/ MUNTE /
Tăietorii de fir în 14...
.
Probleme poate pune
oricare vale de abrupt. Dar, trăgînd linia, mai toate mi-au lăsat un
sentiment camaraderesc. Franc, inclusiv cînd vreo bucată îmi deveni (la
perfect simplu) inaccesibilă. Căci se întîmplă și așa ceva...
Nu am fost în Valea Pietrelor din Bucșoi, dar bănui că lucrurile se vor prezenta la fel și acolo.
Una singură a ieșit din tipar: Valea Urzicii.
.
Nu știu de ce, pur și simplu simt lucrurile și gata.
.
E alt gen de mister decît la O Seacă a Caraimanului, să zicem. Legat de
care - după n drumuri - am ajuns să mă simt acasă. Urzica fu
întotdeauna parcă mai distanță, chit că într-ajuns de iubitoare. Dar a
păstrat întotdeauna distanță sufletească... Mai ales în ce-i privește
partea inferioară.
Acooo, mi-a ținut secrete anumite porțiuni. E
posibil să le pășesc pînă la urmă, dar simt că va fi ca la o femeie
căreia nu-i vei putea poseda și sufletul. Deși, fie și în acel act tare
apropiat poți avea sentimentul că face dragoste cu tine, dar că nu o
dobîndești..
Na, pe unde am luat-o razna cu vorbele!
.
Deci a
izbutit să-mi rămînă străină, dumneaei, mai exact independentă. Poate
fac eu ceea ce se numesc „proiecții„ (legat de vreo femeie în din
viața-mi), poate nu.
Și acolo, în jumătatea-i inferioară, există
(raportat la sensibilitatea, la senzorii mei) bucăți mai amicale, iar
altele ba. Îmi place malul vestic, acela care te duce în Brîul cu
Jnepeni. După cum tare prietenos este și brîul, de acolo spre Țap. Sau
padina malului estic...
.
Dacă nu îți oferă sufletul, Urzica inferioară nu se supără de-o privești. Spre Colțul (pardon!) Crăpat de pildă.
.
În ce privește partea superioară, aici fioroșenia (la care Doamna vale
nu ținu neapărat să posede...) se reduce. Cred că rămîne doar măreția.
Chit că nu e una foarte domoală, pașnică - ori tocmai de aceea! Se
întinde în trupul muntelui,s e alintă cu verdeață. Cu brîuri - nu
puține. Își permite muchii plăcute. Dar tot te face să nu-i uiți firea
cera profundă,a tunci cînd taman sub platou îți mai pune un prag, un
cazan vertical - pe firul principal barim...
.
.
Urzica mi-a
tratat (nu pariez că-și va fi bătut capul!) cu dușuri scoțiene. M-a pus
la respect de prima dată, cînd, deși aveam ceva experiență, am umblat
deloc victorios pînă pe la Brîul cu Jnepeni, Iar acolo mi-a luat
mințile, ducîndu-mă pe un brîuț superior, cu horn aiurea, către muchia
spre Țap.
M-a învățat și ceva modestie, după ce rîsesem cîndva de
unii ieșiri pe Principal în Brîul Mare pe la 4 după-amiaza. Eu nu am
ieșit vreodată, nici după decenii.
Apoi, m-a lăsat să jonglez, să
cercetez din Brîul cu Jnepeni pînă sub săritoarea lui Titi Ionescu,
aceea nu departe sub panglicile Brîului de Sus.Nu m-am descurcat, însă
ne-am simțit amici. Mai ales că mi-a fîăcut cunoștință cu ceea ce eu am
numit „Z”-ul,
Favorabilă mi-a fost și într-o zi de 13 iunie (da,
aia din 1990!), cînd m-a lăsat să cobor din Brîul de Sus pînă în cel de
Mijloc, pe fețe. Azi mă sperii un pic de expunerea drumului, dar atunci
zeița locului m-a ocrotit. Cam în anii aceia m-am îndrăgostit de partea
superioară a văii - ce-i drept, nu la per-tu-ul nutrit (și admis!) de
Seacă, Albișoare ori Rîpa Zăpezii.
M-a mai lăsat dumneaei, fie și
nițel îmbătrînit, la o cunoștință cu firul principal al Superioarei -
fie și în stilul leneș, în coborîre. Sau cu plăcutul fir Vestic, unde
partea- de jos este ca în poveste: ruptură de zeci de metri, dar unde se
face la mare fix un cotlon izbăvitor spre Principal.
.
Măreața
Doamnă parcă s-a supărat nițel într-un iulie, pe cînd adoratorul ei
trecuse de 50 de ani. Spun vîrsta pentru a puncta că automat
îmbătrînirea îți mai taie din avîntul posesiv. Ori îi alătură acestuia
prudență suplimentară.
Un venit peste Platou, cu dor de înnoptat în
Brîul cu grote multe - e vorba de ramura Zero a Brîului de sus. Cum pe
acolo curgea apă din tavan, m-am dus ceva mai sus, pregătindu-mi
culcușul. Sub cerul liber.
Valea arăta destul de fioros în acea
înserare. Nu mi-a ars de o explorare măcar în dorul lelii, în
avanpremiera celei de a doua zi. Priveam faldurile abrupte ale văii și
mă cam tăia de îndrăzneli. Un umblet pe Brîul de sus mi-a sporit
disconfortul, descoperind un pasaj dificil pe care tinerețea cea demult
dusă nu mi-l semnalizase...
Peste noapte, neașteptată ninsoare. Nu
multă, dar suficientă cît să sperie, să îndemne la bîjbîială nocturnă cu
ditai rucsacul, spre vreo izbăvitoare cabană Babele. Vecina, doamna
Mălinului, a refuzat umbletul pe brîie subțirele. Noroc de îndreptarea
vremii. Chit că nu fu deloc cea mai plăcută noaptea mea pe munte...
.
Veto mi-a pus valea întrucîtva și peste un an. Este drept că, pentru
cîrcotași, e de precizat că uzura psihică a deceniilor de nebunii își
spune cuvîntul, nu te avînți peste ceea ce-ți pare excesiv de expus,
plus ud. Așa că, venit de la refugiul Coștila, am rămas doar cu privirea
la marginea răsăriteană a Brîului de Mijloc. Plus umblet în soare pe
ramurile Brîului de sus, cu descoperirea unei neașteptate construcții
umane, zice-se refugiu.
Perseverența face însă minuni. Între altele
familiarizează psihic, plus că-ți permite, vorba unei teorii, cîte un
pas în afara limitei de cunoaștere pe care o ai la un moment dat.
Mi-a prins bine o tură cu Adi Costache (singura cu el). Atunci am văzut,
fie și venind din sens opus, că punctul cu zice-se probleme din Brîul
de Mijloc. Nu mi-am reproșat însă vreodată ezitarea precedentă.
Instinctul agrăiește corect cam întotdeauna...Tot atunci am revăzut cu
încîntare Zet-ul, chit că se ivi și aici un pasaj peste care nu am mai
zburdat deloc precum altădată...
Și uite-așa se făcu 2012. Într-o
carte despre WWII în Pacific, un autor vorbește despre cucerirea unei
insule drept „o Tarawa mai bine jucată”. Ultima fiind un atol unde
americanii se chinuiseră a-l cuceri cu mare preț de vieți umane. cam așa
se petrecu (chit că nu fu vorba de cucerit, ci de acceptat la piept) la
noua-mi venire în Urzica Înaltă. Pe un soare minunat, amorezul s-a
putut plimba cît i-a voit inima - se înțlege că prin locuri alese totuși
cu grijă. Mare amor platonic cu fiica Fereastra Urzicii, pe care am
admirat-o cam din toate pozițiile posibile.
.
Mîine, ne revedem. Cu partea superioară.
Firul principal.
Pe sensul leneșului...
Hm. Îmi amintesc de săritoarea lui Titi. Inițial, nu-i văzusem vreo
fereastră. Peste ani, mirosisem de deasupra ei că e loc de dezghiocat
una. Curăță, aruncă - dar tot rămăseseră niște bolovani gata să pice,
peste dornicul să rapeleze prin gaura formată.
Data viitoare poate vin pe afara săritorii.
Pare multă prudență, dar cînd ești singur aieste temeri vin des.
.
PSIHOLOLGIE.
Asta e. Trecutul nu se alege...
Mă freacă des Superego, în materie de umblet munte. Că nu bat recorduri. Apoi că arăt precum naiba în ochii altora (sic).
Îh, ce sentiment...
Poate există și compensații. Din ce am observat, oamenii întregi la
minte nu suie mult pe munte, mai exact și după vîrsta unde bateriile
încep să scadă...
Parcă șici poezie interesantă nu creează aceeași - chit că aceea de aici e posibil să nu intereseze multă lume...
.
Văd multe zîmbete prin pozele montane de pe aici.
Într-o vreme eram porc, întrebam direct, acum am lăsat întrebarea doar
pentru mine, respectiv vreun post rătăcit ca acesta... Oare cum
arăta-vor respectivii peste vreo zece ani?
O fi și răutate din parte-mi, dar și o realitate...
. http://mirceaordean.blogspot.ro/2012/06/munte-valea-urzicii-briul-de-sus_23.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu