬁind cine ştiece bucătar, spre deosebire de prietenul nostru comun Gabriel. Odată scos curcanul dincuptor, şi la timp, măcar necopt, niciars, trebuia tranşat. Manualitatea mea subnormală nu mi-a îngăduit decît să-lsfărîm. Asta nu i-a scăzut cu nimic entuziasmul lui Virgil, care, urmărindu-mădin priviri, strigă în româno-franceză: ,,Monique, Monique, să vezi ce mînă de chirugien are baiatul asta!"

Înce priveste preocupările, Virgil era cu filosofia şi cu muzica, Monica, culiteratura şi psihologia. De cîte ori ştia ca vin în Franta, Virgil făcea undrum la FNAC şi cumpăra toate noutăţile muzicale, în dublu exemplar. Amtransportat, mai ales dupe 1989, zeci de discuri şi apoi de cd-uri, chiar mai înaintede a-mi fi procurat aparatura necesară ca să le ascult. Virgil nu era doar unpasionat (sculele lui erau profesioniste), dar un perfect cunoscător. Într-o împrejurare,vorbind la telefon, îl intreb dacă aude muzica din fundal. ,,E Mozart, concertulcutare, interpretat de. .. (am uitat de cine), pe care-l am de la tine". Îmidau seama imediat că am spus o prostie. Virgil exclama scandalizat: ,,Monique,Monique, baiatul asta a înnebunit. Cum să-i fi dat eu cd-ul? Cutare nu ştie să-linterpreteze pe Mozart, nom de Dieu!".În rafturile din livingul casei, microsioanele au luat locul cărţilor, apoicd-urile pe al microsioanelor. Monica îşi avea cîrţile ei în dormitorul de laetaj, unde, în anii în care nu se mai dădea jos din pat, depozitase seriile dela ,,Humanitas" din operele proprii, ale ei şi ale lui Virgil, precum şi editiileEugen Lovinescu. În dormitorul lui Virgil, erau cărţile românesti, cu dedicaţiide la autori, primite în decursul timpului, care acum se afla în biblioteca UniuniiScriitorilor. Regăsindu-mi dedicaţia de pe Lecturiinfidele, mi-am putut aduce amintedata exactă a cunostinţei noastre: 27 septembrie 1967. Şi peste tot, din pod pînă în garajul niciodată folosit în scoppropriu, colegii de reviste, scrisori…

După1989, i-am vizitat deseori la Paris. I-am întîlnit şi în ţară, de cîte ori auputut sa vină. Ultima oară au trebuit sa plece în grabă. Maşinăria din cordulMonicăi se defectase. Anii din urmă au fost tot mai trişti. Nu se se exact dece boli au suferit, unul şi clălalt, şi dince cauză au murit. Am arătat o copie a anamnezelor lor, două dosare grele,cîtorva mari doctori din ţară. Mi-audeclarat acelasi lucru: nu se poate pune un diagnostic pe baza lor.

Muţenialui Virgil, retras în sine ca intr-o carapace, absenţele lui din conversaţie,le-am pus o vreme pe seama faptului că nu mai auzea aproape deloc. Vorbindu-iîn faţă, raspundea, redevenea el insuşi. ,,Nici muzica nu mai ascultă", ilreclama Monica. Foarte probabil, n-o mai auzea nici în căsşi. Alte semne că arsuferit de Alzheimer, cum a fost totuşi diagnosticat, n-a dat nici în faza incipientă,nici în aceea finală a bolii. Pur şi simplu, la un moment dat a părut ca nu mai vrea sa trăiască. S-a închisdefinitiv în sine. A murit fără s-o recunoască pe Monica. Ea îi intorsesevizita la spital, transportată cu targa, dupa ce, cu cinci ani inainte, Virgilse decisese să facă acelaşi lucru, cînd Monica se afla, ea, în stare foartegravă. Atunci, Monica ieşise brusc din somnolenţă, văzîndu-l. Stătuseră numai ei doi, de vorbă,aproape o oră. Ce-şi spuseseră? Între ei comunicarea era de ceva vreme dificilă. Nici măcar nu semai tachinau, cum o facusera toată viaţă.Era ca şi cum ar fi avut fiecare un dinte contra celuilalt. Monica nu era ceeace se cheamă un om bun. Avea maliţii care nu cruţau pe nimeni, mai ales peVirgil. Se purta cu el autoritar. O aud: ,,Virgil, Virgil, nu vorbi prostiil"Mi-e greu sa repet tonul vocativului, pe care l-am auzit în cele mai diverseimprejurari. Virgil nu răspundea niciodată. Nici macar nu se făcea ca n-aude.Schimba pur şi simplu vorba. Pînă cînd, într-o zi, n-a mai scos nici o vorbă.

Monicaera deja paralizată. Nici în cazul ei mai exista certitudline în privinţa bolii. Faptul că a refuzat orice exerciţiu pentrurelaxarea musculaturii poate fi o cauzăagravantă, dar nu una a declanşării bolii. Cînd venea fizioterapeutul, îl plăteaşi îl expedia. Mai tîrziu nu-a mai putut face nimic. Un picior îi era răsucit şi complet anchilozat.Mîinile au încetat s-o mai ajute. Să mai ţină o carte, să formeze un număr detelefon şi chiar să mai fumeze. Scăpa deseori ţigara pe plapumă. Dacă nu eracineva de faţă, putea provoca îm oice moment un incendiu fatal. De unul chiar aavut parte, spre sfîrşit, fără să fi fost din vina ei. Nişte squateri dăduserăfoc unei case vecine, părăsite, şi focul se extinsese la acoperişul Monicăi.Din pricina fumului inhalat, a trebuit transportată urgent la spital. Cel maicurios este că paralizia progresivă şi-a asociat halucinaţii. Primele le-a avutla început de tot. Erau, probabil, coşmaruri, se trezea urlînd, în primănoapte, nu ştia ce e cu ea. Mai tîrziu începuse să confunde lucrurile. Ne spunea,lui Mihnea Berindei şi mie, că s-a uitat pe geam şi ne-a văzut venind, deşi nuse mai dăduse demult jos din pat. Sau că are o invitaţie în seara aceea şi neroagă s-o scuzăm. Nu sîntsigur că a fost conştientă de moartea lui Virgil.Uneori părea că-l crede în viaţă: “V-a lăsat Virgil nişte plicuri jos, în faţabibiliotecii”, ne spunea. “Cînd, Monica?” “Nu ştiu, ieri, alaltăieri”. O vedeafrecvent pe mama ei. Se socotise dintotdeauna vinovată de moartea ei. Credeacă, dacă ar fi dat curs solicitării Securităţii de a se reîntoarce în ţară, mamaei ar fi fost cruţată. Spre deosebire însă de alte împrejurări, viziteleacestea ale mamei nu păreau rodul unei confuzii. “Ştiu că nu poate fi ea”, nespunea. Confuziile alternau, de altfel, cu momentele de luciditate. Ultima oarăcînd am fost la ea,la un spital dinafara Parisului, considerat de recuperarepsihică şi neuromotorie, ne-a privit cu mare atenţie pe Mihnea şi pe mine, şine-a spus: “Voi nu v-aţi certat niciodată, nu-i aşa?” Ce va fi fost în capul ei? O clipă mai tîrziu,a adormit brusc. Am plecat înainte de a se trezi. A murit după două zile. N-amavut curajul să-l întreb pe Mihnea, care a stat cu ea în ultimele zile, dacăs-a mai trezit vreodată după acea întrebare al cărei tîlc adevărat ne va rămîneîn veci necunoscut...

A doua bucată e legată de Corneliu Coposu.
Părerea mea despre acesta nu e străluce, ori măcar nu prea aproape de a epigonilor acestuia. De ce nu scotocesc şi după alea bune ale Titanului de pe Mămulari (paradoxal, e strada unde m-au adus părinţii de la maternitate - mai exact am locuit primii-mi patru şi şi jumătate - ..., dar Corneliu C. a revenit din puşcărie acolo, cam vizavi de curtea noastră, la doi ani după ce ne-am mutat noi la bloc).
Cred că şi aici e ca la un Emilian Cristea. Cîtă vreme suporterii lui văd totul în alb-negru (în negru, pe rarisimii detractori ai acestuia, respectiv pe comuniştii gen Ion Iliescu), păi a fi iertat, dar nu aş putea echilibra balanţa decît văzînd aparent doar cele mai puţin glorioase. Culmea că văd ăi ca mine doar cele neplăcute, dar o fac îndeobşte argumentat, în vreme ce fanii nu se obosesc cu aşa instrumente...).

Bon.
Păi Manolescu îmi întregeşte informaţiile despre Coposu.
Şi nu-mi pare deloc (oi avea atîta fler...) că bate cîmpii.
Să precizez, că mi-a scăpat (în goana de a-mi rezolva unele probleme personale, probabil cu tata): e vorba de activitatea politică a Seniorului.

[ROMÂNIA] Piaţa Universităţii, 2012

2012-01-16T00:57:00.000-08:00

Bineînţeles că, sub soare, toate-s vechi şi toate-s nouă.
Şi deci nu ar trebui să mă mire ce văd în Piaţa Universităţii (iar citat deştept şi al altuia: Nil mirare, parcă...)

Acum două zile, pe 13 parcă, nişte oameni ieşiră în faţa palatului Cotroceni, sprijindu-l pe doctorul Raed Arafat - demisionat din Ministerul Sănătăţii urmare a diferendelor cu preşedintele Traian Băsescu pe marginea Legii Sănătăţii.
N-am idee exact cum treaba se continuă a doua zi, ca în vis (bun? rău?), cu proteste violente în Piaţa Universităţii.
Habar n-am exact ce fu acolo, cert este că stăpînirea se voia la un moment deşteaptă şi apăsa pedala lui Nu e miting autorizat. Ca toate stăpînirile deştepte.

A doua zi, aceelaşi gen de evenimente.
La astea nu am mai rezistat (este drept că la precedentul mi.e şi greu să merg, fiind la serviciu). Luat-am binişor un 311, la ceasul opt şi ceva al serii, şi hai la Rivuluţie.

Nu mizam pe vreun copy/paste efectuat de soarta românească asupra anilor 1990-91, dar mintea s-a apucat aproape din start să face comparaţii. La Piaţa Rosetti, bătrînuil Cheia (vorba lui Marin Preda, Delirul) e niţel în afara vremurilor. În preajma lui, camioane ale Jandarmeriei. O fi văzut ceva la viaţa lui. Mai mai se blochează mintea, trăitoare în aici şi acum, cel mult în alea de acum 20 de ani, la gîndul că pe aici au trecut şi alte lumi româneşti.

Asupra atmosferei protestului desfăşuat nu departe, am apucat să-mi fac o idee încă din autobuzul RATB-ului, unde vreo şase tipi, pe la 20-24 de ani, puneau la cale prezenţa lor la manifestaţie. O licărire şmecheră în ochi, respectiv dorinţă de scandal şi de hi-hi-hi. Cataroiul nu părea exclus din ecuaţie.
Luam act - ce altceva ar fi înţelept?

Circulaţia e întreruptă de aici, către Universitate:

Nu ai să nu tragi cu ochiul apoi la o firmă glumeaţă din drum. Teatrul foarte Mic. Şi ea pare din afara realităţii momentului. Nu că asta ar fi o dramă. Pur şi simplu îmi relevă încă o dată relativitatea lumii în care ne scurgem.

Aş minţi că pe aici, aşteptînd să-mi ajungă pasul în Piaţă, nu se trezeşte în mine nihilistul. Este drept că nu s-a învîrtoşat multă vreme, păşind pe Carol. Probabil pentru că am depăşit vîrsta implicării violente. Şi deci articulaţiile mele stau mai prost la o goană de spre ori spre scutieri.
Dar e şi altă vreme. 2012. Să nu amestecăm vîrstele. E şi la asta ceva plăcut de făcut. Eternul folositor căscat de ochi.

Pe la 9 seara, la intrarea dinspre Est înspre Piaţă e lume puţină. Peste vreun ceas se va aglomera şi aici, dar nu am idee în urma căror mutări de trupe.

Şi aici semne ale implicării acestui sinistru dar necesar al societăţii omeneşti de oriunde. Fără el am face cunoştinţă cu sinistrul propriei persoane. Propriilor cetăţeni.

Intercontinentalul, la coapta-i vîrstă de 40 şi ceva de ani, nu pare să se mai mire nici el nimic. Mai ales că nimic nu-i va mai egala vreodată, cît se va mai înălţa spre cer, vaccinul din 21 decembrie 1989....
Dintr-o reclamă, CRBL îşi arată fasolea. Avînd în apropiere un cuib oarecare de cultură (mă refer lamanifestanţI), să nu vă mire expresia.

Ca un fugător notoriu de realitate, privirile îmi vor continua să alerge în cursul serii către coloana Intercontinentalului. Acum, bătînd la computer, parcă văd scutierii din septembrie 1991 intrînd realmente prin geamul de la intrare al Hotelului. Că la recepţie se aflau băieţii paşnici cotizînd la rebelii cu sau fără lămpaş, asta e partea doua. Îmi fuge mintea şi la cuvîntul de ordine din unele momente de acum 20 de ani: "Omoară-l! Omoară-l!". Clamat şi atitudinat din ambe părţi. Dar despre asta din urmă nu cade frumos să pomenim...

Dracu mă pune să cochetez cu psihanaliza!

Nu-i cine ştie ce lume, îmi spun, ca unul care apucă aglomerări mai serioase aici. Însă scopul mergerii mele aici este să casa gura şi ochii.

Inţial nu îmi dau prin cap comparaţii cu alţi ani întru calitatea, particularităţile manifestanţilor. Pesemne că mintea se aşteaptă iniţial la o reeditare completă a trecutului. Spectacolul este vădit aceeaşi, privind de departe. Curînd apar particulariăţile, dacă nu deja existau din start, peste retina şi sufletului privitorului scurgîndu-se totuşi dumasienii 20 de ani...

Jandarmii au ordin să nu permită ocuparea carosabilului. P-aici se trezeşte în mine iar nihilistul, ăl de are ce are cu Autoritatea, chit că va fi sădit acolo tatăl ori miliţianul de altădată.
Am însă bunul simţ să conştientizez situaţia, savurînd totuşi tumultul adîncului personal. Unde există teamă de Omul puternic şi tot ce leagă Freud de senzaţia asta. Dar nu identifici şi apoi nu spui cu un cu două...

Cum, materialul meu e în afara tiparului - iar dvs vreţi ceva de înţeles?
Iar autorele se dă deştept?
Aşa o fi, dar permiteţi şi Excepţiei să trăiască.

Altminteri relatările din media, spre noapte, m-au dezamăgit. Nu ştiu cît era reavoinţă şi cît vorbit din altă lume. Aştept comentariile mai deştepte. Şi nu neapărat din categoria "Disoluţia statului, bre. V-am spus io!", al unui condeier îndrăgostit şi de cinema ori tenis.
Sînt curios dacă va sesiza careva (n-ar fi prima idee venită din mai multe piepturi...) că Tokes a trezit o România cetluită de comunism, iar Arafat pe aceea dînd din colţ în colţ a anului 2012.

Ca să nu plec de la ideea de comentatori spre media, sentimentul mi-a fost, revenit acasă, că unii nu dăduseră prin Pieţe. Adică şi a Unirii. Există însă plăcerea dării la fără frecvenţă cu părerea - inclusiv pentru că-i tare plăcut să nu-ţi deranjeze careva fanteziile cu un duş rece de realitate. În ce privelte relatatorii de la faţa locului ai diverselor televiziuni, sentimentul mi-a fost de respectatori ai unor cutume, chestie transmisă pe loc de şefi ori barim intrată în sînge de-a lungul lunilor, anilor. Junii cu microfon aveau vădite clişee, probabil doritoare să mulţumească diverse categorii adîncite în fotoliu. Inconştient, dincolo de dorul lor desenzaţional, probabil nu ţineau să zgîndăre prea tare dracul din om, căci nu scrie nicăieri c-Acesta nu poate conduce din senin la vreo devastare a clădirii Antenei cutare (mai e acolo, lîngă şina Constanţei, vorba lui Eugen Barbu cel răsfoit de subsemnatul acum cîteva ore?).

Dau ocol zonei delicate. Să vedem ce şi cum.

Apropiindu-mă de Facultatea de Geografie (de faimosul balcon), deja începe să-mi devină clar că sînt într-o altă lume. Nu mă dau eu apostolul serafismului, dar se simte violenţa şi dorul de violenţă.

Mă luase hazul azi noapte, auzind că Piaţa Universităţii ar fi un spaţii la locul lui, că aici ar fi multă lume protestînd paşnic. Nu ştiu cu ce gînduri or fi venit acei paşnici la crucea oraşului (unde se intersectează artelele principale, adică), dar - cum bine revela un presar cu multe grade la tv - microbul cataroiului se extinde cu mare uşurinţă în mulţime.

La o adică, l-or studia şi pe LeBon la Băneasa, nu doar pe onorabilul Feliks Djerjinski! (Ziceţi că mă dau deştept? Ah, m-aţi prinsără!)

E ALTĂ LUME.

Notam la pozele puse deja pe Picasa că n-am pretenţia vreunei repetări identice a istoriei, nici nu-s pălit de faimoasa idee că pă vremea mia era mai cu moţ (în funcţie de interesul speechului, mai bine ori mai rău). Dar e altă lume.

Repetoriul e foarte asemănător cu cel din 1990, dar te întrebi iute cîţi anişori va fi avut Marin Naţionalul (personaj de la Paşopt) de azi cînd se scandau inţial vorbele astea. Unul (pe pajiştea... Naţionalului, a Teatrului Naţional) mi-a şi zis, neaşteptat de scurt: "Nu eram născut".

La ieşirea pasajul pietonal, dure sînt nu doar scandările, dar şi vorbele pe care şi le scapă (oare?) destui manifestanţi. Cred că am reţinut fără să vreau cîteva, pe film. Unul sesizează aparent corect: "Io plătesc impozite ca să te plătească pe tine!", strică el jandarmului (cam copţi, nu mai sînt copiii din 1990...) din faţă. Îmi fuge mintea aici la tonul şi doaga vocală a unui revoltat pătruns în palatul lui Ceauşescu din Primăverii, pe 22 decembrie: "Mîncau pepeni verzi..." (şi urmează o înjurătură, azi absolut banală)...

Tot felul de figuri. Eu fiind obişnuit (ori dînd bine să mă revendic) cu lumea din după amiezele Golaniadei. Asta e, timpul curge şi e naivitate a noastră să credem că fluviul e neapărat spre mai elegant în exprimare...

E clar că gradul de mitocănie a sporit, în societatea omenească....

Mai meditez că tipul IMGB, sufletul frust al acestuia, va fi curs în acest lumpen despre care nu ştii cum apăru, unde vieţuieşte în timnpul zilelor luminoase...

(Îmi fuge mintea la nişte notaţii asemănătoare ale unuia demult, despre sansculoţii lui 1794, pe care îi goneşte Napoleon cu tunul: "s-au retras în găurile lor". Tipul găsea "Ca ira" drept sălbatic... Nici regaliştii nu rămîneau datori în epocă: "Les bonapartistes a la guillotine!")

Aş minţi să spun că imaginile mele reproduc prea bine atmosfera locului.

Inevitabil, îmi caut confraţi între zaveragii. Nimic. Majoritatea, tînără - automat nu a participat la tărăboaiele din 1990-91 Dar minoritatea, ăi mai copţi, cum e cu ea?

Ah, ce urmează să spun!... Mi s-au părut, cogenerii, cam izaltaţi. Era aceeaşi pornire a tinerilor din jur, însă - după opinia mea - starea pica prost în etatea trupului lor. Bineînţeles c-aşa ceva au existat dintotodeauna, pare-se şi pentru că tipul cu pretenţii de echilibrat nu vine aici. Dar ăştia de acum parcă-s mai săriţi de pe linie decît corespondenţii de acum 20 de ani. Deşi nu le contest, cu cartea Moralei în mînă, existenţa... dacă ei-s aşa şi acolo, păi s-a terminat, luăm relaitatea cum e, pe baza ei ne facem socotelile, respectiv adaptarea...

Continui rondul de noapte. În pasaj, atmosferă nu foarte deosebită de cea curentă. Unii îşi beau cafeluţa liniştiţi la pub-ul (am zis bine? Îs totuşi de modă veche...) din zonă. Ajung din nou la colţul dinpre Inter.

Unii s-au urcat pe un chioşc de ziare de acolo, şi tropăie ce nu s-a pomenit.

Sînt nişte exemplare umane pe care nu le-am văzut la Golaniadă. Auzeam de existenţa lor, marginal - pasămite erau puşi de FSN să strice imaginea. Nu cred însă că Iliescu şi ai săi se oboseau prea tare în direcţia asta. Pur şi simplu acea categorie există.

Unde am văzut prima dată în ceva maimultă splendoare a fost în august 1990. Atunci, după un marş al cămăşilor albe pentru eliberarea lui Marian Munteanu, se iscaseră nişte manifestaţii. Nu spun că nu picau bine Opoziţiei de atunci, dar atunci am sesizat o categorie ce n-avea altă treabă decît să se ia cu Poliţia (doritoare, şi atunci, să nu se coboare pe carosabil şi, implicit, să se întrerupă circulaţia).

Plăcerea, în focul luptei, a conflictului o avusese şi avea s-o mai aibă multă lume bună pînă la finele lui septembrie 1991. Dar aceştia din urmă nu veneau chitiţi în Piaţă pentru adrenalină.

Acum, în ianuarie 2012, Specia adrenalină e majoritară. Subcategoriile-i cuprind una a celor manifeşti în ale violenţei, în vreme ce restul - după reîncărcare de baterii - nu are nevoie de mult pentru a se deda la ce văzurăm la tv.

Înţeleg că ăştia sînt totuşi parfum pe lîngă Occupy Piaţa Unirii.

(Privesc acum la tv imagini. E filmată categoria Antena 1, inşi de vîrsta a treia clamîănd a la "Vrem legea Cojocaru".

E interesant cum mustăcesc, genul de zîmbet care le scapă. Care le dublează demersul.

Oare, dincolo de toate, se iau în serios?

Mi se par, totuşi, din categoria şmecheri fie şi la locul lor. Cum îl chema pe ăla din Oraşul cu Salcîmi, care reapare la un moment dat într-o uniformă de militar în termen parcă. Ori cel din La Medeleni, care rîvnea la Aneta, servanta.

Aşa-mi trebuie dacă-l citii alaltăieri pe Manolescu, şi cum ajută cartea citită la înţeles realitatea sau barim la îmbogăţit.

E pericol totuşi să nu calc prea mult după Steinhardt, în ale cărui relatări - fie şi din puşcărie - una-două apar trimiteri la autori care de care mai savanţi...

O măsură în toate.

Să vedem.)

Vorbeam de tipii de pe chioşcul de ziare (aici sînt puţini, au fost momente cu dublu al efectivului).

După ce aud în preajmă tot felul de zvonuri, că ce tărăboi e la Piaţa Unirii - mea culpa, nu le iau în serios, crezînd că posed ştiinţa confecţionării şopîrlelor care dau bine coeziunii grupului contestatar - pe partea dinspre Colţea apar semne de confruntare. Scutieri avansează finalmente pînă spre poarta Ministerului Agriculturii. Nefiind semne c-ar vei încoace, nu plec, însă după un timp, rinchii mă trimit în căutare de copaci retraşi.

Pe parcurs, ochi spre miezul evenimentelor.

În drum spre unii mai retraşi, spre Inter, revăd locul unde îşi punea Grupul Independent pentru Democraţie corturile, în aprilie-mai 1990. Asta e, vremea trece...
De acea epocă mai aduce aminte, dincolo de nişte ziduri ale Universităţii care vor fi privit şi sinistrele săltări de studenţi din noiembrie 1956, borna Kilometrului Zero. Poate exagerez eu, dar o simt că devine din cu-totul-alte-timpuri, nu departe de statua lui Costache Rosetti (avea de fapt o poreclă, dar îmi scapă acum...- vezi Ion Ghica)

Acum e momentul / voga (nu o spun în zeflemea) grupului statuar ce trimite ca Caragiale.

Dacă la cartonul (ţinut ferm de o pensionară în deplină putere) poţi ghici doar sloganurile Opoziţiei, bannerul bietului lovit de criză devine de-a dreptul hazos, fiind confecţionat după toate regulile şi... preţurile artei.

De braţele unora dintre oţelitele personaje sînt nişte tipi. Cu drapel, dar şi cu mătură.

Plus trombonul din dotare, al grupului statuar.

.În plopii anului Sfîrşitului incaş de Lume, nu mai cred pere, ci... pancarte.

Nu mai ştiu ce scria pe ea, dar era în ton cu mesajele micii zone. Văru Caragiale veghează totul. Slavă Domnului că nu şi Stalin - cum fu pe vremea din urmă a lui Belu Zilber.

Plec spre casă. Căci luptăm pînă la unul, nu?, adică pînă la ultimul metrou...

La televiziuni, spectacol - în sensul plăcut, de aflat (eu) realitatea - chit că uneori te irită.

Aflu, de la Schneker ori cum îl cheamă pe comentatorul Antenei, că printre manifestanţii de Nord-Est văzuse el destui civili de la SRI şi instituţii surate. Că de ce nu au remarcat, de ce nu au informat, iar apoi Poliţiunea de ce nu a blocat - conform unei clasice reguli militare - pă bagabonţii care îşi făceau de cap în aval.

Nici dînsul nu caută să-şi explice. Doar să se revolte, iar în paralel să se dea ca subsemnatul: mare.

Steinhardt parcă pomeneşte de generalii austrieci care, pe hîrtie, îl bătuseră măr pe Napoleon. Treaba se petrecea în 1805. Decembrie 1805.

Şi în situaţia numeroşilor băgători de seamă cu epoleţi, intervin atîtea variabile pînă să-l dai gata pe Napalionul von Pegra...

Tip uman care nu are nevoie decît de slăbirea reprimării curente ca să scoaţă capul...

E ca în psihanaliză.

Apropo de Servicii: e vorba de dîmboviţeana, valaha "Eu te-am făcut, eu te omor?" (nu spui către cine, persoană importantă şi căruia îi cîntă o anumită pasere seara)

Nu m-ar mira.

Respectivul trecător înalt demnitar am impresia că-i cuprins rău de fumurile scaunului, uitînd că el e mai tare doar cinci/zece ani ori cît timp respectă totuşi regulile jocului...

[VIAŢĂ, PERSONAL] 13 ianuarie 2012. Fraţilor, am...

2012-01-13T10:15:00.000-08:00

I

Fraţilor, am cacarisit-o!
Am pus-o.
Grandomania m-a halit, fără putirinţă de scăpare.

Am răsfoit azi "Dragostea durează trei ani", a lui Beigbeder (ce prenume are? Francois? Frederic?)
E, ca semn al ultimului stadiu de decrepitudine, mi s-a părut că eu scriu mai mişto, mai cu miez ca el.

Coroanele să le trimiteţi la poarta stabilimentului Pantelimon II.

II

Că veni vorba, dacă oi fi însurat opri cu viaţă de familie atunci (cu trei fii, e posibil), vorbesc în vînt.
Dar dacă oi simţi că nu deranjez pe nimeni cu ideea mea, aş vrea să îmi ducă un suflet montan sensibil urna în padina Rîpei Zăpezii. E chestia aia ierboasă din dreapta geografică a văii în cauză din Moraru.

Album, la
Picasa

Dacă se poate, prinsă bine pe undeva ori băgată în vreo gaură, să stea măcar vreo 50 de ani pe acolo...

E nostim că ceva din adîncu-mi nu o vrea la loc cu verdeaţă, care ocupă 80% din Padină, nici spre creasta Ţancurilor, la capătul superior al copăii. Ci la limita-i inferioară, unde se aspreşte extrem, pentru a cădea fioros pe ceva zeci de metri în canionul RZ.
Interesantă opţiunea adîncului personal... Vrea asprime, nu şi chestii pe care le-a iubit enorm, vegetaţia montană şi soarele. O fi asprimea din sufletu-mi de care nu am idee / pe care nu o accept?
Poate.
Cert este că se poate da doctorat liniştit pe asemenea subiecte.

III

Unchiul din Braşov.
Mda, cam deprimant.
Cam totul este cînd priveşti un om, după ce se duce, că Nu rămîne nimica, sorooooo!
Numa' ne chinuim!

Ce-i drept, mă rămîne rază de lumină, aceea a lui a lua lucrurile cum sînt - vorba (de la care mai făcea rabat...) Maître Baticu.

A lua lucrurile dureroase cum sînt te scuteşte să le piteşti plus pază armată în suflet, în condiţiile în care noi avem cît se poate de ştiinţă despre nasoleala unor zone de viaţă - atîta doar nu vrem noi să fim aşa, vrem să fie vesel, tinereţe şi ce au mai inventat advertisingul şi tabloidele, doar doar ne-or scoate mai lesne banii din buzunar, pe amăgeala că totul e mişto şi bel.
În ce găuri de şarpe ne băgăm noi cînd pricepem că nu e aşa / cînd nu mai ţine să pititâm realitatea, assta e partea doua. Puteţi face un exerciţiu de imaginaţie privind blocurile cutărui cartier ori casele unor străduţe învechite şi umede fie şi dinspre centru.

Ah, ce preambul!
Dar ce, vaccinul nu doare?
Şi prinde bine!
(Ha! Citeam într-o "Dilematică" substituită ieri pentru o noapte unui grangur - altminteri jos pălăria, e de-al nostru, ...dilematic - cum e cu un manual religios recent, pentru copii, unde se dădeau citate biblice despre cît de ruptă din rai e bătaia cruntă...)

Nu ştiu ce să spun despre viaţa acestui om...
De fapt ştiu, dar mi-e teamă nu generalizez, iar totodată să (mă) sperii...

Îl văd de aici, chit că va fi avut pînă în 20 de ani, însingurat şi cam neştiind ce i-e în jur. O să ziceţi de unde am siguranţa asta în afirmaţie, dar ştiu eu ce ştiu.
A devenit alcoolic.
Da, nu e subiectul ideal de discuţie, mai ales că nu ţin să-l abordez în cheia comună, a condamnării, a stabilirii de standarde pe care ar fi trebuit să le atingă...
Pur şi simplu, ceva din copilărie, care vine peste un disconfort deja existent despre ce naiba e oala existenţială unde ne aflăm plus cum de-am fost paraşutaţi aici (şi mai de speriat este de unde...) face ca omul să încerce să evadeze cu orice preţ.
O face prin alcool.

Nu ţin să mi-l fac neapărat simpatic, ci doar să nu fug de-o felie de viaţă, din juru-mi şi juru-ne poate...

Prin 1965-67, nevasta lui, sora tatălui meu, m-a luat într-o zi de iunie prin cartierul braşovean Tractorul. Mergea să facă rost de concediu medical pentru soţ, chit că instinctul meu de copil a ghicit iute că era vorba doar de acoperit nişte nemotivate clasice. Mătuşa lucra şi ea în Uzină.
Dacă ţin eu minte exact, unchiul Andrei era născut în 1913. În aprilie 1972, după primul meu drum singur cu trenul (de noapte chiar, pleca la 5 am din Bucureşti), am intrat în coşmelia mătuşii din capul străzii Ecaterina Varga, sub Tîmpa. Parcă n-aveam 15 ani.
Omul s-a trezit buimac, convins prin aburii alcoolului zilei precedente dar şi probabil al degenerescenţei psihice că sînt un hoţ.
L-am lămurit nu tocmai din prima ce şi cum, după care făcut pe cît s-a priceput oficiile de gazdă.
Se mişca greu. Zăcea.
Parcă şi la closet, în curte, ajungea ajutat. De mătuşa. Nu mor de curiozitate să aflu cum s-a descurcat la capitolul ăsta peste cîteva luni. Parcă la el am văzut pentru prima dată o ploscă.
Dar să nu rîd, căci - de nu intervine vreo neplăcută cădere pe munte - pe toţi ne pasc asemenea momente, spre extincţie...

(Nu mai ştiu cînd mi-a promis că mă va duce pe Tîmpa. N-a făcut-o. În acea primăvară 1972 am luat-o eu pieptiş, cam cum am procedat cu abruptul Coştilei peste vreo şase ani. Ce-i drept, pe Dealul Braşovului nu m-am încuiat pe undeva, ba la coborîş am descoperit că există o potecă, frumoasă chiar.)

Prin iarnă, se deplasa şi mai greu, parcă nu se mai ridica din pat. Atunci m-am certat cu mătuşa, după un tipar de care mă îngrozesc azi, cînd văd că fac ce fac şi aleg partenere pe acelaşi calapod. Nu ştiu ce a fost în următorul an, dar pot bănui, fie şi în parte. S-a prăpădit parcă în martie 1974. Îmi amintesc o poză, cu rude în juru-i, răposatul fiind depus în mica sufragerie, unde adolescentul trebuia să se aplece ca să nu pălească grinda.

Spun astea pentru a mă obişnui cu ideea că poţi să-ţi spui chiar la pătrat întrebarea "Ce naiba caut eu aici, pe lume?...". Era cazul acestui unchi.

O să spuneţi c-am înnebunit, c-oi avea interese meschine, dacă mă simt dator să pomenesc că mătuşa îl îngrijea cu destulă dragoste pe bietul om. Îl ocrotea. Mă şi sperii că aş putea poseda aceeaşi fire, după un tipic deloc imposibil într-o familie... Să mă trezesc dominat de nevastă mai încolo. Cîh!

În context, înclinaţii asemănătoare - de cocoloşit un soţ abulic şi implicit alcoolic - au nutrit şi alte două surori ale tatei. El însuşi - tata - fu un drojdier, însă unul agresiv, aşa că nema nevastă iubitoare...
Zic astea pentru că mi s-a aprins o lampă şi-am întrebat o mătuşă mai longevivă, din Bucureşti, ce hram purtă bunicul patern, de urmare cl puţin dintre fetele lui aşa drum... "Le pilea?"
"Aaa, nuuuu... Bea cu socoteală. Aveam butoi în pivniţă, se lua cu măsură. Odată Grigore, taică-tu, copil doar niţel răsărit, a umblat la recipient şi s-a făcut cui".
Ce să-i mai spun tuşicii? Că şi sportul cu servitul îl va fi remarcat tata la genitor?
Cert este că nana Gabor aşa îşi amintea. Că Bătrînul nu le trăgea vîrtos la măsea. Doar îşi teroriza nevasta.

Care în toamna lui 1922 a a purces la spălat rufe în învecinatul rîu Secaş. Pe unele s-a întîmplat să i le ia apa. Speriată de ce va zice soţul (cu parul? - rău îs!), a sărit în apa rece după ele, a răcit şi curînd s-a curăţat. Copii au rămas vreo şase-şapte. Nana Gabor avea patru ani şi a fost dată spre creştere unei rude. Copila de un an, viitoarea mătuşă din Braşov, probabil unei alta. De aici li s-a făcut cît de cît norocul. Prima a ajuns un tip controlat, responsabil de cofetărie ori ce piaţă, cum fu la Pantelimon, lîngă "Electroaparataj". Cealaltă, să mă ierta dar aşa apare într-o imagine, zîmbea din plin lînă o masă cu ţoiuri. O ladă cu ultimele recipiente păstra şi în deceniul opt, prăfuite într-un pod.

Sportul ăsta, al lui a fi refulat neconvenabilele l-am descoperit şi la o mătuşă de această dată maternă. Vedea copilăria maică-mii în cel mai rău caz onorabilă, chit că pînă şi neprofesionistul din mine sesiza dramaticele simptoame (başca mărturisirile celei în cauză) materne. Mă înţelesesem foarte bine cu acea mătuşă, dar de atunci n-am mai simţit inimă s-o caut. Mi se părea că sîntem pe lungimi diferite de undă.

Şi încă am scăpat uşor. O altă rudă, de gradul întîi chiar, m-a pălit - să fie prin 2006 - exact cînd îmi era macazul mai delicat.

Multe învaţă omul...
Unii nu se supără dacă, în urma permanentelor updateuri, observă că mor tot neinformaţi.

Cum, aşa ceva nu se scrie pă blog?
Ori nu se scrie numa dă propria persoană?
Aveţi dreptate.
Io-s un om cu puţină încredere în sine şi iute dau dreptate celuilalt.

IV

Rămînînd în domeniul etilic.
Am citit pe nerăsuflate Almanahul Beţiei, scos de Caţavenci. Ai lui Dragoş Vasile şi Cornel Ivanciuc.
Rîs ca prostul. Eu.
O problemă, aşa de Gică-Contra, tot rămîne.
Ce ne trebuie acea plăcere trasă de păr, la tinereţe mai ales?
De ce anume fugim, aici scuza că Te simţi bine fiind doar corespondentul opusului care îl generează.

E scris savant? E scris (de mine) aiurea?
Se poate.
Dar problema rămîne.

V

Apropo de paralela - favorabilă megalomanului...- cu Beigbeder, mi-amintesc că acum 1-2 ani trimiteam la bere (altfel nu era curaj..) din textelele mele redacţiei "Dilema". Şi mă autosugestionam că voi ajunge şi eu să scriu acolo.
Acum văd că sar peste cal.
Notam azi la comentariile însoţind un articol al lui Andrei Pleşu.
("Răsfoirea rapidă a emisiunilor oferite de canalele noastre de televiziune în noaptea de revelion a reuşit să mă indispună. În rezumat, era vorba de monotonie, vulgaritate, lipsă de imaginaţie şi de haz, neprofesionalism, stereotipie verbală şi gestuală, efect ieftin, prost-gust. Nu zic: au fost şi mici excepţii...)

Nu a trecut în primele ore de moderator, aşa că redau din memorie esenţa intervenţiei: "Să ne irităm de celălalt putem mulţi. Mai ales cînd noi am avut bafta unei educaţii în mediu sigur şi deschis culturii..."

VI

Angela Vasilescu publică mai multe imagini în memoria lui Vasile Ciobăniţă.
Frecventam clubul (chit că, prin 1988, la sala din Batiştei, ridicam din sprîncene la speechul unuia de la tribună, despre traducerea lui Eminescu în japoneză parcă...), dar ponderat. Cîte o tură mai prindeam împreună, iarna mai ales, cînd o lăsam mai moale cu abruptul.
Abia în 1990, în Piatra Craiului, m-am apropiat ceva mai mult.
Oricum ajungeam aici, la Crai 90, pentru că, privind tipii dintr-o poză a Angelei, Cişmigiu 1989...

... îmi amintesc faptul că la vremea aia era în harnica trupă şi Carmen. Şi chiar nu lipseşte din imagine.

Mmm, parcă mai din topor ca vestimentaţie decît peste un an...
Cum sînt rău? Şi mă mai dau că am ţinut la ea?
Ho!
Una la mînă, e de înţeles - şi o să vă spui mintenaş ce şi cum - ca după un an să arate mai bine. Apoi, pe atunci io eram realmente cules de pe gîrlă. Şi-am mai rămas aşa mulţi ani, abia de la o vreme mai intrai şi eu în rîndul lumii - ca s-o mai citez o dată pe mama. Şi aici m-am copt tîrziu, fenomen de care am mai amintit... Cravată nu port curent încă, dar apreciez cămăşile. Şi mă bărbieresc la două zile.

Diferenţa dintre un an şi altul fu că domnişoara Dumitru s-a despărţit de domnul care îi cuprinde umărul (a nu se confunda cu duduia din margine, Luminţa!)
Cetăţeanul e Ahmed, nu-i ştiu numele de familie. Era turc... practicant, probabil faimos în mediul nostru pentru fesul otoman de care nu se despărţea. Nu mai ţin minte dacă am aflat de amiciţia lui de durată cu C. în lunile de compătimit cu ea sau după. Parcă în timpul..., căci memoria îmi relevă o Balanţa ce la la intimităţi se chestiona dacă e de simţit ceva ştiindu-te la Izvorul nemuririi după un alt domn - şi încă unul cunoscut... Dramă oricum nu fu, căci orgoliul rînjea încîntat de ce va fi gîndit Ahmed... Iar aceleaşi guri rele spun că nu era tare încîntat.

Pomeneam la familia lui tata de nişte canoane, că te trezeşti matale că urmezi un şablon ce afectează şi pe alţii din familie, adică tragi la gen opus de sex precum cutare rubedenie au alta.
În ale muntelui, la prima tinereţe am trezit simpatii masculine (honni soit...) - constat acum - deloc departe de vijelioasele tipuri feminine ce-mi remarcau cu ochii sclipind aparte existenţa. Şi cu genul de suceli aferente.

Tipurile masculine, nu multe dar suficient cît să remarc fenomenul, erau voluntare în public, destupate iar în ce mă priveşte îşi trădau relativ iute simpatia. Un farmacist îşi declara de pildă la un moment dat interesul pentru ture comune în abrupt. Genul meu independent se pare că i-a picat prost. De pildă, în Poiana Bucşoiului, el a zis că vrea să meargă grupul nostru pe Şiştoaca răsărită, eu i-am zis că să fie sănătos dar că prefer explorări fie şi solitare spre o creastă pe care o zărisem între Bucşoaia şi Valea Rea. Mai apoi, se pare că i-a picat prost că parcurgeam rute pe unde el nu ajunsese. Hornul Ascuns de pildă. Căile adîncului nostru sînt mai mult decît ciudate, chit că mulţi şi multe nu mă cred cînd afirm şi argumentez timid aşa ceva.

Buuuunnn...

Ce-i drept, nici eu nu eram uşă de biserică, între altele masca mea independentă şi nesupusă iritînd (că nu puteau să fie aşa? Că puteau dar le făceam o insuportabilă concurenţă? Totul e posibil.).
Aşa că, fără vreun clinci intermediar, m-a întrebat într-o zi de toamnă, cu o zi înainte de a împlini subsemnatul 25 de ani, ce drum intenţionez. I-am spus. "Păi, ca să aleg altul", a venit răspunsul ţîfnos.
Ca un făcut, omul m-a regăsit peste cîteva ceasuri în valea pentru care optase. Pas de mă crede că eu venisem pe un brîu şi prin ceaţă pînă acolo. Iritare mare a individului, nu mai ţin minte dacă a făcut cale întoarsă datorită mie ori săritorii dificile de deasupra acelui Brîu. E vorba de Albişoara Gemenelor.
Certaţi am rămas pînă în ziua de azi. Deşi, nu vă vine a crede, după nişte ani i-am transmis că nu se cade pentru ca tocmai noi ăştia puţini super-abruptişti (nu laud pe nimeni, asta era realitatea, s-a nimerit să fim obsedaţi de El), dar ne-am ales doar cu a nu ne mai muşca de posterior (cum fuse anterior, vezi caiet Degetul Roşu, Ace Morar).

Cu amicul lui Carmen, treburile fură pe aproape. Prin 1984 l-am cunoscut în personalul de dimineaţă. Îmi amintesc faptul că la un moment dat parcă am constatat neluarea de bani la mine, la care tipul, jovial şi cucerit, mi-a împrumutat din neant (nu ne ştiam) suma necesară. Vorbea frumos, cu patos, chestie la care ascultam dar nu cădeam pe spate. Chestie ce iar nu e obligatoriu să pice rău.
Aici, mi s-a tras de la opinia-mi contrară despre Emilian Cristea. Subsemnatul fiind, la cea vreme, chitit binişor pe acel Mit al Floriştilor. Iar ei departe de a se fi vaccinat prin scrise contrare magistrului. Culmea este că nu am făcut acele afirmaţii faţă de Ahmed, dar s-a întîmplat să-şi aibă urechile în drumul informării vreunuia.
M-am trezit cu el nesalutîndu-mă din senin, la un drum următor cu trenul , ba chiar transmiţînd nonverbal ideea de deranj pe care i l-aş fi pricinuit. Cum buna-mi dispoziţie nu şedea în el, mi-am văzut de ale mele.

Cum am zis, m-am amuzat / umflat un pic în pene aflînd cine îmi fusese predecesorul.
Am înţeles că era tipul nu era chiar odihnitor pentru domoala Carmen. Apropo, avea anişori buni peste ea, să fi fost vreo 20? Cert este că poziţia infantilă, de sucit şi mofturos cel puţin faţă de alţii aparţinea în respectivul cuplu bărbatului (de aici se poate sonda cum va fi fost tatăl lui C.,pot bănui, după cum pot săpa şi cît de dominatoare va fi fost maică-sa... Ori, ziceţi dvs., trag eu de zor simple proiecţii?).

Stau şi meditez (fără acreală) că daca fata nu mi-a înghiţit deloc la un moment dat o scăpare, asta se datorează şi faptului că s-o fi săturat de suceli ale partenerului...
Ce-i drept, instinctul îmi spune că C. luase din familia de origine o părere nu tocmai favorabilă unei relaţii mai aşezate între un bărbat şi o femeie. Dacă mă înşel în ce-o priveşte, să mă ierte de Acolo de unde e...

( Prin 1994, gurile rele o dădeau pe Carmen cuplată cu un căpitan de armată, alături de care a şi murit îngheţată, în Valea superioară a Ialomiţei, un al treilea în grup fiind Marian Curculescu, ce izbuti să ajungă la hotelul Peştera, aflat nu departe... )

Cînd s-a prăpădit Carmen, la capela unde a fost depusă a venit şi fratele Ahmed. Moartea fetei m-a marcat cumplit, dar tot am zîmbit constatînd veghea noastră concomitentă acolo (la slujbă şi la cimitir parcă n-a venit). Fără îndoială era la curent cu situaţia - dar n-am idee cum a înghiţit vanitatea-i accederea la mîna amicei ce-l respinsese taman a fostului inamic...

Că pică vorba, nu ştiu ce-o păli pe partenera mea de atunci, Flori (viitoarea mamă a fiului Radu) să ţină să meargă s-o vadă la capelă... M-aş bucura mult să nu fi fost vreo satisfacţie ascunsă legată de dispariţia concurentei, căci eu anterior fusesem mult timp şi vădit cu gîndul la fosta prietenă...

Măi ce-am lungit-o!
Marcă înregistrată Mircea.

Să-ţi fie bine, acolo sus, Carmen.
Chit că eu nu prea cred..., dar poate îţi prinde ţie bine acum să existe un Sus postmortuar...

[PSIHOLOGIE, VIAŢĂ] Diurne, 12 ianuarie 2012

2012-01-12T08:38:00.000-08:00

I

Spuneam ieri / în ultimul post că am de gînd o scrisă în continuarea acelui material.
Mai exact, între pozele, hîrtiile întîmplător răsfoite anterior se afla şi una aparent ieşită din subiect, mai exact imaginea unui unchi prin alianţă - mort acum 35 de ani, iar chipul său de acolo fiind cu alte decenii înainte, mai exact din tinereţea-i.

Nu ştiu ce rezistenţă mă opreşte să purced la extinderea anunţată, chit că în sine nu simt vreo durere, vreo reţinere concretă, de genul M-ar durea de la asta...
Ceva e legat de tata acolo, cel puţin teoretic, dar nu reuşesc să văd ce...
O las pe mîine şi cer scuze anticipat pentru lălăială...
De fapt, să vedem pozitiv: lălăiala este semn că a pus în vînturere zone interioare ceva mai amrid ecît anticipam.

II

Căutîndu-mi singur un avocat al stagnării (numai atît?), al lui a nu prea citi, mi-am amintit zisa cuiva că nu e de colea să ştii bine cărţi puţine dar de calitate...
Totodată, alt domn spunea că acumulăm pînă la o vîrstă, apoi vine comentariul...

Eu nu-s cu Biblia, ci cu anumite cărţi de psihologie... În ultimii doi trei-ani am avut de căpătîii, cu conspecte cărate zi de zi după mine, pe Karen Hornei, mai exact "Conflictele noastre interioare", respectiv Dietmar Stimerling, "Zece abordări psihoterapeutice ale depresiei". Ambele intră, după opinia mea, în categoria ălor de pun tare degetul pe rană, chestie care prinde şi bine, căci obligă la o conştientizare accelerată a problemelor - de care noi fugim de regulă, negîndu-le existenţa. E şi normal, dor al dracului dacă umbli acolo, sparie crunt, sinistru.

De la o vreme sînt ataşat de o cărţulie. Un fir de nisip pe plaja nesfîrşită a oceanului.
E manualul pe care l-am avut în anul întîi la Jurnalism, de Psihologie mai exact. Semnată de un domn de care am mai pomenit pe aici, Matei Georgescu.

Legate de toate trei, de faptul că stătui nene cu anii pe cîteva puţine noţiuni, opinez că treaba e oarecum tridimensională. Dacă nu quadro, fiecare palier al înălţimii fiind - aşa mi se pare - el înuşi o Lume...
A citi e una, a învăţa alta, a plasa în adîncurile noastre e alta. Repet, adîncurile fiind multe. Nu ştiu cu ce să le compar, cu alde clasica varză pshanalitică ori cu o coborîre spre Centrul pămîntului...?

Cred că au coborît nivele bune, spre conduită, cîteva lucruri.
De pildă să realizăm că disputele cu oamenii, contactul cu oamenii poartă din plin amprenta trecutului, a relaţiilor cu alţi oameni. Totul fiind bazat pe genul de legătură pe care l-am avut cu părinţii noştri.

Matei mai spune ceva în context, că niciodată nu sîntem în contact direct cu realitatea, avînd între noi şi Ea amprenta experienţelor anterioare.

De la Matei (chit că şi el le-o fi luat de undeva...) am mai reţinut că tipul din faţa noastră, cel furios, agresiv, are nişte experienţe în spate, care îl obligă să se poarte astfel.
De la o vreme se afundă în mine, spre Centrul pămîntului interior de care vorbeam, această obişnuinţă, de a vedea cam ce l-a dus pe aceltip de se comportă astfel... Nu spun că reuşesc întotdeauna, deseori - mai ales în contact direct - vînzoleala inconştientă lăsînd puţin loc de asemenea savantlăcuri. Dar privesc diferit terţi.
Dimineaţă, la job, văzui două-trei femei de la curăţenie iritate din senin.Nu ştiu ce mi-a venit ori cum mi-a scăpat o vorbă amabilă. S-a destins urgent.
Nu-s omul sfaturilor gen Bre să fii bun!..., dar m-am amuzat şi înduioşat de constatare...

Să vezi ce-l mînă în luptă pe celălalt...
Bineînţeles că aici există riscu' de a ne crede niţel demiurgi / mai cu moţ, dar dacă vom conştientiza şi aici problema ce se naşte, o vom tempera iute...

III

Din caietul de însemnări

"Renunţăm greu în adînc la pretenţiile copchilului de a-i veni tot de-a gata....
E posibil ca doamnele cele iritate şi iritabile de al curăţenie de care aminteam să plătească şi ele tribut neputinţei de a se separa de acea vîrstă interioară...
CE-I DREPT, cum remarcam privindu-l p Radu iar apoi chiar comunicîndu-i-o, UN COPIL ARE NEVOIE SĂ I SE EXPLICE GREUTĂŢILE DE VIAŢĂ PE CARE URMEAZĂ SĂ LE ÎNTÎLNEASCĂ CURÎND, legate de etatea lui, NUMAI CĂ AMĂREALA ACELEI ÎNCERCĂRI, RESPECTIV DESPĂRŢIREA DE O ATITUDINE MAI COMODĂ DIN TRECUT E SĂNĂTOS / BINE SĂS E FACĂ ÎNTR-O ATMOSFERĂ DE DRAGOSTE PARENTALĂ.

Ia-uite ce a ajuns să scrie Mircea, despre dragoste... Hotărît lucru, viaţa ne duce prin zone neaşteptate!
Mda, asta îi comunicam ieri dimineaţă parcă lui Radu, după ce îmi ţîşnise mie în minte în prealabil...

PS
În căutare o poză Matei Georgescu pentru ilustrat cele de mai sus, nimeresc iar un post la unui tip, care îl laudă.
Eu îmi amintesc faptul că am postat vreo două comentarii, cum îmi vin mie, în cascadă - dar văz că nu mai e niciunul.
Nu îmi trebuie minte multă pentru a realiza că nu i-au convenit autorului postului şi le-a şters.
La care pic pe gînduri, deşi natura are reguile ei...: să vrei să te dregi interior, să te dea gata scris ale unui psiholog, dar să îţi pice prost ce nu îţi convine.
Asta apropo de a ieşi din stadiul infantil, unde ne deranjează crunt că lumea nu e cum vrem noi...

La bani mărunţi, atitudinea e de înţeles, căci procesul - în care urez tuturor să izbutească - are etape, iar pe destule din ele una fumăm şi alta facem... Mai exact schimbarea a avut loc doar cam spre suprafaţă...

În context, mie mi se pare că textul care îl dă pe spate de dl. Bogdan Nicolae e cam din topor, cam pentru pătura noastră conştientă şi atît. Deci cu şanse reduse de a avansa iute spre adîncul care, totuşi, contează mult. (Faptul că pătura de sus îl controlează uneori/de multe or nu înseamnă că Ăl de jos nu-şi la momentul oportun revanşa...)

IV

Ps-ul de mai sus mă obligă la un nou set, deschis de literă romană.

Ce mai scrie în caietul dictando:
Pomeneam cîndva că alde credinţa religioasă e o chestie solidă, ca urmare a dorinţei multora de a se refugia aici, dar şi a oportunismului social. Dar în aceeaşi timp şi foarte şubredă, rezistă greu la contraargumente - cu precizarea că dacă ateul, mai ales copt, stă binişor în a primi contraargumente, ateul chiar şi după baricadare în acea confruntare se poate trezi acasă cu subrezeli interioare...

Eee, auzeam în mass media că în Arabia Saudită, printre condamnaţii la moarte (prin decapitare) îs şi aceia care şi-au părăsit religia. E de bănuit care.
Or altă explicaţie nu văd, decît că se doreşte extirparea, pe această cale abruptă (auzi, decapitare!) a unui de care stăpînirea de acolo se teme, deci îl vede ca foarte posibil fără sancţiuni din categoria celor amintite.
Greşesc pe undeva în raţionament?

La fel proceda şi Inchiziţa, la vremea cînd creştinismul avea vîrsta de azi a mahomedanismului (am zis bine?).

Apropo de copilul din noi.
Careva, de fapt mai mulţi, la radio, declarau că ajutorul oferit de stat la înmormîntarea cuiva - de 2100 şi ceva lei noi - e mic...
Şi îmi fuge aici mintea la un fenomen, în RATB-ul bucureştean. Priviţi cum se înghesuie oameni deloc invalizi la urcarea prin uşa din faţă. Traduc acţiunea printr-o pancartă pe care scrie: "Eu am nevoie (dar mai ales: EU VREAU) tratament special, vreau greutăţi mai mici. Punct.)

Cred că tratamentul fricii trece prin a-ţi imagina cît mai clar (dacă apuci să conştientizezi) situaţia, tratamentul de care te temi. Deja restul, sentimentele, îi ceva simplu.
Asta şi pentru că sentimentele nu mai sînt pitite. Cu par de jăndar la poartă, să nu iese.

(va urma)

V

Vise.
Mi le-am tratat multă vreme pasămite în cheie psihanalitică. Adică ce o fi în spate la secvenţa cutare, ce deşteaptă acel simbol. Rezultate cam nule, mai ales pentru c-am făcut asta pe cont propriu, neavînd bani de un psihanalist alături.
De la un timp am alunecat pe panta lui a le lua drept premoniţii, cel puţin o apreciabilă parte dintre ele.

Este drept că tentaţia e foarte mare să vezi doar lucruri de bine, nu şi rele... Nu şi semnale despre un hop mai mult sau mai puţin periculos.
În sensul bun fu mersul meu spre Olteniţa cu trenul, unde e supracontrol iar eu blatist. Schimb vagonul, iar e caraulă şi acolo.
Din staţia următoare decid să mă întorc spre Bucureşti. Personalul în sens invers. La ghişeul gării, biletul e şapte lei. Nu iau. Iar e supra- (ghici ce-i asta, în limbaj Freud...?) în garnitură. Cobor la următoarea staţie. Aici la ghişee e lume spălată, tipi la costum. Numai că biletul e opt lei, deşi distanţa de parcurs e mai scurtă...
(Nu am reuşit să mă lămuresc nici la veghe ce e cu mesajul ăsta cu preţul biletului...).
Iar nu iau. Iar nu plătesc preţul, aş spune acum, cînd scriu...

La o linie paralelă e un tren cu persoane spălate (aici nu mai e Paznic!). În aceeaţă direcţie. Deja s-a pus în mişcare. Îl scap în primă fază, dar un efort volitiv zdruncină realitatea şi mă prind de ultimul vagon... O duduie, scundă şi cam blondă, îmi ia rucsacul. Eu vin neajutat prin exteriorul vagonului, pînă la prima uşă...

Ăsta e un vis care poate entuziasma în exces...
Mai exact Domnul nu bagă şi în traistă...

Vis mai nasol dar pe care cred că l-am folosit deştept a fost altul.
Eram pe ceva ge platou, mai exact gen zona aflată între vîrful Omul şi Scara, acel Platou nu mai ştiu cum îi zice, parcă al Spintecăturilor. Parcă.
Atîta doar - realizez acum, era întors cu 180 grade. Adică la sud de Omul, iar traseul cobora spre vest.
Nu am probleme să mă simt prost ori să mă grăbesc spre vale, cum avui într-un vis de acum 10 ani.

Poteca ok. Nu am de gînd s-o iau pe acolo.
Niţel mai jos, nişte muncitori amenajează nişte pasaje, ce par simple, cu lanţuri să se ajute turistul.
De curiozitate, dar maia les ca să mă dau deştept şi să pierd timpul, mă duc pînă acolo.
Atîta doar că zona e mult mai accidentată, a la Lanţurile Deubelului PC.
Asta e, îmi zic şi continui să cobor.
La un moment dat e o zonă cvasiverticală, cu două pitoane, unde zic c-o fi mai comod să dau sfoară de rapel. Atîta doar că un piton iese, din start, pînă să pun sfoara...

Am notat avertismentul, iar la nici o zi am fost sunat pentru un test dtp.
Iar aici, nici gînd să fie simplu, căci doi ani şi jumătate de pauză (Dragoş Zisopol de la UER să trăiască, nu spun la cîţi doi metri adîncime...!) se simt, iar amicii acolo merg în Quark, nu în InDesignul pe care am exersat eu, ca reprezentînd viitorul - e şi mai stabil, observ acum, devenindu-i per tujur fan....
Nu am mai apucat să mă dau mare în exces, căci aveam avertismentul visului în minte...

Cam aşa aş propune tratamentul lucrurilor...
În context, prietena Tatiana îmi spune că C. Jung acorda o mare importanţă caracterului premonitoriu al viselor...

Un vis frumos (să fie un an-doi?), dacă nu v-am plictisit, îmi fu faptul că moştenisem şi apartamentul geamăn, al vecinului. Blocul e nou.
Simt că ideea devine realitate. Dar nu e vorba de casă, de vreo construcţie clasică, ci un domeniu interior care apare din senin.
Pare lipsă de modestie ce afirm.

Să aveţi o seară frumoasă!
Continui mîine cu extrase din Caet.

[VIAŢĂ] Viaţa fiind a subsemnatului...

2012-01-11T07:55:00.000-08:00

I

În căutare de un aparat nou de ras, am dat peste arfiva (vorba lui Caragiale) personală, mai exact o parte din ea.
Nu-s omul să vin potop peste careva care dă semne că nu e încîntat de procedeu. În context, nu l-aş bate la cap pe fiul Radu, mai ales la ai săi 11 ani, despre cum e cu familia, cum e cu trecerea anilor şi finalmente cum e cu deşertăciunea relatată de Eclesiarh...
Nu.
Dar un ceva tot trebuie plantat în el, legat de arhiva familiei. Simt eu că face bine, nu arhivei, mie sau Familiei, ci junelui. Într-un fel, îi aplică o doză potrivită despre viaţă. Despre faptul că şi ai lui părinţi fură mititei...

(în poză e sora mea, eu avînd vreo 5 ani, pesemne în vara 1962 la Obor. Da, mutriţa/moaca aceea îmi aparţine şi sper să nu mă - mai - jenez curînd de ea... )

Mă crede careva sau ba, prin punctarea ideii că şi genitorii, ăia mari de azi fură cîndva puradei vreau să-i confer ceva dezinvoltură în a trata oamenii şi situaţiile...

În fine...
Pînă una-alta azi nu i le-am arătat, dar am pus parşiv sămînţa ideii că acele materiale există.

II

În paralel, m-am uitat eu mai cu atenţie la hîrţoagele cu pricina.
Şi cum am ajuns la păcătoasa vîrstă la care nu pot vorbi despre realizările prezente, ba nici chiar despre cele trecute, aşa că mă zbat şi io să atrag atenţia cu ce pot, am zis să aduc aici reproducerile unor acte sau poze, cu completări unde e cazul.

Cu ce să încep?
Păi aş începe cu ideea că - dincolo de afirmaţia anterioară - cred că voi avea realizări, in the future, după cum sănătos este că, în lipsa recordurilor, să ne doară totuşi în cot de absenţa lor...

Nenea care vreodată mi-o scrie vreodată biografia - cum se face în cazul marilor scule - va avea probleme. Între altele în a lega cap la cap ce scrie Ordeanul pe blog, unde începe în cascadă o expunere despre subiectul X, după care se pierde pe parcurs. Only human, ar spune un agent din Matrix...
Îmi amintesc c-am început pe aici şi a vorovi despre maestrul Baticu, ş-am alunecat iute-iute spre propria persoană, mai exact cum îmi fu cu debutul şi primii ani pe munte, de unde am trecut la amorul Carmen, pentru a derapa apoi spre postarea unor poze din juneţea montană (partea aceleia prin rai, adică prin abruptul Bucegilor şi Pietrei Craiului).

Acum o iau iar (şi) spre Baticu - mi-ar fi şi greu altfel să lămuresc ce e cu nişte permise de intrare în biblioteci de mai jos:

I-am citit cartea de Amintiri lui Baticu, în 1981 şi, deşi era pe gustul meu, din timiditate i-am bătut la uşă abia peste doi ani şi ceva, chiar şi atunci înghiontit de constatarea că îl frecventa un cunoscut deloc excepţional de pe munte - un tip Ştampilă la nume.
Întîlnrea s-a petrecut în noiembrie 1983, poate dă Domnul să revin pe larg, şi apoi cred c-am recuperat întîrzierea... În sensul c-ambii - chit că ne separau 48 de ani - eram pasionaţi de munte cît şi de istoria mersului oamenilor pe ei.
Iniţial, am ascultat de zor la veteran. Şi aveam ce! Inclusiv uman aveam simpatie pentru Baticu, care mă impresiona prin tinereţea lui sufletească, prin dezinvoltura ideilor - comparativ cu mine şi ce ştiam eu, bineînţeles... Că veni vorba, cam pe atunci tot visam că rămăsesem în urmă cu şcoala - mai exact cu liceul, chit că-l terminasem - iar ăsta e semnal că interiorul voia să completeze ştiinţă asupra vieţii.

Mare amiciţie mare, chit că timiditate (asta egal infantilism inclusiv cu aroganţă, dar oprit cîndva cu toroipanul) mă făcea să nu-l întreb chestii mai delicate - de care au avut parte urechi mai aşezate, ale amicului Vlad Petruşca de pildă.
Prin aprilie 1985, Moşul a venit cătrănit de la Editura Sport Turism, care îi refuzase o nouă carte (parcă Istoria alpinismului în date), inclusiv pe ideea că Mai lasă, domne, şi p-ăia mai tineri să scrie!.
"De ce nu scrii dumneata?" a venit brusc întrebarea Magistrului de pe atunci.
Iniţial, dat dat din colţ în colţ: "Păi io... Nu mă pricep, nu am materiale..."
Foarte simplu. Umblă prin biblioteci. Aia şi aia. Academiei, Centrală de stat, Universitară. Şi îţi pot aranja să stai de vorbă cu oameni".
La acest din urmă capitol, deja m-apucasem să-i frecventez pe Radu Ţiţeica şi Sandu Beldie, cu menţiunea că primul mă evita, fie şi elegant, din cel puţin două motive: ţineam morţiş să înregistrez ce zice, apoi oi fi fost de o tinereţe poate prea dezinvoltă (chit că politicoasă), iar peste decenii am văzut şi eu cum e sentimentul.

Una la mînă, fură telefoanele (numere furnizate, cum spuneam, de Baticu) date unuia şi altora din cogenerăii săi. Căci alesesem să scriu despre perioada care mă fascina, cea interbelică, la o adică pe atunci se şi practică un alpinism pe măsura celui la care am acces şi eu, ca dificultate.
Vreo două treimi au acceptat să vorovim, o treime ba.
În paralel, ajunsesem să caut prin cartea de telefon ce nume mai găseam pe alte căi. După cum mai identificam pe la necroloagele "României Libere" nume care îmi erau familiare din lecturi.

Cum am zis, fură şi vizitele la biblioteci.
Firea-mi dezlînată şi necoaptă m-a handicapat binişor aici, în sensul că superficialitatea mă obliga la treceri succesive peste publicaţii. Este drept că aceasta se datora şi ideilor ce apăreau între timp şi care solicitau o revedere a "Gazetei sporturilor" interbelice, să spunem.
Dincolo de cenuşa-mi turnată în cap în precedentul paragraf, mărturisesc a fi avut şi avantajele imaturităţii, în sensul că m-am copt - mă laud! - precum gutuia, mai tîrziu şi mai bine.

Modest!

Prima bibliotecă fu aceea de Stat, pe Ion Ghica. Adeverinţă de la Sticlăria unde eram lăcătuş.

Aici am bîjbit, ucenicit cum e cu fişierele, unde cauţi, ce şi cum cauţi. Aici am văzut, fascinat pot spune, ghidul lui Mihai Gold din 1910. Nu mai contează că apoi am văzut şi altele, ba chiar materialele care m-au mişcat cam cum mă tulbură plăcut azi amintirea unor momente de munte...

Nu spun că am isprăvit izvorul informativ de la BCS, dar am mers între timp şi la Biblioteca Universitară, fosta Carol I, aceea din Piaţa Palatului. Aici era o amtosferă mai puţin rece, care decurgea - e cazul s-o spun - nu de la oameni, de la custozi (femei) şi de la ziduri, de la clădire...
Finalmente (asta egal vreo două luni) am ajuns la Biblioteca Academiei, şi aici am rămas cu precădere - avînd cel mai bogat fond.

Conspectam în draci (m-am ales şi cu o gastrită, că nu mîncam la timp, dar fură şi ceva necazuri conjugale generale) după ceva timp, să fie două-trei luni, considerînd că nu e rău să pun ceva pe hîrtie în ce priveşte Cartea.
Căreia îi programasem în minte o pregătire de trei ani, între care şi cele ale editurii plus tiparul.

Mai tîrziu:

La un moment dat, pe cont propriu am mers şi la Arhivele statului.

Deşi Baticu găsise aici, între altele, interesantissimul proces verbal parcă a unei adunări generale Hanul Drumeţilor din 1924 (unde Casa Peştera costă 325.000, ajungînd apoi la 1.600.000, în 1930 - deşi nu cred că inflaţia a fost actorul principal în gonflaj), eu n-am descoperit mare lucru. Totuşi, am dat de un dosar despre Oficiul Naţional de Turism, din care mi-am luat ce mi-a trebuit (disputa II Dunăreanu - Asociaţia ADMIR), dar l-am anunţat pe Baticu de existenţa dosarului ONT. Dînsul l-a purecat mai bine şi a găsit lucruri interesante. Notez doar că s-a inversat un pic roata, trimiţîndu-l ucenicul pe maestru la vreun izvor...

Primul fruct al muncii mele de documentare fură nişte caiete A4, de 100 file, pe capitole. "Grupul Ţiţeica", de pildă. Dar şi "Turing Club" - ce mai, sînt neschimbate şi azi (de fapt, am considerat cărţulia închisă la 1992, şi atunci a avut capitolele alese în 1985).
Caiete cu un scris tare şcolăresc...
Le-am trimis celor în chestiune, mai avînd şi azi comentariile lor.

Tot pe atunci am luat contact şi cu editura Sport Turism.

Deşi eu anticipasem - absolut amatoriceşte - altfel, ăştia vrură manuscrisul. Că eram eu ezitant şi perfecţionist (ca tot omul căruia i se pare că face lucru şi slab şi ăia mari vor rîde în consecinţă de el) fu una. A doua chestie fu cutuma ca manuscrisul să parvină dactilografiat.
Probabil am luat în calcul o asemenea operaţie efectuată de cineva, dar ieşea cam rău la bani...
Pînă una-alta am lungit-o... Mai ales că nu aveam bani de drăcia dactilo - pentru care am început să pun bani deoparte. La un moment dat , moş Baticu mi-a spus că o nepoată a lui vinde una, parcă Olivetti, pe 4000 lei. Suma reprezenta cam un salariu al meu şi jumătate. N-am zis nimic, avînd încredere în Maître.
Mi se pare că nu aveam pe moment bănetul.
S-a întîmplat însă în aprilie 1987 să trec la Braşov pragul unei consignaţii, nu departe de locul unde trăgeam la Lehmann (nu i-aş spune nici domnul, nici Moş - chit că nu ne-am bătut pe burtă, ba chiar îl stimez mult). Acolo, nu mai ştiu ce era, mai micuţă (e vorba de maşină de scris) la vreo 2300.
Fugi la Bucureşti, de unde am revenit cu vreo 2500 de lei, plus băieţeii personali (6-7 ani), să ia şi ei o gură de aer.
Ca un făcut, la ora de deschidere după un primire marfă fu şi un cetăţean care viza aceeaşis culă. Nu mai ştiu exact cum şi-a adjudecat-o el. Parcă fu primul pe trepte. Dar mai exista una pe rafturi. Făcea ceva mai mult decît aveam în buzunar.

Nu ştiu cum de i-am spus tărăşenia lui Lehmann - la o adică nu trebuia să fii netimid ca să-i spui ce ai păţit. Omul (acelaşi care dăduse o scurtă de piele lui A. Stavros şi nu o mai văzuse) s-a oferit scurt să-mi împrumute diferenţa. M-am jenat niţel, dar am depăşit barajul interior, miza (minunăţia la care vizasem) fiind prea mare. Am achiziţionat-o imediat şi, pe o zi pe care mi-o amintesc închisă, am împachetat-o în ceva şi am purces spre gară.
Bineînţeles că nu m-am abţinut şi în trenul personal cam gol care mă ducea spre casă, am tastat greoi, ca începătorul, una alta.
Ba am şi luat-o în seara aia la slujbă, chit că în sine era o mică nebunie în acele vremuri comuniste, putea să dea ţignal vreun paznic de la poartă că uite cu ce a intrat ăsta în fabrică!

Era o problemă pe atunci, dorinţa de control generică a statului de atunci fiind dublată de un fript cu ciorba. Mai exact, în 1983, dacă sînt eu corect la curent, Radu Filipescu împărţise manifeste, bilete antisistem ce fuseseră multiplicate cu maşina de scris.
Din exact aceeaşi toamnă, posesorii de maşini de scris mergeau la Miliţie cu odorul metalic în braţe, la circumscripţia de care aparţineau, iar acolo scriau ceva, ca să aibă presarii specimen de fiecare sculă, pe ideea că pot identifica pe vreun eventual ieşitor din rînd politic.
Am mers, parcă în 1984, cu nea Baticu şi soţia sa la secţia din Bd. Dimitrie Cantemir, unde s-a filmat parcă şi "Balanţa", în 1991, cu Oana Pellea. Să mă explic: NB fiind fost deţinut politic, maşina era declarată pe numele nevestei. Iar obiectul fiind greu de dus kilometri pentru un septuagenar, am fost solicitat eu.

În 1987, am făcut cerere la Poliţiune, primind răspuns favorabil.

...Treaba era ca în Balcanii socialişti. Pe de o parte, se credeau deştepţi şi-ţi dădeau un text de-al lor, ce să scrii. Întîi tastatura, apoi nişte pstile favorabile regimului.
De pildă:
"Reducerea sensibilă a intrărilor de valută din exporturile ţărilor în curs de dezvoltare care au fost nevoite să suporte şocul ridicării dobînzilor la împrumuri..."
Nu ştiu cît era textul aiurea sau cît a fost deformat de predecesorul meu. Adică prin 1988 nu îţi mai cereau să te cari la secţie cu maşinăria (s-o fi făcut prea mare aglomeraţie, nu ştiu exact), dar îşi dădeau o ţidulă...

... pe care o copiai acasă.
Asta de mai sus e făcut de un confrate maşinist, pe nume Szatmary Imre, de felu-i de pe Şoseaua Pantelimon numărul cutare.
Şi aici, în dactilografiere, am început cu stîngul, creind nişte dactilograme ciudate rău. Abia apoi am învăţat ABC-ul. Ce nu am deprins a fost tastarea cu toate degetele, chit că 1991-92 mi-a căzut în mînă un manual. Băteam eu regulamentar, dar viteza era mai redusă decît cea cu un deşt.
Cu un deget trosnea şi Baticu clapele, atîta doar că el folosea arătătorul, iar Mircea mijlociul. Eu băteam mai iute, dar şi cu mai multe greşeli.

Manuscrisul nu a mai ajuns la Editură, pentru că eu nu am practicat vreo autocenzură. În plus, eterna-mi fugă de examinări s-a fardat şi în ideea că Aştept să pice ăştia, şi voi putea apoi publica ce vreau!
Nu e bravadă, pur şi simplu nu voiam să o tai, cum auzisem eu că se practică, din motive ideologice dar şi de cum se sculă redactorul în acea dimineaţă.
N-am publica-o nici în ziua de azi, la 2012, dar nu fac riduri din cauza asta. Sînt omul lucrurilor neterminate, cel puţin nu şi la orgasm sau nu pînă la o anumită vîrstă (au, ce-am zis?!). Nu odată eşecurile, neterminatele ne ambiţionează (fie şi preponderent pe cale inconştientă) mai puternic decît succesele. E posibil ca şi abandonul facultăţii mele haretiene de jurnalism să fie o chestie utilă...

A evita chingile altora, inclusiv disciplinarea din exterior îţi permite originalitate - ş-am auzit că aşa ceva e necesară la diferenţiere...

Bat şi eu cîmpii...

III

Ce mai fu, dintre documentele desprăfuite azi?
Cred că e demers la legitimaţiile anilor 90.

A... Unele dintre publicaţiile căutate de mine la BAcademieiR erau inaccesibile, în sensul că erau plasate la o secţie specială, ca neconvenabile politic. Era vorba de cele de dreapta, dar uneori ajungeau aici şi chestii destul de nevinovate, cum era "Educaţia Fizică", unde Nae Dimitriu a publicat unele descrieri, în 1931-32 Am îndrăznit să fac o cerere de admitere, ş-am primit acceptul conducerii Bibliotecii. Spaţiul era la etajul unu al clădirii vechi din Calea Victoriei.
Marea majoritate a informaţiilor le-am cules însă de la Sala I, aceea a periodicelor comune. La un moment dat, am găsit în publicaţia Turing-Clubului postbelic, acela condus de Mircea Dumitrescu, referinţe la nişte documente din Secţia Manuscrise, aşa-numita Sală II, tot la etajul unu. Acolo am dat de interesate scrisori ale Bucurei Dumbravă, între altele.

Revin.
Legitimaţiile anului 1990 sînt cele politice.
Am fost eu iniţial la PNL, pe care l-am mirosit ca mai apropiat de stilul meu decît PNŢ. Asta era în ianuarie. Am, dat şi-o mică donaţie, înscrierea constînd în notarea pe o listă. După un timp, mi-a picat prost faptul că la frîie erau doar tipi în vîrstă. Un cogener (cu mine) m-a lămurit că ce deştepţi sînt aceia şi mai ales cît au suferit ei - dar tot nu am văzut legătură între situaţie şi explicaţie. Ca un făcut, cine era iritat prin februarie,pe cînd se asalta de zor televiziunea (seara cu CADA admisă în studiouri), păi exact tipul cu pricina: "Domne, ai avut dreptate..."

Prin aprilie, după ce lumea şi-a tras sufletul după eşecul mitigului din 18 februarie şi tărăşenia de la Tîrgu Mureş, începură demonstraţii în Piaţa Victoriei. Acolo am văzut pancarta de pînză a Grupului Independent pentru Democraţie. Un tip care îi ţinea la un cap de băţ m-a rugat să-l înlocuiesc niţel (nu am păţin ca în Hasek...).
După ocuparea la 22 aprilie am Pieţei Universităţii, am zis să pun un umăr organizat fenomenului, aşa c-am mers de acum chitit la sediu. Nu mi-au dat ei imediat o legitimaţie, dar am primit curînd una. Nu mai ştiu cînd au înlocuit-o cu alta, cert este că în Piaţă stăteam destul de ţantoş cu ea atîrnată de gît.

Patru ăsta e trecut la şto, nefiind eu al patrulea, asociaţia era fondată în februarie. Poate sînt de scanat pozele făcute de subsemnatul în epocă, ce-i drept scanerul meu e cam slăbuţ şi nu pot să mă înfiinţez una-două pe capul lui Dan Mârza...

În toamnă, GID-ul meu a lăsat-o moale, dar a apucat să pună un umăr serios la apariţia Alianţei Civice, care de fapt a şi preluat sediul din Calea Victoriei 155...

Ăsta se purta şi el la mitinguri, unde eram între oamenii de ordine. De pildă la 15 noiembrie, apoi prin decembrie...

Permis avui atunci şi de la creaţia lui Niculae Baticu, reînfiinţarea Clubului Alpin Român.
Care iniţial era să fie vieţuit de Marcian Bleahu, moment în care am mai învăţat ceva despre viaţă, başca o impresie proastă despre distinsul geolog, întărită ulterior de evoluţia-i de politician (vezi cazul Copşa Micxă, pe cînd era ministru al mediului, să fi fost 1992)

E, prima legitimaţie în CAR arăta aşa:

Văd c-am numărul 19.
Aveam carnetul în buzunar în iarna următoare, cînd am ieşit nu mai ştiu cu cine să vindem Buletinul Alpin, la ieşirea de metrou dinspre Universitate (în aprilie, adunam la podul Izvor semnături GID pentru Punctul 8 de la Timişoara). N-am vîndut mare lucru, dar fu instructiv.

N-am fost deloc un membru comod, ce-i drept frustrăile mele anterioare se combinau la fix cu aiurelile majorităţii liderilor CAR.
Aşa că, după cîţiva ani...

... firea mea s-a completat perfect ... la prostii cu a lui nea Nae. meritele lui fiind mai mari, în compensaţie, s-a renunţat la mine.

Nu căutaţi neapărat lucruri cu cap şi coadă acolo, de pildă blamatul anunţ din presă era acela solicitînd la evacuarea gunoiului de la Castelul Crăiţei, din 1994.
Cum am zis, şi eu fui poamă, dar nu aş propune ca studiu incidentul (fu de fapt cam 1992-1995) dacă nu l-aş vedea ca o lecţie instructivă, pentru ambele tabere.
Cert este că decizia reprodusă mai sus urma să fie supusă dezbaterii Adunării Generale ulterioare, cea din martie 1995 parcă. Unde, simţindu-mă lezat de atitudinea lui Baticu, am turnat din plin gaz pe foc. Lumea a zis iniţial că nu-s de dat afară pe motivele prezentate, Baticu s-a iritat crunt (echivalent şi cu bosumflat, în fundul sălii de la "Rangheţ") şi-a zis că-şi dă demisia, la care aceiaşi au sărit să-l împace şi m-au sancţionat cu ceva gen ultim avertisment.
După ce mi-am savurat în zilele următoare fronda, am realizat instinctiv că sărisem totuşi peste cal, după cum în paralel era de ajuns acum şi să respir aiurea în Club ca să mă dea afară de tot. Aşa că, după un interval scurt de plătit cotizaţia, m-am dat în lături. Pe nea Baticu l-am revăzut în tren în 1996 şi ştiu că nu ne purtam pică - o fi fost prea mare potrivirea de caracter... Dar inclusiv din motive financiare nu am mai plătit cotizaţia...

Mi-am mai dat prin 2000, cam la apariţia listei Coştila a lui Frank Schobel, cu părerea despre CAR. Frîiele le luase acum Eugen Popescu, ce m-a chemat să mă ocup de o revistă tipărită a Clubului (eu aveam experienţa lucrului cu Bogdan Dudău la Alpin Extrem, el redactor, eu dtp). Am adunat materiale (cu Mircea Săndulescu de pildă), dar finalmente nu fură bani şi era vorba să treacă materialele pe net. Cînd ne-am dumirit mai bine, alţii scriau mai bine decît noi, după cum o categorie umană era şi mai bună căţărătoare şi mai inteligentă decît cei din CAR - eu unul o recunosc...
M-am reapropiat de CAR în ultimii ani, în parte invitaţiilor la Întîlnirea veteranilor, în parte deoarece am considerat că mi-a mai venit un pic-un pic mintea la cap. Spre ruşinea mea - iar aici membrii serioşi mă vor lua cu huo! - nu am mai ajuns să plătesc cotizaţia. Ce-i drept - fie şi cu oarece amprentă a megalomaniei, a nerealismului - am sentimentul că sînt apropiat ideii de spirit CAR, a se citi sucelii umane ce a tras spre frîiele asociaţiei tipi precum Nae Dimitriu şi N. Baticu.
Este drept că vremurile se mai schimbară, dar nu ştiu cum de gruparea atrage în continuare frustraţi ca mine, inclusiv dintre cei care nu-şi dau seama de asta. Nu spui cine, două persoane importante...

(va urma, chit că va ieşi mult din subiectele de pînă acum ale postului)

PS

Bonus:

Legimitatii Cerc Floarea de Colţi (unde am fost simplu membru, în banca lui)

Felicitare executată de Carol Lehmann, de felu-i fotograf:

Un carton fotografic îndoit, încît pe prima pagină a doritei felicitări de An nou să apară decupat anul., iar în interior o poză - se putea altfel? - de munte...
Cînd a făcut-o avea 74 de ani.
Cînd mi.a dăruit-o mie, cu douăzeci mai mult.

[DIURNE, SOCIETATE] Cu părerea pîn' presă

2012-01-11T04:48:00.000-08:00

Cazul Raed Arafat.

După clinciul acestuia cu preşedintele Băsescu, Evenimentul Zilei (cam subţire bibliografia mea, nu?) publică un material.

Cu titlul "

"Fața neștiută a lui Raed Arafat. Ambulanțele SMURD, o miză de zeci de milioane de euro"

Nici nu a mai trebuit să parcurg materialul - vorba doctorilor care l-au consultat pe Svejkul intrat în cabinet cu strigarea ("Trăiască împăratul Franz Josef I!").

Mi-am dat şi eu cu părerea, ca brav romîn ce mă aflu.

"Ce să înţelegi, dincolo de aparenţele articolului?
Că, într-adevăr, EvZ este "Trompeta Cotrocenilor", mai exact a acelora dintre 2004 si 2013.
În acelaşi timp, pricep cu mintea mea a proastă că ziarul are în vedere o pătură mai grobiană de cititori, căci dacă viza pe cei mai destupaţi demersul persuasiv i-ar fi umblat un pic la ton şi la expresii."

În paralel, preşedintele Băsescu mi-e simpatic, dar mi-e teamă că încalcă niţel regulile locului şi ale jocului. Au făcut-o şi alţii, pe la noi. Un Carol II a scăpat onorabil, un Ceauşescu ba.
Da, vremurile s-au schimbat, dar o Iulia Timoşenko poate mărturisi că totuşi există limite la porţile Orientului...

[VIAŢĂ] Jurnal, 4 ianuarie 2012

2012-01-04T23:50:00.000-08:00

I

Mă obsedează o zicere a lui Matei Georgescu (altminteri de mult subliniată în manualul lui de an I).
Lăsaţi să se producă simptomul.
Căci de obicei oi îl zgornim, cum ar zice copiii. Iar asta pentru că doare, pentru că jenează - stinghereala venind atît faţă de ceilalţi oameni, cît şi faţă de judecata părinţilor, pe care am încărnit-o de mult în noi, sub forma Superego-ului.

Nu e uşor să accepţi simptomul.
Doare crunt, iar uneori nici nu apuci să-l suporţi, ci doar o iei razna, semn că beleaua a fost refulată, pitită, dar cu preţul acestei acţiuni, şi anume descărcarea pe altă cale. Inevitabil confuză.

Să vedem dacă se poate.
De la a şti (chit că, scos la tablă, nu aş putea reproduce exact lecţia lui Matei G.) este foarte mult pînă la a intra în conduită,în comportament.
Trec peste faptul că, o doză (mare) de suferinţă este rezervată oricărui muritor şi, oricît am freca asemenea învăţăminte, durerea e tot de suportat, chit că uneori e insuportabilă.

II

În context, zăresc destulă lume prin urbe (a se citi metrou, poate şi echivalentul suprateran) cu cărţuliii bisericeşti - îndeobşte mititele - în mînă.
Sînt curios cum decurg lucrurile la aceştia (de ambe sexe fiind). Asemănarea cu lecturile subsemantului din psihologice fiind vizibilă - cu rpecizarea căd e la o vreme am ajuns să privesc în jur în metrou, şi mai puţin să răsfoiesc de la urcare la coborîre...
Întrucît de obicei găina vecinului e mai grasă, am avut iniţial sentimentul că aceşti confraţi aparte se liniştesc grozav prin gestul lor. De, divinitatea căreia i se închină ei nu se compară cu rătăceala subsemnatului. Este însă de aşteptat că şi ei au neplăcerile lor...
Oare cum reacţionează, faţă de Magistrul de Sus, cînd lucrurile nu le merg bine ori cînd nu pricep nimic din cele din jur?

III

Apropo de religie, de ortodoxie, găsesc într-o gazetă naţională un mic grupaj, ce anunţă că-n ziua respectivă e sărbătorită sfînta muceniţă Anisia din Tesalonic.

Sfânta Muceniţă Anisia era din Tesalonic şi a trăit pe vremea împăratului Maximian. A avut părinţi binecredincioşi şi multă avere. După moartea lor, sfânta ducea viaţă singuratică şi bineplăcea lui Dumnezeu prin viaţa şi faptele ei. Odată, pe când se ducea la biserică, după cum îi era obiceiul, a întâlnit pe drum un ostaş care se închina la idoli, care a apucat-o de mână târând-o spre altarele idoleşti. Sfânta se împotrivea, iar el o silea şi mai mult să jertfească demonilor. Când sfânta a mărturisit că e creştină, ostaşul s-a umplut de mânie, mai ales că sfânta îl scuipase în obraz; a scos sabia şi i-a înfipt-o în coastă. Şi aşa a primit de-a pururea pomenita muceniţă fericitul sfârşit.

Aici mi-i clar că românii credincioşi (cei 95% din total cetăţeni) se află într-o situaţie delicată. Pe de o parte de dăm mîndri de urmaşi ai Romei, pe de alta biserica strămoşească tratează legiunile Imperiului, imperatorii drept criminali.
În context, stau şi meditez - nu cred că-s nici pe departe primul! - că răspînditorii creştinismului din secolele pasămite de prigonire n-au lăsat baltă Imperiul Roman, pentru a propovădui în exteriorul acestora. Probabil că parţii sau alţii nu stăteau prea mult la discuţii cu aşa propagandişti. Apostolii şi compania au procedat un pic precum agitatorii comunişti, cărora democraţia le venea mănuşă pentru a încerca să scape de ea.
Abia după ce devine religie de stat, sub Constantin, se începe acţiunea de convertire în exterior, în condiţiile în care succesul acţiunii s-a bazat - cred - pe atracţia exercitată de valorile societăţii romane, şi mai puţin pe perceptele creştine.

Părerea mea!

În rest, n-aş vrea să fiu în pielea reprezentanţilor Bisericii. Deşi, asemenea oricăror oameni de reuşită de societate, probabil că şi-au cultivat un obraz ceva mai gros la problemă.
Cum naiba să dai azi gata un om cu scaun la cap cu un text precum cel italicizat mai sus!? E puţin spus povestioară de grădiniţă, dar şi aceea de copii niţel mai reduşi mintal!
Oamenii ăştia au în socoteală barim să perie - pentru poporul de rînd - asemenea texte? Şi, în principiu, cred ei că un tip ceva mai dotat cu mintea va rezona la aşa idei? Ori preferă să-i sacrifice pe destupaţi, respectiv să spere că groaza morţii ori tradiţia îi va împinge mai ales după o vîrstă să practice fie şi doar ca aparenţă religia lor?

IV

Se prăpădi Vasile Ciobăniţă, animatorul de la cercul turistic bucureştean Floare de Colţ.
Mi-am dat şi eu cu părerea pe siteul CAR, unde a sosit vestea:

Un om complex.
Urez cercului turistic pe care l-a păstorit să aibă şansa unui succesor la conducere măcar apropiat de valoarea umană a lui Vasile.
Baftă în găsirea unui tînăr copt care să facă tranziţia fericită de generaţii - poate că "Floare de colţ" o merită!
Să i se fi tras lui Vasile din dorinţa de a-i mulţumi pe toţi? Din neputinţa lui de a fi neam-prost, chit că avea o fire mai vulcanică?
Să fie un an de cînd i-am aflat vîrsta (nu l-am crezut iniţial, şi mi-a arătat c.i.). Nu mi-era leat apropiat, cum bănuiam, ci cu un deceniu mai mare! I-am bănuit atunci mulţi ani viitori în aceeaşi vînă. Păcat...

Să-ţi fie bine Dincolo, Vasile!

Recunosc, ultima formulă este din politeţe, eu necrezînd în Viaţa de dincolo.
Legat de ideea omului complex care fu Vasile, m-am referit la munca lui de a conduce cercul, dar şi de a purta pe munte prin zeci şi zeci de trasee montane sute şi site de oameni. În acelaşi timp, el a activat din plin ca radioamator.
Aş minţi să nu adaug aici că instinctul meu îl bănuie a fi fost implicat şi întrun al treilea domeniu. Mai puţin la vedere. Poate fac eu proiecţie, la aşa tip uman... Am avut cîndva un coleg, la Sticlărie, care s-a apucat pasămite de făcut un supliment de armată taman pe la 24-25 de ani. A dispărut subit, pentru aşa ceva, prin 1984, fără a da vreun semn de viaţă, reapărînd doar după acea perioadă cazonă. Am luat-o atunci drept caracter aparte, dar omul se mai evaporă o dată, taman în 22-25 decembrie 1989. Nu ştiu ce a pretextat, oricum nu c-a stat cu arma, civic, la vreo staţie de metrou. Revine, dispare apoi definitiv prin vară din nou, pasămite transferat cu jobu-i de electrician la Policolor. L-am revăzut în stradă, la vizita Regelui, în aprilie 1992.
Lungă paralela, scuze!
Acelaşi sentiment mi l-a dat Ciobăniţă, în principal datorită unei teribile şi în acelaşi timp naturale stăpîniri de sine - dincolo de care poate simţeai chiar mai mult decît la colegul amintit un vulcan.

Nu mă pricep la tehnicismele domeniului, dar e de bănuit că C. a avut de-a face cu Securitatea, în calitate de lider al unui grup instituţionalizat de oameni, cum fuse totuşi Floarea de Colţ în anii comunismului. Cred că nici în calitate de radioamator purta oarece lesă, în sensul că era nevoit să ofere explicaţii.
Însă instinctu-mi de care vorbeam îl simte mai mult decît atît.

Nu o spun cu răutate - cred c-am depăşit faza iritării goale, prefer să pricep şi să accept realitatea.
Şi la asta mă refeream cînd îl categoriseam în necrolog pe Vasile drept complex.

Apropo de necrolog, mai exact ale altora pe acelaşi trist subiect, căzusem de acord cu mine că e nevoie de un ceva de comunicare socială care să înlenească apropierea şi convieţuirea umane - chit că fondul e de circumstanţă şi implicit cu falsităţi ori goliciuni ideatice. Dar am cernut aceste texte ale celor îndureraţi de dispariţia lui Vasile şi am realizat că dacă le dai prin sita ideilor, a lucrurilor folositoare, nu rămîne mai nimic. Poate doar textul lui Dan Vasilescu e de reţinut, deşi poate-s eu subiectiv...
Subsemnatul, a i se ierta lipsa de modestie!, barim a pus problema succesiunii totuşi utilă Florii... , a pus-o pe a motivelor medicale (fără a fi paranoic, că ce arsenic i-or fi turnat în ceai duşmanii de ţară) în cazul unui om aparent verde şamd.

Tooot în context, supusul Instinctului carele sînt e de părere că la cîrmă va ajunge pînă la urmă Mihai Cernat - chit că el e acum la Casa Schiller, iar în trecut era un tip destul de incomod la cercul din Piaţa Amzei. Mihai are atuuri, cît şi minusuri - dintre care primele îmi par preponderente, chit că mă bazez şi pe schimbarea pe care i-o va produce un loc unde va avea parte de necesară consideraţie din partea semenilor. Nu-i va fi uşor nici astfel, dar aşa simt eu că va fi.
Pot adăuga aici că poate proiectez şi eu la gros, că m-aş dori eu în situaţia unde-l plasez mental pe Cernat, dar mi-i clar că nu-s genul uman să conducă tipul de oameni de acolo. Şi în general oameni - deşi minuni e multe pe lumea asta.
Reţin doar, terapeutic, ideea creuzetul formativ care îl reprezintă aprecierea oamenilor.

V

Apropo dă terapie, am acceptat - văzînd efectele la altul - şi mijloace psihiatrice pentru a mă drege interior, pe fondul nereuşitelor profesionale din ultima vreme (dar oare era mai bine de tooot construiam pe o fundaţie proastă?).
Şi iau una-două pastiluţe recomandate de prietena Tatiana.
Între altele, visez mai mult.
Deseori, spre marea-mi oftică, nu pricep, nu decodific mai nimic, deşi simt că e bine să tratezi cu respect semnalele interioare, poate cine-i mai mare acolo va aprecia şi-mi va oferi pe viitor producţii mai calare ori mă va ajuta să modific ceva în interior cît să nu mai am nevoie în viitor de acele poveşti.

Fură mai multe vise care totuşi m-au uns la inimă (nu vă mai plictisesc cu ele), chit că nu destule erau dramatice, cum ar fi resuscitarea fizică a maică-mii, şi nu oricum, ci intrun fel de cuptor unde expunerea în exces putea fi fatală.
Azi noapte aşteptam la o întrevedere cu ambasadorul olandez. Eu şi un amic, amestec de fost coleg din şcoala generală dar şi de Wozniak de la Apple.
Eee, ne-au verificat bagajele. La mine au frunzărit mai mult un volum legat, cartonat din Nestor Urechia, din 1916. Cu cîteva xerocopii în el.
Cartea cu pricina nu apăru în acel an. Atunci e născut tata. Îmi miroase, în fine pot decoda măcar niţel ceva, că am copiate nişte ceva de la el. Ceea ce e normal. E prost că nu-mi dau seama dacă asta e de bine ori de rău. Dacă să cultiv ce oi descoperi ori ştiu că am de la el.

Ambasadorul Olandei..
În ultima vreme am citit mai multe despre un bancher expat de la noi... Vreo atracţie inavuabil-amoroasă faţă de el? Mmm... Nu cred. Te simţi de fapt matale aşa albinos şi neinteresant în interior? Mai degrabă aici e de umblat!

VI

Fiul meu cel mic, Radu.
Mi se rupe inima că nu pot să-l ajut mai mult, mai ales sufleteşte. Asta înseamnă mai multă afecţiune, eu fiind totuşi un nene rece.
Dar şi nu ştiu ce să fac cu partea-mi agresivă (chit că refulată, sau poate tocmai de-aia...), hai să nu spun şi altele - incestul nu, staţi liniştiţi!.
DAR MĂ STRĂDUI.
Şi-s semne, iertaţi-mi lipsa de modestie, că drumul e bun, ce-i drept fără ca perfecţiune sau Edenul să ne aştepte la capăt.
Astea din urmă nu există. Ajungem cam greu la constatare...